00.06 Marile etape ale vietii spirituale

6. MARILE ETAPE ALE VIEŢII SPIRITUALE

În împărţirea vieţii spirituale în concret, va trebui să ne orientăm după sfinţii părinţi şi scriitori duhovniceşti ai Răsăritului.

Cea mai simplă împărţire a vieţii spirituale este aceea în :

- faza practică sau activă şi
- faza contemplativă.

Faza practică, faza faptelor, are menirea să ridice fiinţa credinciosului din starea supusă patimilor şi să o înalţe pe treptele virtuţilor până Ia iubire.

Faza contemplativă reprezintă adunarea ei, unitatea şi simplitatea, aţintirea exclusivă la Dumnezeu, Cel unul şi infinit.

Omul din faza practică se numeşte lucrător, cel din faza contemplativă, privitor, văzător.

Adeseori în loc de «contemplaţie» sau de «contemplativ», părinţii întrebuinţează termenii de «cunoaştere» şi «cunoscător» (gnosis, gnostic).

Scopul fazei active este eliberarea omului de patimi. Aceasta este pentru monah o ţintă accesibilă, nu un ideal utopic. Această stare de nepătimire este considerată ca egală sau, mai bine zis, ca un prag al iubirii de Dumnezeu. Iar această iubire duhovnicească constituie trecerea fazei active în faza contemplativă.

Numai cel ce şi-a curăţit mintea prin nepătimire poate să se îndrepte spre cunoaştere (gnoză), sau spre contemplaţie.

Erudiţie profană pot dobândi şi cei necurăţiţi, dar contemplaţia o au numai cei curaţi Iar curăţenia sau nepătimirea o dobândim numai prin lucrarea poruncilor, care constituie preocuparea fazei active. Numai sufletul curat este o oglindă neîngustată, neîntinată de ataşarea pătimaşă la lucrurile lumii, capabilă să primească cunoştinţa dumnezeiască. Mintea aceasta este mintea goală. Numai ea este în stare de contemplaţie, de cunoştinţă fiinţială. Ajuns sufletul la această stare de nepătimire, sau de curăţie, sau de linişte, de pace, de seninătate, se ridică pe treapta contemplaţiei sau a gnozei. Dar sfinţii părinţi deosebesc strict aceasta gnoză, sau contemplaţie, de cunoaşterea duhovnicească a lumii, care şi ea se deosebeşte de cunoaşterea profană, fiind o cunoaştere prin harul dumnezeiesc.

Astfel, împărţirea vieţii spirituale în două faze devine o împărţire în trei faze :

1) faza activa sau a făptuirii;
2) faza contemplaţiei naturii sau a contemplării naturii şi
3) faza teologică sau a contemplării tainice a lui Dumnezeu.

Important este că în această schemă, care descrie progresul spre desăvârşire, este absorbită şi cunoaşterea naturii, a creaţiunii în întregul ei. Acceptarea contemplaţiei curate a naturii ca act de spiritualitate, este proprie părinţilor răsăriteni. «Odată ce căderea creaturii constă în coborârea din unitatea cu Dumnezeu şi din fericirea contemplării Lui... spiritul omenesc are misiunea să se înalţe treptat, din sferele de jos, la cunoaşterea Monadei şi Treimii, din neştiinţă, la cunoaştere. Dar atunci contemplaţia naturii (sub specie aeternitatis) intră în procesul de mântuire a celor evlavioşi». Contemplarea curată a naturii este o treaptă care reface şi care dovedeşte refacerea puterilor de cunoaştere ale sufletului omenesc.

Această schemă se ramifică însă şi mai mult.

În lăuntrul «contemplaţiei naturale» se deosebeşte «contemplarea corpurilor» şi a «fiinţelor necorporale», sau a îngerilor. Astfel rezultă trei trepte ale cunoaşterii:

- cunoasterea lumii corporale,
- cunoasterea lumii necorporale şi
- cunoasterea Sfintei Treimi.

Foarte clară apare această ordine a urcuşului spiritual, la sfântul Maxim Mărturisitorul. Şi el împarte urcuşul mai întâi în două trepte. Omul duhovnicesc se ridică

de la

- virtute la
- cunoştinţă,

sau de la

- făptuire la
- contemplaţie,

sau de la

- filozofia activă la
- teologia contemplativă, sau la mistagogia contemplativa.

Apoi face o împărţire în trei trepte, după cum contemplaţia ce urmează după făptuire se referă fie la raţiunile din făpturi, fie la Dumnezeu.

în această întreită împărţire, treptele se numesc :

1. făptuire ;
2. contemplaţie naturală, sau filozofia morală,
3. teologia mistică.

Aceste trei trepte se mai numesc:

- făptuire
- contemplaţie naturală
- mistagogie teologică,

sau

- faza activă
- faza contemplativă
- harul teologic

sau

- virtute
- contemplaţie duhovnicească
- rugăciune curată.

Întrucât contemplarea creaţiunii se poate referi sau la lumea văzută, sau la cea nevăzută, sfântul Maxim cunoaşte uneori şi o împărţire în patru trepte.

Dintre cele trei trepte,

prima treaptă este aceea a începătorului, care trebuie să se străduiască a se deprinde în virtuţi. 

Virtuţile sunt în număr de şapte (şapte trepte ale urcusului spiritual – Maxim Mărturisitorul)

1. credinţa,
2. frica de Dumnezeu,
3. înfrânarea,
4. răbdarea şi îndelunga răbdare,
5. nădejdea,
6. nepătimirea si
7. iubirea.

La începutul lor stă credinţa; la sfârşit, iubirea, precedată imediat de nepătimire.

Iubirea concentrează în ea toate virtuţile şi trece pe om la cunoaştere sau contemplaţie.

Ţinta virtuţilor sau a strădaniilor din prima treaptă este eliberarea de patimi sau nepătimirea. Virtuţile combat patimile şi astfel slujesc indirect spiritului, constituind o treaptă către ţelul din urmă, care este cunoaşterea

Treapta a doua se numeşte a contemplaţiei,

deşi sfântul Maxim, după cum am văzut, nu foloseşte acest cuvânt în sens unic, ci îi dă mai multe înţelesuri, după obiectul la care se referă. În general însă acest obiect este aproape totdeauna o creatură. Numai rar; şi anume atunci când împarte urcuşul în două trepte şi nu în trei, sfântul Maxim înţelege prin ea şi contemplaţia tainică, ce se referă la Dumnezeu în mod nemijlocit. Când însă împarte acest urcuş în trei trepte, contemplaţia constituind treapta a doua, aceasta însemnează aproape totdeauna exclusiv contemplaţia orientată spre făpturi.

În acest înţeles, contemplaţia are ca obiect «raţiunile» din făpturi.

Prin ea omul dobândeşte o privire spirituală a raţiunilor din lucrurile create ;
prin ea natura îi este omului un «pedagog», un îndrumător spre Dumnezeu.

Treapta a treia, a cunoaşterii tainice, 

nu se mai ocupă cu «raţiunile » din lucruri, ci cu Dumnezeu însuşi. Obiectul ei este dumnezeirea preasfântă şi preafericită, supranegrăită, supranecunoscută şi mai presus de toată infinitatea.

Cunoaşterea aceasta a lui Dumnezeu este un extaz al dragostei, care persistă nemişcat într-o aţintire către Dumnezeu. Ea se obţine în starea de îndumnezeire a omului, sau de unire a lui cu Dumnezeu.


În fond, cele trei trepte coincid cu faza purificării, iluminării şi desăvârşirii, în care am văzut că împarte Dionisie Areopagitul urcuşul spiritual al omului. Căci, pe de o parte, faza activa urmăreşte curăţirea de patimi, iar faza desăvârşirii la Dionisie Areopagitul este tot una cu faza îndumnezeirii sau a cunoaşterii tainice. Această împărţire o vom adopta şi în expunerea noastră.

Treapta purificării aparţine în mod categoric nevoinţelor ascetice, iar cea a desăvârşirii, sau a vederii, sau a îndumnezeirii şi unirii, reprezintă ţinta acestor nevoinţe. Mai greu este de situat, între acestea două, treapta iluminării.

Totuşi în loc de a împărţi acest studiu în două părţi, adică în partea purificării şi în partea cunoaşterii tainice a lui Dumnezeu, îl împărţim în trei, potrivit celor trei trepte. Căci, pe de o parte treapta iluminării aparţine cunoaşterii, întrucât prin ea sufletul a ajuns la o cunoaştere a lui Dumnezeu, alta decât cea naturală, o cunoaştere prin «raţiunile» divine ale lucrurilor, dar nu mai puţin o cunoaştere raportată limpede şi ferm la Dumnezeu. Apoi treapta aceasta nu mai este o luptă împotriva patimilor, ci ea este ceva pozitiv, care încoronează nevoinţele ascetice, asemănându-se şi în această privinţă cu faza culminantă a vieţii duhovniceşti. Dar, pe de altă parte, treapta iluminării aparţine şi ea drumului spre ţinta finală; cunoaşterea pe această treaptă este şi ea o cunoaştere îndreptată spre făpturi şi ca atare trebuie depăşită, pentru a se ajunge la ţinta finală a cunoaşterii directe a lui Dumnezeu. Ea este pe de o parte un rezultat pozitiv, obţinut la capătul eliberării de tot ce este rău, dar pe de altă parte, nici ea nu este pozitivul definitiv, ci deşi bun, nu este bunul absolut, căutat de eforturile ascetice, ci un bun care trebuie depăşit şi el. Am putea spune deci, că treapta iluminării aparţine şi urcuşului ascetic şi ţintei lui sau ca pe această treaptă se întâlneşte cunoaşterea tainică cu asceza, sau înţelegerea cu efortul de a depăşi şi această înţelegere. Este lumina luceafărului de dimineaţă cu avansurile luminii de zi, care o înlătură prin copleşire pe cea dintâi.

Dar acum, să urmărim în amănunt ramificările celor trei trepte.

Întrucât treapta întâi are ca preocupare eliberarea de patimi şi înlocuirea acestora cu virtuţile, este necesar să cunoaştem întâi fiinţa patimilor, modul naşterii şi creşterii lor.

Pe urmă trebuie să cercetăm modul depăşirii lor treptate prin deprinderea celor şapte virtuţi în ordinea expusă de sfântul Maxim Mărturisitorul: a credinţei, a fricii, a înfrânării, a răbdării, a speranţei, a nepătimirii, a iubirii, de care se leagă, practicarea postului, privegherea, rugăciunea, citirile cucernice şi răbdarea necazurilor, ca mijloace pentru dobândirea virtuţilor suspomenite.

În partea a doua, care se preocupă cu cunoaşterea lui Dumnezeu din făpturi, ca fruct al nepătimirii şi iubirii, vom analiza fiinţa acestei cunoaşteri, raportul ei cu nepătimirea şi cu iubirea, cu cunoaşterea raţională şi cu cea tainică.

Iar în partea a treia, vom înfăţişa cunoaşterea nemijlocită a lui Dumnezeu prin unirea cu El, ceea ce are ca efect îndumnezeirea fiinţei umane a credinciosului.