sâmbătă, 29 martie 2014

02.01 Darurile Sfântului Duh

PARTEA A DOUA

ILUMINAREA

1. DARURILE SFÂNTULUI DUH

Până ce nu ne-am curăţit de patimi, nu se arată deplin darurile Duhului Sfânt, primite prin Taina Sfântului Mir, deşi lucrează şi ele în mod acoperit prin fiecare virtute. Dar odată ce patimile care le acopereau sunt înlăturate, darurile Duhului Sfânt izbucnesc în conştiinţa noastră, din locul ascuns al inimii, în toată strălucirea lor. Propriu-zis, aceste daruri, spre deosebire de harul botezului care conduce lucrarea de mortificare a omului vechi şi de creştere generală a omului nou, au menirea de a reface şi intensifica puterile de cunoaştere ale sufletului şi de stăruire bărbătească în Dumnezeu, după ce sufletul L-a cunoscut. Sunt în primul rând daruri de luminare a minţii şi, tocmai de aceea, daruri de fortificare a ei în orientarea spre Dumnezeu. De aceea ele îşi arată deplin eficienţa numai când s-au dezvoltat suficient în noi puterile intelectuale, care colaborează cu ele. Fiind roadele unei Taine care ne împărtăşeşte darurile Duhului Sfânt, ele sunt menite să deschidă duhul din noi şi să facă bogată viaţa «în Duh», dar acest lucru nu se poate realiza înainte de purificarea de patimi.

Abia după terminarea operei de purificare, condusă în special de puterile botezului şi ale pocăinţei, apare pe primul plan lucrarea darurilor Duhului Sfânt.

Desigur aceasta nu înseamnă că sufletul rămâne numai cu aceste daruri, ci începutul de activare a darurilor Duhului Sfânt înseamnă şi o activare a înrâuririi Lui nemijlocite. Unde e harul sau darul, acolo e Duhul, de aceea se alternează expresiile: harul şi Duhul. Prin Taina Sfântului Mir, Duhul Sfânt Şi-a creat un sălaş în centrul ascuns al fiinţei noastre. El este mereu în contact cu noi din acel moment.

De acolo, harul botezului pune în mişcare darurile Sfântului Duh, în lucrarea de străpungere a stratului gros de patimi, ca la sfârşit să ţâşnească, prin deschizătura operată, lumina lor, adică a Duhului Sfânt de pe tărâmul adânc al fiinţei noastre. Dar această lumină se face tot mai transparentă încă înainte de a ţâşni descoperit la sfârşitul totalei curăţiri de patimi. Prin fiecare virtute, dobândită odată cu înlăturarea fiecărui strat pătimaş din noi, ea devine mai străvezie. Dar mai întâi simţim puterea ce lucrează în noi la această curăţire. Adică Duhul Sfânt la început îşi arată mai mult puterea, iar pe urmă mai mult lumina, până la izbucnirea iluminării depline în conştiinţa noastră. Astfel trebuie să înţelegem faptul că, din cele şapte daruri ale Duhului Sfânt:

1.     duhul temerii,
2.     duhul tăriei,
3.     duhul sfatului,
4.     duhul ştiinţei,
5.     duhul cunoştinţei,
6.     duhul înţelegerii,
7.     duhul înţelepciunii,

primele două indică aproape exclusiv puterea făptuitoare : al temerii, reţinându-ne de la rele; al tăriei, îndemnându-ne la săvârşirea celor bune. Din această fază iniţială lipseşte deocamdată cunoaşterea lămurită. Ea vine abia pe urmă, fiind reprezentată de celelalte cinci daruri.

După ce am progresat întrucâtva în dobândirea virtuţilor, începe să se înroşească orizontul conştiinţei noastre de avansurile iluminării, ca pe culmea nepătimirii să răsară întreg soarele Duhului Sfânt.

Sfântul Maxim Mărturisitorul interpretează astfel darurile Duhului Sfânt:

-         după încetarea de a păcătui prin temere şi
-         după lucrarea virtuţilor prin tărie,
-         dobândim prin darul sfatului deprinderea discernământului, care ne ajută să îndeplinim cu cea mai bună judecată poruncile dumnezeieşti şi să deosebim faptele ce se potrivesc mai bine în fiecare împrejurare. Aşadar, dacă la început lucrăm mai mult de frica lui Dumnezeu, împlinind poruncile pentru simplul fapt că Dumnezeu le-a dat, pe urmă începem să ne dăm seama prin proprie judecată că ceea ce ne porunceşte Dumnezeu să facem e lucru bun, iar ceea ce ne opreşte, e lucru rău. Totodată începem să pricepem ce e mai potrivit să împlinim din porunci în fiecare împrejurare.

-         De la această primă licărire de lumină, progresăm la una mai sporită prin darul ştiinţei, care ne învaţă cum să realizăm practic binele ce ni s-a descoperit din porunci, în aşa fel ca să dobândim virtuţile. Căci se poate întâmpla ca cineva să-şi dea seama de binele cuprins în porunci şi totuşi să nu ştie cum să-l înfăptuiască în modul cel mai satisfăcător, lucrând fără judecată. Darul ştiinţei este deci acela care ne învaţă cum să făptuim un lucru bun, cu judecată.

-         Urmează la rând darul cunoştinţei, care, spre deosebire de darul sfatului, nu mai discerne numai în mod general binele dintr-o poruncă, de răul din încălcarea unei porunci, ci descoperă însăşi raţiunea sau motivaţia mai adâncă a fiecărei porunci şi a fiecărei virtuţi. Acum nu mai ştiu doar în general că e mai bine să fiu smerit, decât arogant, ci-mi dau seama ca prin smerenie ajung să văd măreţia lui Dumnezeu, pe când aroganta mă orbeşte, nelăsându-mă să mă văd decât pe mine.

-         De la acest dar ne ridicăm la cel al înţelegerii, care preface pătrunderea mai mult teoretică a raţiunilor virtuţilor într-o identificare afectuoasă a mea cu aceste raţiuni ale virtuţilor, ceea ce «produce o fuziune a puterilor noastre naturale cu modurile şi cu raţiunile poruncilor», sau «preface puterile noastre naturale în raţiunile cunoscute ale virtuţilor».

-         De la darul acesta progresăm la cel din urmă, care este darul înţelepciunii. Acesta «ne face să ne înălţăm la Cauza raţiunilor duhovniceşti din porunci şi la unirea cu Ea. Prin aceasta, cunoscând, pe cât este cu putinţă oamenilor, în chip neştiut, raţiunile simple ale lucrurilor aflătoare în Dumnezeu, scoatem ca dintr-un izvor ţâşnitor al inimii adevărul din toate, împărtăşindu-l în chip felurit şi celorlalţi oameni». Cu alte cuvinte, acest dar ne face parte de contemplarea simplă şi exactă a adevărului din toate lucrurile. «Pornind de aci vom scoate la iveală multele şi variatele raţiuni ale adevărului din contemplarea înţeleaptă a lucrurilor sensibile şi a fiinţelor inteligibile».  În tot ce facem sau înţelegem acum avem o viziune a ansamblului, a legăturii faptei sau a lucrului nostru cu ordinea universală.

La înţelepciune am ajuns după ce am dobândit toate virtuţile, adică după ce am dobândit starea de nepătimire. Ea este ţâşnirea descoperită a luminii solare, după ce a fost anticipată prin raze tot mai intense. Cu această ţâşnire începe iluminarea propriu-zisă. În toate virtuţile parţiale care au precedat starea de nepătimire s-a arătat o rază a înţelepciunii, în fiecare arătându-ni-se o parte a ei. Fiecare a fost un dar, din darurile iluminatoare ale Duhului Sfânt. Acum înţelepciunea apare întreagă, în acelaşi timp concentrată şi simplă. Ea este unită totdeauna cu plenitudinea darurilor iluminatoare ale Duhului. Înţeleptul vede dintr-o dată, într-un mod larg cuprinzător adevărul din toate, adică le vede pe toate într-o interdependenţă, avându-şi fiecare rostul său, şi, în acelaşi timp, în funcţie de cauza lor ultimă, de Dumnezeu.

Înţelepciunea e darul de a vedea pe Dumnezeu simultan cu toate sau prin toate, ca Făcătorul, Susţinătorul şi Cârmuitorul efectiv al tuturor. Ea ne ajută să înţelegem dintr-o ochire viaţa noastră trecută, rostul ei, linia pe care trebuie să mergem, înţelesul solidar al tuturor faptelor şi evenimentelor din viaţa omenească, al lucrurilor din natură, pentru că pe toate le explică Puterea şi Cauza cea unică ce stă la baza tuturor şi-Şi arătă lucrarea deodată în toate.

În baza acestei priviri şi înţelegeri simultane, putem apoi desprinde înţelesul fiecărui lucru şi norma fiecărei fapte ce trebuie săvârşită. Dacă la început ne-am ridicat treptat de la parţialul cunoscut, la universalul necunoscut, acum, de pe piscul vederii de ansamblu ne coborâm privirea când la un amănunt când la altul din peisajul total, constatând îndată locul, înţelegând îndată rostul şi stabilind îndată norma lui în acest peisagiu.

În altă parte, sfântul Maxim Mărturisitorul deosebeşte între discernământ şi cunoştinţă. Cea dintâi e născută de activitatea virtuoasă, cea de a doua, din credinţă; cea dintâi e de ordin practic, cea de a doua, de ordin contemplativ. Prin cea dintâi deosebim binele de rău, prin cea de a doua cunoaştem raţiunile realităţilor văzute şi nevăzute, avându-şi fundamentul în Dumnezeu. Am putea să identificăm pe cea dintâi cu darurile sfatului, ştiinţei, cunoştinţei şi înţelegerii, iar pe cea din urmă, cu darul înţelepciunii, întrucât în alte părţi sfântul Maxim nu consideră credinţa dezvoltându-se în cunoştinţă pe o linie deosebită de cea a virtuţilor. Dar am putea socoti că discernământul practic şi cunoştinţa contemplativă sau înţelepciunea sunt două culmi convergente, care, întâlnindu-se în iubire, nasc pe o treaptă superioară cunoaşterea tainică a lui Dumnezeu, deosebită de înţelepciune, sau de cunoaşterea Lui din lucrurile lumii.

Darurile Duhului Sfânt ne călăuzesc şi susţin în cunoaşterea mijlocită a lui Dumnezeu. Deosebită de ea este cunoaşterea directă a lui Dumnezeu, care va constitui faza a treia a urcuşului duhovnicesc, său faza unirii sufletului cu Dumnezeu, sau a vederii luminii dumnezeieşti.

În faza aceasta a doua, sau a iluminării, ne vom ocupa cu cunoaşterea Lui prin mijlocirea naturii şi a faptelor omeneşti, individuale şi colective. Ea este o cunoaştere ce urmează imediat după treapta nepătimirii, care este o curăţire de patimi, dar încă nu şi de chipurile simple ale lucrurilor. Abia după ce mintea se va curăţi nu numai de patimi, ci şi de imaginile şi reprezentările simple ale lucrurilor, se va produce cunoaşterea directă a lui Dumnezeu, cunoaşterea teologică, din faza a treia.

Dar întrucât şi cunoaşterea mijlocită a lui Dumnezeu este o cunoaştere prin Duhul Sfânt, adică prin darurile Lui, încă din faza aceasta a doua cunoaşterea omului a devenit o «cunoaştere în Duh». Dar e cunoaştere prin Duhul Sfânt, adică prin darurile Lui, încă din faza aceasta pentru că are loc după ce omul prin virtuţile sale şi prin darurile Duhului Sfânt a descuiat sau a actualizat duhul din sine, ca locul central şi intim al minţii, a deschis acest ochi destinat vederii lui Dumnezeu. Darurile iluminatoare ale Duhului se fac vădite omului de-abia prin deschiderea acestui ochi al său, a acestei cămări menite să se umple de lumina dumnezeiască. Duhul Sfânt ni Se face cunoscut numai activând duhul nostru.

De aceea cunoaşterea prin Duhul Sfânt este o cunoaştere a minţii reîntoarse în duhul său, din împrăştierea la suprafaţă. Cunoaşterea «în duh» este o cunoaştere din interiorul acesta intim al omului, din mijlocul luminii dumnezeieşti care umple acest duh. Prin lumina aceasta toate lucrurile devin transparente în faţa celui ce cunoaşte «în duh», încât pentru vederea lui, suprafaţa lucrurilor şi a faptelor omeneşti nu mai este un zid opac, ci unul transparent prin care se străvăd înţelesurile şi legăturile lor cu Dumnezeu. El nu se mai opreşte, prin patimi, la această suprafaţă: a străbătut dincolo de suprafaţă sa şi de suprafaţa îngroşată a lucrurilor.

E o mare taină vederea aceasta în adâncimile lucrurilor şi ale destinelor omeneşti. Aceste adâncimi nu pot fi deschise exclusiv prin sesizarea senzorială a lucrurilor, pentru că atunci oricine ar putea să le sesizeze, aşa cum sesizează structura lor sensibilă, prin raţiunea generalizatoare, sau fascicolele de însuşiri comune ale exemplarelor din aceeaşi specie, prin aşa numitele «noţiuni» sau «esenţe» imanente ale lucrurilor. Dar dacă adâncimile se fac străvezii numai celui ce s-a ridicat la cunoaşterea «în duh», celui ce s-a ridicat din coaja lui îngroşată în «duhul lui», înseamnă că acest duh este o putere care pătrunde în adâncimile lucrurilor, fie că lumina din duh pătrunde dincolo de stratul opac al lucrurilor, fie că face lumina ascunsă în ele să devină transparentă. Numai în măsura în care şi-a devenit cineva transparent lui însuşi, i se fac transparente şi lucrurile. Căci aceeaşi putere care lucrează în el se întinde apoi în afară. Sfinţii Părinţi folosesc următoarea asemănare: aşa cum, pentru ca ochii noştri să vadă lumina fizică şi lucrurile din ea, trebuie să se fi umplut în prealabil ei înşişi de lumina aceasta, tot aşa, pentru ca ochii sufletului nostru să vadă lumina realităţilor inteligibile şi divine, adică adâncimile lucrurilor, trebuie să se fi umplut în prealabil de lumina care iradiază din ele. În cel ce vede trebuie să se afle ceva din ceea ce vede. De aceea sfântul Maxim numeşte adâncimea Scripturii «duhul ei», aşa cum adâncimea din om o numeşte «duhul» omului. Duhul Scripturii îl sesizează cel ce priveşte în ea din duhul său. În alţi termeni, adâncimile din om şi adâncimile lucrurilor sunt luminate de o lumină comună, sau iradiază din ele o lumină comună. O lumină comună uneşte subiectul cu lucrurile sau cu semenii. Cine a primit această lumină în sine a pătruns în zona adâncimilor deosebite de sine. Sinea sa şi acele adâncimi formează prin acea lumină o unitate duală aşa cum într-o măsură mai redusă formează o astfel de unitate şi zona vizibilă a lumii prin lumina fizică ce o învăluie, sau o străbate, cu puterea văzătoare a simţurilor trupeşti,

Un gânditor creştin, N. Berdiaev,  spune că această cunoaştere tainică în duh a depăşit «ruptura gnoseologică dintre subiect şi obiect, ca şi absorbirea realităţii în lumea subiectului sau a obiectului. Experienţa duhovnicească ... e în afară de opoziţia dintre subiect şi obiect, în afară de ipostazierea lor. Viaţa duhovnicească e tot aşa de puţin subiectivă, pe cât e de puţin obiectivă. Ea este obiectivă, dar nu în sensul raţionalist al cuvântului. Ea prinde subiectul şi obiectul la o adâncime incomparabil mai mare. Realităţile aşa numite obiective sunt realităţi de al doilea rang, nu de primul; sunt realităţi simbolice, nu realităţi în sine. Dar nici realităţile subiective, realităţile trăirii psihice, realităţile subiectului şi ale lumii sale subiective, nu sunt primare ci sunt tot secundare, tot simbolice».

Separaţia între subiect şi obiect e depăşită pe acest plan, fără ca acestea două să se confunde. Subiectul şi obiectul sunt deosebite, dar nu despărţite. E depăşită separaţia subiectului de obiect şi totuşi se salvează acestea amândouă, pentru că subiectul experiază în adâncurile sale un «obiect» deosebit de sine. Dar «obiectul experiat în lăuntru, fiind o realitate spirituală sau legat interior cu subiectul, e într-o continuitate sau intercomunicare cu subiectul cunoscător şi, amândouă, cu Subiectul suprem de la baza tuturor lucrurilor. Desigur acea realitate spirituală nu e uniformă, ci variată, e o lume plină de raţiuni, din care se încorporează structura proprie a fiecărui lucru în înfăţişarea văzută a lui, structura proprie a unei persoane, a unei acţiuni deosebite. Dar nu e mai puţin adevărat că ele sunt împletite într-un ansamblu, sau sunt scăldate în aceeaşi lumină înţeleasă şi înţelegătoare. Şi când lumina aceea ne-a umplut lăuntrul nostru, nu ne apare limitată de marginile fiinţei noastre, ci extinsă peste toate cele cu care ne unim prin curăţie şi dragoste.

Am spus că prin această lumină lucrurile singulare şi firea în totalitatea ei devin un transparent prin care se străvăd raţiunile lor mai înalte şi legăturile lor cu Dumnezeu. Prin lucruri se vede în oarecare fel Dumnezeu însuşi.

Despre această cunoaştere de Dumnezeu din creaţie vom purcede să tratăm acum, căci ea constituie, după Evagrie şi după sfântul Maxim Mărturisitorul, esenţa fazei a doua din urcuşul omului credincios spre îndumnezeire, a fazei iluminării.

_________
Notă:
În Isaia 11. 1-3 apar cele şapte duhuri (daruri)


1 O Mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un Lăstar din rădăcinile lui va da.
2 Şi Se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe.
3 Şi-L va umple pe El duhul temerii de Dumnezeu.


0 comentarii:

 

Copyright © Manuale pentru duhovnicie Design by Free CSS Templates | Blogger Theme by BTDesigner | Powered by Blogger