miercuri, 26 martie 2014

01.02.08 Nădejdea


8. NĂDEJDEA

Răbdarea necazurilor poate să fie la început amestecată cu necesitatea, cu conştiinţa că nu se poate altfel. Dar cu vremea răsare din ea nădejdea, care apoi o însoţeşte statornic şi-i dă tărie, făcând-o că să fie cu totul de bunăvoie. Văzând omul câte trebuie să rabde, începe
a socoti că nu se poate să nu aibă odată pentru acestea mângâiere din partea lui Dumnezeu, dacă nu în lumea aceasta, măcar în cealaltă. Nădejdea aceasta îi devine cu vremea o adevărată certitudine. Astfel putem defini nădejdea ca o certitudine a celor viitoare, apărată în persoana celui ce nădăjduieşte. Dacă credinţa este certitudine despre anumite realităţi nevăzute actuale, şi dacă ea dă, când e puternică, chiar o împărtăşire de acele realităţi a celui ce crede, nădejdea este certitudinea ce o are cineva despre anumite realităţi viitoare şi despre împărtăşirea ce o va avea el de acele realităţi. Prin urmare nădejdea este o credinţă orientată spre viitor a celui ce o are. Nădejdea este credinţa într-o fază progresată. Ea este o putere care dă transparenţă timpului, care străbate prin timp, cum credinţa străbate prin spaţiu şi prin natura văzută. În nădejde e un plus de evidenţă, un plus de cunoaştere. De unde aceasta evidenţă? Să fie o evidentă reală, sau numai o iluzie, provenită dintr-o voinţă care s-a obişnuit să afirme că ştie viitorul va fi aşa, sub apăsarea unui prezent care nu-i da satisfacţiile aşteptate ? Răspunsul la această întrebare se va desprinde din consideraţiile ce urmează.

Nădejdea este o avansare, un salt peste vreme. Aşa cum prin grijă omul este continuu aplecat înaintea sa spre viitor, tot aşa este şi prin nădejde, dar într-alt fel: prin grijă presimte un viitor neplăcut, faţă de care ia măsuri ca să-l preîntâmpine;  prin nădejde presimte un viitor favorabil la care de abia apuca să ajungă. Heidegger n-a văzut în om şi acest revers al grijii, această «existenţială» care ţine tot aşa de mult de firea omului ca şi grija. Deci, precum grijii i se recunoaşte o virtute gnoseologică în raport cu viitorul (Heidegger, Scheler), aşa trebuie să i se recunoască şi nădejdii.

Dar când spunem de nădejde că ţine tot aşa de mult de firea omului ca şi grija, nu înţelegem că ele coexistă actual în fiecare clipă în sufletul unui om. Cel puţin nădejdea religioasă, nădejdea fericirii din viaţa viitoare, e cu atât mai prezentă în suflet cu cât e mai absen grija şi vice-versa. Despre nădejdea într-un viitor pământesc nu se poate spune acest lucru decât într-o măsură mai mică, dar aceasta numai pentru că aceasta nădejde nu cuprinde atâta certitudine cât cea religioasă. Astfel s-ar putea spune că nădejdea şi grija au o singură rădăcină în fiinţa omului: preocuparea de viitor. Dar atunci când din această rădăcină creşte fructul nădejdii, adică al siguranţei în viitorul sperat, nu mai creşte fructul grijii, sau cel puţin al grijii lumeşti, ci doar al grijii de a nu compromite obţinerea unui lucru sigur. Iar fructul grijii lumeşti creşte mare unde n-a crescut fructul nădejdii.

Comparând atent nădejdea şi grija, desprindem ca pricina acestei imposibilităţi de coexistenţă actuală a lor faptul că pe cât de multă evidenţă cuprinde nădejdea, pe atât de multă nesiguranţă cuprinde grija. De aceea e prezentă nesiguranţa grijii unde lipseşte evidenţa şi liniştea nădejdii. Căci grija ce slujeşte nădejdii nu e alimentată de nesiguranţa grijii lumeşti, ci ea e doar atentă să nu piardă un lucru al nădejdii sigure.

Siguranţa nădejdii în bunătăţile viitoare ce ni le va da Dumnezeu şi nesiguranţa grijii lumeşti o arată liniştea ce o dă cea dintâi şi frământarea necontenită ce se cuprinde în cea din urmă. Redând în alţi termeni acest contrast dintre ele, sfântul Marcu Ascetul zice : «Nădejdea în Dumnezeu face inima largă (sau e lărgimea inimii); iar grija trupească o îngustează (e strâmtorarea inimii)».

Experienţa îngustării inimii o ai în vreme de nelinişte, precum a lărgimii, în vreme de linişte. Iar neliniştea cu privire la viitor e fructul nesiguranţei, precum liniştea e fructul siguranţei. Grija e puiul fricii de viitor, deci al nesiguranţei, al temerii că nu va fi cum îl dorim.

Iar în scrierea Despre Botez, Marcu Ascetul repetă de mai multe ori că inima în care sălăşluieşte Hristos de la botez nu se poate deschide decât «prin Hristos însuşi şi prin nădejdea înţelegătoare», adică prin nădejdea văzătoare a celor nevăzute, sau din cealaltă viaţă. Atunci inima se deschide cu adevărat, nemaifiind stăpânită de grija de sine. Şi numai când se înstăpâneşte peste noi nădejdea şi, prin ea, deschiderea inimii, scăpăm de gândurile lumeşti, sau de gândurile grijii. Aşadar deschiderea inimii coincide cu o biruinţă a nădejdii în noi şi cu o scăpare de grijă şi de gândurile ei. Deschiderea aceasta a inimii e o deschidere spre evidenţele supralumeşti. Nădejdea e o vedere cu inima, cu partea mai adâncă a spiritului nostru, deci e o convingere intimă, tainică, o stare de transparenţă a fiinţei noastre faţă de cele de dincolo de lumea aceasta.

Într-adevăr, dacă grija este o «existenţială» atât de structural legată de firea omului în starea de după cădere, ce minune face ca omul să scape de ea, mai bine zis ca ea să se transforme în «existenţiala nădejdii» ? Cum s-a putut transforma presimţirea unui viitor nesigur, în presimţirea unui viitor fericit, sigur, sau nesiguranţa, în siguranţă ? Procesul acestei transformări nu s-a putut iniţia din sânul grijii însăşi. El nu se poate explica decât prin intervenţia unei puteri deosebite de puterile fiinţei omeneşti, sau prin intrarea oarecum a adâncului acestei fiinţe în contact cu realitatea nădăjduită. Astfel, nădejdea nu poate fi numai o iluzie. Căci atunci de ce nu şi-ar da fiecare această iluzie? În nădejde experiem o siguranţă, care nu atârnă numai de voia noastră, care nu are numai tăria pe care i-o dăm noi. Tăria nădejdii a crescut în noi din altă parte şi ni se impune peste voia noastră, sau ca un plus pe lângă ceea ce putem noi voi. Mai înainte nu aveam nădejdea, nu o simţeam în noi, deşi poate nu eram nici deznădăjduiţi. Dar de la o vreme am observat că în noi se face tot mai fermă nădejdea în cele viitoare, ca siguranţă care ne umple de tot mai multă linişte. Paralel cu aceasta, seva otrăvită a buruienilor grijii, care acopereau intimitatea noastră, care creşteau pe pământul vârtos sub care se ascundea inima noastră, se usucă şi parcă oricât am vrea şi noi să luăm în serios, ca semenii dimprejur, grijile vieţii, nu o mai putem face.


Problemele care pricinuiesc insomnie oamenilor între care trăim şi-au pierdut orice însemnătate în ochii noştri.


0 comentarii:

 

Copyright © Manuale pentru duhovnicie Design by Free CSS Templates | Blogger Theme by BTDesigner | Powered by Blogger