PARTEA A DOUA
ILUMINAREA
1. DARURILE SFÂNTULUI
DUH
Până ce nu ne-am curăţit de patimi, nu se arată deplin darurile Duhului Sfânt, primite prin Taina Sfântului Mir, deşi lucrează şi ele în mod acoperit
prin fiecare virtute. Dar odată ce patimile care le acopereau sunt înlăturate,
darurile Duhului Sfânt izbucnesc în conştiinţa noastră, din locul ascuns al
inimii, în toată strălucirea lor. Propriu-zis, aceste daruri,
spre deosebire de harul botezului care conduce lucrarea de mortificare a omului
vechi şi de creştere generală a omului nou, au menirea de a reface şi
intensifica puterile de cunoaştere ale sufletului şi
de stăruire bărbătească în Dumnezeu, după ce sufletul L-a cunoscut. Sunt în primul rând daruri de luminare a minţii
şi, tocmai de aceea, daruri de fortificare a ei în orientarea spre Dumnezeu. De
aceea ele îşi arată deplin eficienţa numai când s-au
dezvoltat suficient în noi puterile intelectuale, care colaborează cu ele.
Fiind roadele unei Taine care ne împărtăşeşte darurile Duhului Sfânt, ele sunt
menite să deschidă duhul din noi şi să facă bogată viaţa «în Duh», dar acest
lucru nu se poate realiza înainte de purificarea de patimi.
Abia după terminarea operei de purificare, condusă în special de puterile
botezului şi ale pocăinţei, apare pe primul plan lucrarea darurilor Duhului
Sfânt.
Desigur aceasta nu înseamnă că sufletul rămâne
numai cu aceste daruri, ci începutul de activare a darurilor Duhului Sfânt
înseamnă şi o activare a înrâuririi Lui nemijlocite. Unde e harul sau darul, acolo e Duhul, de aceea se alternează expresiile: harul şi Duhul. Prin Taina Sfântului
Mir, Duhul Sfânt Şi-a creat un sălaş în
centrul ascuns al fiinţei noastre. El este mereu în contact cu noi
din acel moment.
De acolo, harul botezului pune în mişcare
darurile Sfântului Duh, în lucrarea de
străpungere a stratului gros de patimi, ca la sfârşit să ţâşnească, prin deschizătura operată, lumina lor, adică a Duhului Sfânt de pe
tărâmul adânc al fiinţei noastre. Dar această lumină
se face tot mai transparentă încă înainte de a ţâşni
descoperit la sfârşitul totalei curăţiri de patimi. Prin fiecare virtute,
dobândită odată cu înlăturarea fiecărui strat pătimaş din noi, ea devine mai
străvezie. Dar mai întâi simţim puterea ce lucrează în noi la această curăţire.
Adică Duhul
Sfânt la început îşi arată mai mult puterea, iar pe urmă
mai mult lumina, până la
izbucnirea iluminării depline în conştiinţa noastră.
Astfel trebuie să înţelegem faptul că, din cele şapte daruri ale Duhului Sfânt:
1.
duhul temerii,
2.
duhul tăriei,
3.
duhul sfatului,
4.
duhul ştiinţei,
5.
duhul cunoştinţei,
6.
duhul înţelegerii,
7.
duhul înţelepciunii,
primele
două indică aproape exclusiv puterea
făptuitoare : al temerii, reţinându-ne de la rele; al tăriei, îndemnându-ne la
săvârşirea celor bune. Din această fază iniţială lipseşte deocamdată
cunoaşterea lămurită. Ea vine abia pe urmă, fiind reprezentată de celelalte
cinci daruri.
După ce am progresat întrucâtva în dobândirea
virtuţilor, începe să se înroşească orizontul conştiinţei noastre de avansurile
iluminării, ca pe culmea nepătimirii să
răsară întreg soarele Duhului Sfânt.
Sfântul Maxim Mărturisitorul interpretează
astfel darurile Duhului Sfânt:
-
după încetarea de a păcătui prin temere şi
-
după lucrarea virtuţilor prin tărie,
-
dobândim prin darul sfatului
deprinderea discernământului, care
ne ajută să îndeplinim cu cea mai bună judecată poruncile dumnezeieşti şi să deosebim faptele ce se potrivesc mai
bine în fiecare împrejurare. Aşadar, dacă la început lucrăm mai mult de
frica lui Dumnezeu, împlinind poruncile pentru simplul fapt că Dumnezeu le-a
dat, pe urmă începem să ne dăm seama prin proprie judecată că ceea ce ne porunceşte Dumnezeu să facem e lucru bun, iar ceea ce ne
opreşte, e lucru rău. Totodată începem să pricepem ce e mai potrivit să
împlinim din porunci în fiecare împrejurare.
-
De la această primă licărire
de lumină, progresăm la una mai sporită prin darul ştiinţei, care ne învaţă cum să realizăm practic binele ce ni s-a
descoperit din porunci, în aşa fel ca să dobândim virtuţile. Căci se poate
întâmpla ca cineva să-şi dea seama de binele cuprins în porunci
şi totuşi să nu ştie cum să-l înfăptuiască în modul cel mai satisfăcător, lucrând
fără judecată. Darul ştiinţei este deci acela care ne învaţă cum să făptuim un
lucru bun, cu judecată.
-
Urmează la rând darul
cunoştinţei, care, spre deosebire de darul sfatului, nu mai discerne
numai în mod general binele dintr-o poruncă, de răul din încălcarea unei porunci, ci descoperă
însăşi raţiunea sau motivaţia mai adâncă a fiecărei porunci şi a fiecărei
virtuţi. Acum nu mai ştiu doar în general că e mai bine să fiu smerit,
decât arogant, ci-mi dau seama ca prin smerenie ajung să văd măreţia lui
Dumnezeu, pe când aroganta mă orbeşte, nelăsându-mă să mă văd decât pe mine.
-
De la acest dar ne ridicăm la
cel al înţelegerii,
care preface pătrunderea mai mult teoretică a raţiunilor virtuţilor într-o identificare afectuoasă a mea cu aceste
raţiuni ale virtuţilor, ceea ce «produce o fuziune a puterilor noastre naturale cu modurile şi cu
raţiunile poruncilor», sau «preface puterile
noastre naturale în raţiunile cunoscute ale virtuţilor».
-
De la darul acesta progresăm
la cel din urmă, care este darul înţelepciunii.
Acesta «ne face să ne înălţăm la Cauza
raţiunilor duhovniceşti din porunci şi la unirea cu Ea. Prin aceasta, cunoscând, pe cât este cu putinţă oamenilor, în chip neştiut, raţiunile simple ale
lucrurilor aflătoare în Dumnezeu, scoatem ca dintr-un izvor ţâşnitor al inimii
adevărul din toate, împărtăşindu-l în chip felurit şi celorlalţi oameni». Cu alte cuvinte, acest dar ne face parte de contemplarea simplă şi
exactă a adevărului din toate lucrurile. «Pornind de aci vom
scoate la iveală multele şi variatele raţiuni ale adevărului din contemplarea
înţeleaptă a lucrurilor sensibile şi a fiinţelor inteligibile». În tot
ce facem sau înţelegem acum avem o viziune a ansamblului, a legăturii faptei
sau a lucrului nostru cu ordinea universală.
La înţelepciune am ajuns după
ce am dobândit toate virtuţile, adică după ce am dobândit starea de nepătimire. Ea este ţâşnirea descoperită a luminii solare, după ce a fost anticipată prin raze
tot mai intense. Cu această ţâşnire începe iluminarea propriu-zisă. În
toate virtuţile parţiale care au precedat starea de nepătimire s-a arătat o
rază a înţelepciunii, în fiecare arătându-ni-se o parte a ei. Fiecare a fost un
dar, din darurile iluminatoare ale Duhului Sfânt. Acum înţelepciunea apare
întreagă, în acelaşi timp concentrată şi simplă. Ea este unită totdeauna cu
plenitudinea darurilor iluminatoare ale Duhului. Înţeleptul
vede dintr-o dată, într-un mod larg cuprinzător adevărul din toate, adică le
vede pe toate într-o interdependenţă, avându-şi fiecare rostul său, şi, în
acelaşi timp, în funcţie de cauza lor ultimă, de
Dumnezeu.
Înţelepciunea e darul de
a vedea pe Dumnezeu simultan cu toate sau prin toate, ca Făcătorul, Susţinătorul şi Cârmuitorul efectiv al
tuturor. Ea ne ajută să înţelegem dintr-o ochire viaţa
noastră trecută, rostul ei, linia pe care trebuie să mergem, înţelesul solidar
al tuturor faptelor şi evenimentelor din viaţa
omenească, al lucrurilor din natură, pentru că pe
toate le explică Puterea şi Cauza cea unică
ce stă la baza tuturor şi-Şi arătă lucrarea deodată în toate.
În baza acestei priviri şi înţelegeri simultane, putem
apoi desprinde înţelesul fiecărui lucru şi norma fiecărei fapte ce trebuie
săvârşită. Dacă la început ne-am ridicat treptat de la parţialul cunoscut, la
universalul necunoscut, acum, de pe piscul vederii de ansamblu ne coborâm privirea
când la un amănunt când la altul din peisajul total, constatând îndată locul,
înţelegând îndată rostul şi stabilind îndată norma lui în acest peisagiu.
În altă parte, sfântul Maxim Mărturisitorul deosebeşte între discernământ şi cunoştinţă. Cea
dintâi e născută de activitatea virtuoasă,
cea de a doua, din credinţă; cea dintâi e de
ordin practic, cea de a doua, de ordin contemplativ. Prin cea dintâi deosebim binele de
rău, prin cea de a doua cunoaştem raţiunile realităţilor văzute şi nevăzute,
avându-şi fundamentul în Dumnezeu. Am putea să identificăm pe cea dintâi cu
darurile sfatului, ştiinţei, cunoştinţei şi înţelegerii, iar pe cea din urmă,
cu darul înţelepciunii, întrucât în alte părţi sfântul Maxim nu consideră credinţa dezvoltându-se în cunoştinţă pe o linie deosebită de cea a
virtuţilor. Dar am putea socoti că discernământul practic
şi cunoştinţa contemplativă
sau înţelepciunea sunt două culmi convergente, care, întâlnindu-se în iubire,
nasc pe o treaptă superioară cunoaşterea tainică a lui Dumnezeu, deosebită de
înţelepciune, sau de cunoaşterea Lui din lucrurile lumii.
Darurile Duhului Sfânt ne călăuzesc şi susţin
în cunoaşterea mijlocită a lui Dumnezeu. Deosebită de ea este cunoaşterea
directă a lui Dumnezeu, care va constitui faza a treia a urcuşului duhovnicesc,
său faza unirii sufletului cu Dumnezeu, sau a vederii luminii dumnezeieşti.
În faza aceasta a
doua, sau a iluminării, ne vom ocupa cu cunoaşterea Lui prin mijlocirea naturii
şi a faptelor omeneşti, individuale şi colective. Ea este o cunoaştere ce
urmează imediat după treapta
nepătimirii, care este o curăţire de patimi, dar încă nu şi de chipurile simple
ale lucrurilor. Abia după ce mintea se va curăţi nu numai de
patimi, ci şi de imaginile şi reprezentările simple ale lucrurilor, se va
produce cunoaşterea directă a lui Dumnezeu, cunoaşterea teologică, din faza a treia.
Dar întrucât şi cunoaşterea mijlocită a lui
Dumnezeu este o cunoaştere prin Duhul Sfânt, adică prin darurile Lui, încă din
faza aceasta a doua cunoaşterea omului a devenit o «cunoaştere în Duh».
Dar e cunoaştere prin Duhul Sfânt, adică prin darurile Lui, încă din faza
aceasta pentru că are loc după ce omul prin
virtuţile sale şi prin darurile Duhului Sfânt a descuiat sau a actualizat duhul
din sine, ca
locul central şi intim al minţii, a deschis acest
ochi destinat vederii lui Dumnezeu.
Darurile iluminatoare ale Duhului se fac vădite omului de-abia prin deschiderea
acestui ochi al său, a acestei cămări menite să
se umple de lumina dumnezeiască.
Duhul Sfânt ni Se face cunoscut numai activând duhul nostru.
De aceea cunoaşterea prin Duhul Sfânt este o cunoaştere a minţii reîntoarse în duhul său, din
împrăştierea la suprafaţă. Cunoaşterea «în duh» este o cunoaştere din
interiorul acesta intim al omului, din mijlocul luminii dumnezeieşti care umple
acest duh. Prin lumina aceasta toate lucrurile devin transparente în faţa celui
ce cunoaşte «în duh», încât pentru vederea lui, suprafaţa lucrurilor şi a
faptelor omeneşti nu mai este un zid opac, ci unul
transparent prin care se străvăd înţelesurile şi legăturile lor cu Dumnezeu. El
nu se mai opreşte, prin patimi, la această suprafaţă: a străbătut dincolo de
suprafaţă sa şi de suprafaţa îngroşată a lucrurilor.
E o mare taină vederea aceasta în adâncimile
lucrurilor şi ale destinelor omeneşti. Aceste adâncimi nu pot fi deschise
exclusiv prin sesizarea senzorială a lucrurilor, pentru că atunci oricine ar
putea să le sesizeze, aşa cum sesizează structura lor sensibilă, prin raţiunea
generalizatoare, sau fascicolele de însuşiri comune ale exemplarelor din
aceeaşi specie, prin aşa numitele «noţiuni» sau «esenţe» imanente ale
lucrurilor. Dar dacă adâncimile se fac străvezii numai celui ce s-a ridicat la
cunoaşterea «în duh», celui ce s-a ridicat din coaja lui
îngroşată în «duhul lui», înseamnă că acest duh este o putere care pătrunde în
adâncimile lucrurilor, fie că lumina din duh pătrunde
dincolo de stratul opac al lucrurilor, fie că face lumina
ascunsă în ele să devină transparentă. Numai
în măsura în care şi-a devenit cineva transparent lui însuşi, i
se fac transparente şi lucrurile. Căci aceeaşi putere care lucrează în el se
întinde apoi în afară. Sfinţii Părinţi folosesc următoarea asemănare: aşa cum, pentru ca ochii noştri să vadă lumina
fizică şi lucrurile din ea, trebuie să se fi umplut în prealabil ei înşişi de
lumina aceasta, tot aşa, pentru ca ochii sufletului nostru să
vadă lumina realităţilor inteligibile şi divine, adică adâncimile lucrurilor,
trebuie să se fi umplut în prealabil de lumina care
iradiază din ele. În cel ce vede trebuie
să se afle ceva din ceea ce vede. De aceea sfântul Maxim
numeşte adâncimea Scripturii «duhul ei», aşa cum adâncimea din om o numeşte
«duhul» omului. Duhul Scripturii îl sesizează cel ce
priveşte în ea din duhul său. În alţi termeni,
adâncimile din om şi adâncimile lucrurilor sunt luminate de o lumină comună,
sau iradiază din ele o lumină comună. O lumină comună uneşte subiectul cu lucrurile
sau cu semenii. Cine a primit această lumină în sine a pătruns în zona
adâncimilor deosebite de sine. Sinea sa şi acele adâncimi formează prin acea
lumină o unitate duală aşa cum într-o măsură mai redusă formează o astfel de
unitate şi zona vizibilă a lumii prin lumina fizică ce o învăluie, sau o
străbate, cu puterea văzătoare a simţurilor trupeşti,
Un gânditor creştin, N. Berdiaev, spune că această cunoaştere tainică
în duh a depăşit «ruptura gnoseologică dintre subiect şi obiect, ca şi
absorbirea realităţii în lumea subiectului sau a obiectului. Experienţa
duhovnicească ... e în afară de opoziţia dintre subiect şi obiect, în afară de
ipostazierea lor. Viaţa duhovnicească e tot aşa de puţin subiectivă, pe cât e
de puţin obiectivă. Ea este obiectivă, dar nu în sensul raţionalist al
cuvântului. Ea prinde subiectul şi obiectul la o adâncime incomparabil mai mare.
Realităţile aşa numite obiective sunt realităţi de al doilea rang, nu de primul; sunt realităţi simbolice, nu realităţi în sine. Dar nici realităţile subiective,
realităţile trăirii psihice, realităţile subiectului şi ale lumii sale
subiective, nu sunt primare ci sunt tot secundare, tot simbolice».
Separaţia între subiect şi obiect e depăşită pe
acest plan, fără ca acestea două să se confunde. Subiectul
şi obiectul sunt deosebite, dar nu despărţite. E depăşită separaţia
subiectului de obiect şi totuşi se salvează acestea amândouă, pentru că
subiectul experiază în adâncurile sale un «obiect» deosebit de sine. Dar
«obiectul experiat în lăuntru, fiind o realitate spirituală sau legat interior
cu subiectul, e într-o continuitate sau intercomunicare cu subiectul cunoscător
şi, amândouă, cu Subiectul suprem de la baza tuturor lucrurilor. Desigur acea
realitate spirituală nu e uniformă, ci variată, e o lume plină
de raţiuni, din care se încorporează structura proprie a fiecărui lucru în
înfăţişarea văzută a lui, structura proprie a unei persoane, a unei acţiuni
deosebite. Dar nu e mai puţin adevărat că ele sunt împletite într-un ansamblu,
sau sunt scăldate în aceeaşi lumină înţeleasă şi înţelegătoare. Şi când lumina aceea ne-a umplut lăuntrul nostru, nu ne
apare limitată de marginile fiinţei noastre, ci extinsă peste toate cele cu
care ne unim prin curăţie şi dragoste.
Am spus că prin această lumină lucrurile
singulare şi firea în totalitatea ei devin un transparent prin care se străvăd
raţiunile lor mai înalte şi legăturile lor cu Dumnezeu.
Prin lucruri se vede în oarecare fel Dumnezeu însuşi.
Despre această cunoaştere de Dumnezeu din
creaţie vom purcede să tratăm acum, căci ea constituie, după Evagrie şi după
sfântul Maxim Mărturisitorul, esenţa fazei a doua din urcuşul omului credincios
spre îndumnezeire, a fazei iluminării.
_________
Notă:
În Isaia 11. 1-3 apar cele şapte duhuri (daruri)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu