8. NĂDEJDEA
Răbdarea necazurilor poate să fie la început
amestecată cu necesitatea, cu conştiinţa că nu se poate
altfel. Dar cu vremea răsare din ea nădejdea, care apoi o
însoţeşte statornic şi-i dă tărie, făcând-o că să fie cu totul de bunăvoie. Văzând omul câte trebuie să rabde, începe
a socoti că nu se poate să nu aibă odată pentru
acestea mângâiere din partea lui Dumnezeu, dacă nu
în lumea aceasta, măcar în cealaltă. Nădejdea aceasta
îi devine cu vremea o adevărată certitudine. Astfel putem defini nădejdea ca o certitudine a celor viitoare, apărată în
persoana celui ce
nădăjduieşte. Dacă credinţa este certitudine despre anumite realităţi
nevăzute actuale, şi dacă ea dă, când e puternică,
chiar o împărtăşire de acele realităţi a celui ce crede, nădejdea este
certitudinea ce o are cineva despre anumite realităţi viitoare şi despre
împărtăşirea ce o va avea el de acele realităţi. Prin urmare nădejdea este o credinţă orientată spre viitor a celui ce
o are. Nădejdea este credinţa într-o fază progresată. Ea este o
putere care dă transparenţă timpului, care străbate prin
timp, cum credinţa străbate prin spaţiu şi prin natura văzută. În nădejde e un
plus de evidenţă, un plus de cunoaştere. De unde aceasta evidenţă? Să fie o evidentă reală, sau numai o iluzie, provenită dintr-o voinţă
care s-a obişnuit să afirme că ştie că viitorul va fi aşa, sub apăsarea unui prezent care nu-i da satisfacţiile aşteptate
? Răspunsul la această întrebare se va desprinde din consideraţiile ce urmează.
Nădejdea este o avansare, un salt peste vreme.
Aşa cum prin grijă omul este continuu aplecat înaintea sa spre viitor,
tot aşa este şi prin nădejde, dar într-alt fel: prin grijă
presimte un viitor neplăcut, faţă de care ia măsuri ca să-l preîntâmpine; prin nădejde presimte un viitor favorabil
la care de abia apuca să ajungă. Heidegger n-a văzut în om şi acest revers
al grijii, această «existenţială» care ţine tot aşa de
mult de firea omului ca şi grija. Deci, precum grijii i se
recunoaşte o virtute gnoseologică în raport cu viitorul (Heidegger,
Scheler), aşa trebuie să i se recunoască şi nădejdii.
Dar când spunem de nădejde că ţine tot aşa de mult de firea omului ca şi grija, nu
înţelegem că ele coexistă actual în fiecare clipă în sufletul
unui om. Cel puţin nădejdea religioasă, nădejdea fericirii din viaţa viitoare,
e cu atât mai prezentă în suflet cu cât e mai absentă grija şi vice-versa. Despre nădejdea într-un viitor pământesc nu se poate spune
acest lucru decât într-o măsură mai mică, dar aceasta numai pentru că aceasta
nădejde nu cuprinde atâta certitudine cât cea religioasă. Astfel s-ar putea
spune că nădejdea şi grija au o singură rădăcină în
fiinţa omului: preocuparea de viitor. Dar atunci când din această rădăcină creşte fructul nădejdii, adică al siguranţei în viitorul sperat,
nu mai creşte fructul grijii, sau cel puţin al grijii lumeşti, ci doar al
grijii de a nu compromite obţinerea unui lucru sigur. Iar fructul grijii
lumeşti creşte mare unde n-a crescut fructul nădejdii.
Comparând atent nădejdea şi grija, desprindem ca pricina acestei imposibilităţi de coexistenţă actuală a lor faptul că pe cât de
multă evidenţă cuprinde nădejdea, pe atât
de multă nesiguranţă cuprinde grija. De aceea e prezentă nesiguranţa grijii unde lipseşte evidenţa şi liniştea nădejdii. Căci grija ce slujeşte nădejdii nu e
alimentată de nesiguranţa grijii
lumeşti, ci ea e doar atentă să nu piardă un lucru al nădejdii sigure.
Siguranţa nădejdii în bunătăţile viitoare ce ni
le va da Dumnezeu şi nesiguranţa grijii lumeşti o arată
liniştea ce o dă cea dintâi şi frământarea necontenită ce se cuprinde
în cea din urmă. Redând în alţi termeni acest contrast dintre ele, sfântul
Marcu Ascetul zice : «Nădejdea în Dumnezeu face inima largă (sau e lărgimea
inimii); iar grija trupească o îngustează (e strâmtorarea inimii)».
Experienţa
îngustării inimii o ai în vreme de nelinişte, precum a lărgimii, în vreme de
linişte. Iar neliniştea cu privire la viitor e fructul nesiguranţei,
precum liniştea e fructul siguranţei. Grija e
puiul fricii de viitor, deci al nesiguranţei, al temerii că nu va fi cum îl dorim.
Iar în scrierea Despre Botez, Marcu Ascetul repetă de mai multe ori că inima în care sălăşluieşte Hristos de la
botez nu se poate deschide decât «prin Hristos însuşi şi prin nădejdea înţelegătoare», adică prin nădejdea văzătoare
a celor nevăzute, sau din cealaltă viaţă. Atunci inima se deschide cu adevărat,
nemaifiind stăpânită de grija de sine. Şi numai când se
înstăpâneşte peste noi nădejdea şi, prin ea, deschiderea inimii, scăpăm de
gândurile lumeşti, sau de gândurile grijii. Aşadar deschiderea inimii coincide
cu o biruinţă a nădejdii în noi şi cu o scăpare de grijă şi de gândurile ei. Deschiderea aceasta a inimii e o deschidere
spre evidenţele supralumeşti. Nădejdea e
o vedere cu inima, cu partea mai adâncă a spiritului nostru, deci e o
convingere intimă, tainică, o stare de transparenţă a
fiinţei noastre faţă de cele de dincolo de lumea aceasta.
Într-adevăr, dacă grija este
o «existenţială» atât de structural legată de firea omului în starea
de după cădere, ce minune face ca omul să scape de ea, mai
bine zis ca ea să se transforme în «existenţiala nădejdii» ? Cum
s-a putut transforma presimţirea unui viitor nesigur, în presimţirea unui
viitor fericit, sigur, sau nesiguranţa, în siguranţă ? Procesul acestei
transformări nu s-a putut iniţia din sânul grijii însăşi. El nu se poate
explica decât prin intervenţia unei puteri deosebite de puterile fiinţei
omeneşti, sau prin intrarea oarecum a adâncului acestei fiinţe în contact cu
realitatea nădăjduită. Astfel, nădejdea nu poate fi numai o iluzie. Căci atunci
de ce nu şi-ar da fiecare această iluzie? În nădejde experiem o siguranţă, care
nu atârnă numai de voia noastră, care nu are numai tăria pe care i-o dăm noi.
Tăria nădejdii a crescut în noi din altă parte şi ni se impune peste voia
noastră, sau ca un plus pe lângă ceea ce putem noi voi. Mai înainte nu aveam
nădejdea, nu o simţeam în noi, deşi poate nu eram nici deznădăjduiţi. Dar de la
o vreme am observat că în noi se face tot mai fermă nădejdea în cele viitoare,
ca siguranţă care ne umple de tot mai multă linişte. Paralel cu
aceasta, seva otrăvită a buruienilor grijii, care acopereau intimitatea noastră,
care creşteau pe pământul vârtos sub care se ascundea inima noastră, se usucă
şi parcă oricât am vrea şi noi să luăm în serios, ca
semenii dimprejur, grijile vieţii, nu o mai putem face.
Problemele care pricinuiesc insomnie oamenilor
între care trăim şi-au pierdut orice însemnătate în ochii noştri.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu