B
PURIFICAREA DE PATIMI PRIN VIRTUŢI
1. ORDINEA PURIFICĂRII ŞI METODELE DUHOVNICEŞTI
PATRISTICE
Purificarea de patimi nu se
poate obţine realizând o stare neutră a sufletului, ci înlocuind patimile cu
virtuţile contrare.
În
literatura ascetică răsăriteană sunt cunoscute
scrieri dedicate în mod special metodei de purificare treptată de patimi, prin
virtuţile contrare. Este «Scara Raiului» a
lui Ioan Scărarul, «Metoda şi regula
exactă» a lui Calist şi Ignatie
Xantopol, «Cuvintele» lui Isaac Sirul, deşi ultima e mai puţin
sistematică.
Cea dintâi, care datează din veacul al VII-lea, e un tratat complet asupra vieţii duhovniceşti. Ea descrie cele
treizeci de trepte pe care trebuie să le străbată un monah din momentul
renunţării la lume şi până la desăvârşire, adică până la iubire. El scrie numai pentru monahi. Numai în
trecere adresează el un cuvânt creştinilor obişnuiţi, spre a le arăta cum se poate apropia şi viaţa lor de cea a monahilor, care fără îndoială este cea desăvârşită.
Ioan Scărarul vrea să ţină seama, în treptele
«Scării» sale, de urcuşul de la o treaptă mai puţin desăvârşită a vieţii la una
mai desăvârşită, aşadar de legile după care se poate desăvârşi viaţa.
Urmând acestor reguli şi scriind pentru monahi,
autorul stabileşte ca primă treaptă lepădarea de lume, ca
renunţare externă. Pe treapta a doua aşează mortificarea «împătimirii» de lume, adică a
pornirilor care ne leagă de ea, ca renunţare internă. Treaptă a treia, a înstrăinării, desăvârşeşte
aceste două renunţări. Acestor renunţări,
care au în vedere mai mult patimile trupeşti (lăcomia pântecelui, iubirea de
arginţi, curvia, apoi întristarea şi mânia, care cresc din acelea), le urmează
ca treaptă a patra ascultarea, prin care trebuie tăiată mândria şi slava
deşartă. Aici se arată necesitatea de a avea un părinte duhovnicesc şi tot
pe aceasta treaptă se descrie smerenia, ca virtute opusă
mândriei. Urmează la rând pocăinţa pentru viaţa de mai înainte (cap. 5) şi în imediata legătură cu ea meditaţia la moarte (cap. 6) şi plânsul, care aduce bucurie (cap. 7). Din lacrimi se naşte «nemânierea şi blândeţea».
De aceea acestea sunt aşezate pe treaptă a 8-a. «Căci, precum apa turnată cu
încetul pe foc stinge focul cu desăvârşire, la fel lacrima plânsului adevărat
omoară toată văpaia mâniei şi furiei. Mânia
născând ţinerea în minte a răului de la alţii, după ce s-a arătat cum se poate
înlătura mânia, e cazul să se vorbească despre virtutea contrară acestui păcat,
adică despre uitarea răului de la alţii (cap. 9). O urmare a urii şi a tinerii în minte a răului
este bârfirea. Deci ea e combătuta pe treapta următoare (cap. 10). «Uşa bârfirii»
este locvacitatea. Înfrânarea
ei prin tăcere formează preocuparea treptei a 11-a. Capitolul 12 tratează despre minciună, copilul
vorbăriei, iar al 13-lea, despre lene, primul nepot al flecărelii. Urmează apoi
pe celelalte trepte o descriere a fiecărei patimi şi a mijloacelor de combatere
a lor, începând cu lăcomia pântecelui şi sfârşind cu mândria (cap. 14—23), ca pe treptele din urmă să se descrie simplitatea sau nevinovăţia ca virtute contrară (cap. 24), smerenia cea mai înaltă, ca pierzătoare a tuturor patimilor (cap. 25), deosebirea gândurilor (cap.
26), liniştea trupului şi a sufletului (cap. 27), rugăciunea, maică a tuturor virtuţilor
(cap. 28), nepătimirea, ca cer pământesc, desăvârşirea
şi învierea sufletului înainte de învierea obştească (cap. 29) şi lanţul celor
trei virtuţi: credinţă, nădejdea şi dragostea (cap. 30).
«Metoda» lui Calist şi Ignatie, scrisă în
veacul al 14-lea, se mai numeşte şi Centurie, pentru că e împărţită în 100 de
capete. La prima vedere lasă
impresia unor lungi înşiruiri de citate fără un plan riguros, ceea ce face pe
K. Krumbacher să spună despre ea : «Această încercare de a fixa un sistem
doctrinar ascetic n-a reuşit; capitolele singuratice se înşiră unul după altul
pur extern şi progresul în expunere se obţine numai prin perioade greoaie de
tranziţie». Dar după A. Amman S. J., «Centuria nu e chiar aşa de lipsită de
plan, deşi nu poate avea pretenţia unui tratat bine orânduit, cu eliminarea a
tot ce este neesenţial».
Cu totul altă părere s-a formulat despre ea în
introducerea la vol. V al ediţiei ruse a Filocaliei, în care se cuprinde
această scriere în traducere rusească. «Cartea lui Calist şi Ignatie cuprinde o
sigură expunere sistematică a întregului drum duhovnicesc al vieţii cu tot ce e
de făcut, aşa cum nimeni n-a mai întreprins să facă până la timpul ei şi, se
poate adăuga, nici după ea».
Adevărul se va desprinde dintr-o prezentare a
ordinii în care această carte expune eforturile ascetice în vederea
desăvârşirii:
- în capitolul 1 se vorbeşte despre harul Duhului Sfânt, aflat în inimile credincioşilor de la botez,
- în capitolele 2—4, despre scopul cărţii, despre începutul şi capătul final al vieţii duhovniceşti, începutul constând în «trăirea după poruncile Mântuitorului, iar capătul final, în revenirea la harul dat nouă la botez»
- În capitolele 5—7 se tratează mai special despre harul dat nouă la botez, despre patimile ce l-au acoperit şi despre descoperirea lui, din nou, prin împlinirea poruncilor.
- Începutul lucrării poruncilor stă în chemarea numelui lui Iisus Hristos, din care izvorăşte pacea şi iubirea (cap. 8—13).
- În capitolele 14—15 se tratează despre lepădarea de lume şi despre supunere.
- Până aici a fost o introducere principială, după care urmează învăţătura practică. Deci se reia în capitolul 16 (împărţit în 10 părţi) tema credinţei, a faptelor bune şi necesitatea unui suflet paşnic, neîmprăştiat şi liniştit.
- După ce în capitolele 17—18 se tratează despre frica începătorilor, în următoarele
- (19—24) se expune metoda rugăciunii lui Iisus.
- Apoi se arată cum trebuie petrecute diferite părţi ale zilei, diferitele zile ale săptămânii, sfintele posturi (25—37),
- despre diferitele virtuţi, ca umilinţa, darul deosebirii, pocăinţă (38—47),
- ca să se reia din nou tema rugăciunii curate (48—54),
- apoi să se vorbească despre căldura produsă în inima de această rugăciune şi de dragostea de Dumnezeu cuprinsă în ea (55—57).
- În capitolele următoare se tratează despre lacrimi (58),
- lucrarea dumnezeiască (61),
- lumina dumnezeiască (60, 63),
- despre închipuirile bune şi cele rele (64—69, 73),
- despre minte şi nepătimirea ei (70, 72),
- despre mângâierea şi plăcerea dumnezeiască (74—76),
- despre blândeţe, linişte (77—78),
- iarăşi despre pocăinţa (79—81),
- despre atenţie (82),
- chemarea lui Iisus în lăuntrul inimii (83),
- despre dragostea extatică (84),
- despre părăsire (85),
- despre nepătimire (86—87),
- despre deosebirea între nepătimire şi împătimire (88—89).
- Capitolele 90—92 sunt o expunere privind cele trei virtuţi teologice şi Euharistia,
- iar capitolele 94—100 încheie cu două recapitulări, recomandând acest drum al vieţii duhovniceşti ca cel mai bun, deşi mai există şi alte drumuri mântuitoare.
În metoda lui Calist şi Ignatie nu aflăm o
expunere amănunţită a patimilor şi a combaterii fiecăreia din ele, ca la Ioan Scărarul, ci ea înfăţişează mai mult partea pozitivă a urcuşului
duhovnicesc, dându-se o mare atenţiune rugăciunii lui Iisus, lucrării
dumnezeieşti în suflet, luminării şi
nepătimirii, ceea ce arată înrâurirea recentei mişcări
isihaste asupra ei. De aceea metoda «Centuriei» întregeşte bine metoda
«Scării».
Deşi ea cuprinde de fapt multe repetări, ele sunt explicabile prin faptul că pe diferite trepte ale vieţii duhovniceşti
trebuie reluate mereu într-o formă superioară virtuţile anterioare.
În capitolele «Centuriei» se pot distinge totuşi trei faze ale urcuşului
duhovnicesc. După recomandările de atitudine sufletească generală (cap. 16—24),
începând cu capitolul 24 până la capitolul 39, se expun mai multe precepte
privind disciplina externă a vieţii duhovniceşti; de la capitolul 40 până la
capitolul 60 se dau învăţături referitoare la viaţa lăuntrică, pentru o viaţă
realizată mai mult prin puteri omeneşti, iar până la capitolul 89, continuă cu
învăţături referitoare la viaţa trăită prin puteri de sus, culminând în
nepătimirea.
«Cuvintele» sfântului Isaac Sirul au un
conţinut apropiat de al «Scării », dar nu este expus atât de sistematic. În
schimb, analizele diferitelor patimi şi virtuţi sunt mult mai stăruitoare. Un
mare accent se pune în ele pe importanţa suportării necazurilor pentru purificare.
Nu ţine de natura acestei lucrări să expună o
metodă practică amănunţită de purificare, căci ea este mai degrabă o reflexie
asupra tuturor eforturilor şi regulilor ascetice şi a culminării lor în unirea
cu Dumnezeu.
De aceea, în expunerea aceasta vom ţine seama
de toate metodele luând ce are propriu fiecare şi întregindu-le una prin alta.
Apreciind, cu Ioan Scărarul, gravitatea patimilor, nu am aşezat totuşi analiza
lor în cadrul metodei de luptă împotriva lor, ci ne-am ocupat de ele înainte de
această metodă, pentru că din analiza lor şi a modului de a se naşte şi stârni,
răsar indicaţii preţioase pentru ordinea mijloacelor de combatere şi de evitare
a lor. Şi de fapt, din felul de a se naşte şi de a se stârni al patimilor am
văzut că momentul decisiv în care un afect devine
patimă este acela în care raţiunea se clatină
pe poziţia ei, alunecând pe partea poftei trezite.
De aici urmează că prima grijă trebuie să o avem de a fixa raţiunea într-o
atitudine fermă. Aceasta se face prin
credinţă. Punând începutul vieţii duhovniceşti în harul dumnezeiesc sălăşluit
în noi prin botez, ne întâlnim cu «Centuria» lui Calist şi Ignatie.
În general schema cea mai simplă şi cea mai corespunzătoare cu dezvoltarea vieţii
duhovniceşti ni s-a părut că este cea a sfântului Maxim Mărturisitorul, care consideră că urcuşul spiritual are
următoarele şapte trepte :
1. credinţa,
2. frica de Dumnezeu,
3. înfrânarea,
4. răbdarea şi îndelunga răbdare,
5. nădejdea,
6. nepătimirea şi
7. iubirea.
Vom urma deci această schemă cu ramificările ei la fiecare treaptă, folosindu-ne
în descrierea acestor ramificări şi de alte scrieri ascetice, mai ales de
«Scara».
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu