01.02.04 Pocăinţa (căinţa, regretul, autocritica, părerea de rău, spovedania, mărturisirea)

4. POCĂINŢA

(căinţa, regretul, autocritica, părerea de rău, spovedania, mărturisirea)

Frica de Dumnezeu, susţinută de conştiinţa unei vieţi păcătoase, duce pe de o parte la pocăinţă pentru păcatele trecute, pe de alta, la evitarea, prin înfrânare, a păcatelor viitoare. «Pocăinţa este al doilea har, spune sfântul Isaac Sirul, şi se naşte în inimă, din credinţă şi frică... Ea este a doua renaştere». «Pocăinţa este reînnoirea botezului, zice sfântul Ioan Scărarul, este curăţirea conştiinţei».

Lucrarea de purificare se realizează prin puterile ce emană din Taina botezului şi din Taina pocăinţei, aşa cum iluminarea este o actualizare a puterilor dăruite prin Taina mirului, iar unirea cu Dumnezeu este un efect al Euharistiei.  Harul botezului e germenele omului nou. Pe măsură ce creşte, acesta face să slăbească urmele vieţii celei vechi, absorbind puterile ei şi folosindu-le pentru sine. Botezul este moartea omului vechi, în două înţelesuri : întâi ca lovitură mortală ce i-o dă aceluia, punând începutul omului nou, al doilea, ca mortificare treptată a zvârcolirilor aceluia, care mai durează o vreme. Dar se întâmplă adeseori că resturile de forţă ce au mai rămas în omul vechi doborât la pământ se înviorează prin noi păcate. Atunci e necesară o nouă revărsare de har din partea lui Dumnezeu, pentru ca omul cel nou să reia cu mai multă vigoare acţiunea de purificare a urmelor omului vechi. Mai bine zis, când puterile rămase de la omul vechi au crescut prea mult, când patimile au crescut în calea puterilor de la botez aşa că nu mai pot înainta, pocăinţa vine să le înlăture, ca să facă drum harului de la botez. Am zice că pocăinţa luptă mai mult cu faţa spre trecut, iar botezul, cu faţa spre viitor. Ea înlătură gunoiul adunat cu timpul în suflet, ca să deschidă drum propăşirii omului nou născut la botez. Dacă harul botezului reface tendinţele spre bine ale firii noastre, harul pocăinţei întăreşte tendinţa firii de a regreta ceea ce a făcut rău.

În orice caz puterile ce ne vin prin pocăinţă aduc o nouă intensificare lucrării puterilor ce se prelungesc din Taina botezului.

Sfinţii Părinţi cunosc însă două forme ale pocăinţei.

1. Este pocăinţa ca Taină, (n.c. spovedania, mărturisirea) şi

2. pocăinţa ca lucrare permanentă în suflet (n.c. căinţa, regretul, autocritica, părerea de rău).

Dar puterea celei de-a doua vine din cea dintâi,

Pocăinţa ca lucrare permanentă în suflet

(n.c. căinţa, regretul, autocritica, părerea de rău).

Marcu Ascetul, Ioan Scărarul, Isaac Sirul stăruie asupra acestei a doua forme a pocăinţei.

Ideea unei pocăinţe permanente corespunde cu rostul pocăinţei în genere. Dacă ea este o lopată întoarsă înapoi spre curăţirea omului de păcatele adunate după botez, ca omul nou să poată înainta luptând, prin puterea botezului, cu ispitele ce-i vin din faţă, atunci evident că noi, greşind aproape în fiecare clipă, adică aproape niciodată nerepurtând o biruinţă ireproşabilă asupra unei ispite, ci numai în parte, e necesar un regret care să ne însoţească statornic, care să ne umilească statornic, o voce care să critice mereu imperfecţiunea faptelor săvârşite, constituind prin însuşi acest fapt un îndemn pentru o şi mai mare încordare a lucrării noastre viitoare.

Sfântul Marcu Ascetul cuprinde în această pocăinţă necontenită rugăciunea neîntreruptă (cred că rugăciunea care cere iertarea), alungarea gândurilor rele, operaţie care trebuie să ne ţină mereu angajaţi, observarea gândurilor, întrucât mereu vin gânduri păcătoase pe care trebuie să le regretăm şi să le alungăm şi răbdarea necazurilor, socotind că prin răbdarea necazurilor ne vindecăm de greşeli şi imperfecţiuni trecute. Chiar când facem un bine, trebuie să ne căim, zice el, pentru că aceasta ne arată că îl puteam face şi mai înainte, iar dacă nu l-am făcut suntem vinovaţi. Binele de azi trebuie să ne trezească la căinţa pentru lipsa binelui de ieri.

Ioan Scărarul cuprinde şi el în pocăinţă nu numai un regret pentru păcatele trecute, ci şi o lucrare a virtuţilor şi o răbdare a necazurilor. «Pocăinţa este împăcarea cu Domnul, prin lucrarea virtuţilor opuse greşelilor. Pocăinţa este răbdarea tuturor necazurilor».

Permanenţa căinţei o argumentează frumos şi Isaac Sirul. Ne vom opri ceva mai mult asupra însuşirilor ce le atribuie el căinţei.

Sfântul Isaac spune despre căinţă : «Dacă toţi suntem păcătoşi şi nimeni nu e deasupra ispitelor, nici una dintre virtuţi nu e mai înaltă ca pocăinţa. Lucrul ei nu se poate sfârşi niciodată. Gaci ea li se potriveşte tuturor păcătoşilor şi drepţilor totdeauna, dacă vor să dobândească mântuirea. Şi nu este nici un termen al desăvârşirii ei, pentru că desăvârşirea chiar a celor desăvârşiţi este nedesăvârşita» (Cuv, 55, Despre patimi, Opera-ascetică, ed. Atena, 1895, p. 220).

Trei atribute acordă aci sfântul Isaac căinţei:

1)     ea e cea mai înaltă dintre virtuţi;

2)     nu se termină niciodată cât trăim şi

3)     ea e un mijloc de continuă desăvârşire a noastră.

1) Pocăinţa e cea mai înaltă dintre virtuţi.

În ce priveşte primul atribut, în sine luată, fără îndoială virtutea dragostei este mai înaltă decât a căinţei. Dar condiţia noastră pământească nu ne îngăduie să realizăm dragostea în toată puritatea şi deplinătatea. De asemenea, nici o altă virtute. Oricând ne dăm seama că dragostea sau altă virtute a noastră n-a realizat un maximum de care să fim deplin mulţumiţi. După orice act de virtute şi de iubire constatăm că el a fost amestecat cu un element impur, sau ar  fi putut fi şi mai deplin. Acest fapt creează o nemulţumire faţă de ce am făcut, care este inima căinţei. Căinţa este ipostaza de judecător al conştiinţei nu numai peste păcatele noastre, ci şi peste virtuţile noastre; întrucât totdeauna le realizăm în formă nedesăvârşită. Ei nu-i scăpa nimic şi nu absolvă nimic ;  nu acoperă nimic. Nu este nici o virtute care să nu fie supusă examenului sever, neînduplecat, al căinţei. Dar oare nu s-ar putea spune că şi căinţa poate fi nedeplină şi deci şi ea ar putea fi supusă unei judecăţi a conştiinţei, care în acest caz ar fi mai înaltă decât căinţa?  Desigur, şi căinţa nedeplină şi impură este judecată, tot de căinţă, de o căinţă mai deplină şi nu de o altă virtute.

Căinţa e actul de critică al conştiinţei, e autocritica ce şi-o face omul. Ca atare, e actul de judecată al conştiinţei şi noi ştim că toate sunt supuse judecăţii.

Dar este judecată şi judecată. Este judecata făcută asupra altuia şi este judecata ce o faci asupra ta însuţi. În judecata ce o faci asupra altuia se poate amesteca sentimentul mândriei, în autocritică este exclusă prin definiţie mândria. Poate încăpea cel mult o oarecare îngăduinţă. Dar o autocritica sau o căinţă îngăduitoare, lăsând pe om nemulţumit, tinde ea însăşi după una tot mai obiectivă, tot mai severă.

Cu un cuvânt, orice păcat, orice nedeplinătate în virtute, sunt supuse autocriticii sau căinţei. Chiar insuficienţa autocriticii sau a căinţei, tot prin autocritică sau căinţă e blamată. În acest sens nici o virtute nu stă deasupra căinţei, nu se poate sustrage de sub forul de judecată al autocriticii. Astfel căinţa e drum spre iubire, stă în slujba iubirii, conduce de la o iubire neîndestulătoare, la mai multă iubire. De aceea, nu e o contrazicere între a spune că cea mai mare virtute e dragostea şi a socoti căinţa drept cea mai mare virtute. Căci motorul căinţei e dragostea.

2) Pocăinţa nu se termină niciodată cât trăim.

Dacă e aşa, este vădit că pocăinţa urmează, sau trebuie să urmeze, după fiecare act, după fiecare stare, după fiecare cuvânt al nostru. Ea urmează păcatelor, ea urmează virtuţilor noastre, totdeauna nedepline. Ea tinde să devină un curent permanent în conştiinţa noastră, o prezenţă neîntreruptă, conducând la mai multă iubire. Celelalte dispoziţii şi acte ale noastre se schimbă potrivit cu împrejurările; căinţa e cu toate, e firul care le leagă pe toate. Nu numai conştiinţa simplă că eu sunt purtătorul şi autorul tuturor dispoziţiilor şi faptelor mele trecute, nu numai amintirea ce o am despre ele le leagă la un loc, ci şi căinţa sau amintirea colorată cu nemulţumirea pentru felul cum le-am săvârşit. Nici un om nu este indiferent faţă de trecutul său, sau nu are numai o cunoştinţă teoretică. Aceasta ar răpi şi clipei prezente seva existenţială. Omul îşi îmbrăţişează cu un interes palpitant trecutul. Dar această atitudine plină de pasiune faţă de trecut este sau una de orgoliu, de satisfacţie şi în acest caz omul vrea ca nu numai el să fie mulţumit pentru ce a realizat, ci să stoarcă şi recunoaşterea altora; sau una de căinţă, de nemulţumire. În cazul din urmă, laudele oamenilor îi fac rău, pentru că pe de o parte ştie cât de puţin corespund cu evidenţele sale lăuntrice, prin care cunoaşte mai bine realitatea în ceea ce-l priveşte, iar pe de alta, pentru că tind să-i acopere adevărata realitate, să-l amăgească, să-i slăbească sinceritatea cu sine însuşi, să-i întunece autotransparenţa, fie că sunt sincere, fie că sunt simple linguşiri.

Dar căinţa aceasta, care se ţine ca umbra de noi, nu trebuie confundată cu o nemulţumire descurajantă, care să ne paralizeze toate elanurile. Ea nu trebuie să fie o îndoială în posibilităţile noastre mai mari, ci o constatare a insuficientei realizărilor de până acum. Dacă e descurajare, este ea însăşi un păcat, unul din cele mai grele păcate. Nu din sentimentul că nimic nu se poate face cu adevărat bun, rosteşte conştiinţa noastră căincioasă, necontenit, o judecată critică asupra faptelor trecute, ci din sentimentul adânc că se poate lucra şi mai bine din experienţa unor puteri tainice cu mult mai mari ale propriei firi, ce pot fi mereu mai întărite de cele dumnezeieşti, din sentimentul că în ceea ce am făptuit şi în modul în care ne-am comportat nu am realizat decât într-o măsură insuficientă şi într-un chip palid ceea ce putem face. Căinţa exprima gândul: «Poate fi mai bine» sau «Pot şi mai bine, pot şi mai mult». Descurajarea, dimpotrivă, spune : «Asta e tot ce pot face. Mai bine nu pot». Propriu-zis descurajarea e opusă căinţei, pentru că acolo unde nu se putea aştepta ceva mai bun, nu are loc regretul. Acolo e un sentiment fatalist, o resemnare sceptică. Căinţa e purtată de o credinţă în mai bine.

Sunt două caracteristici care fac din căinţă un for oarecum mai presus de om în lăuntrul omului, ridicându-l mereu mai sus de nivelurile morale şi spirituale pe care le atinge. Căinţa e o judecată ce e totdeauna deasupra realizărilor şi actualizărilor noastre. Oricât ne-am ridica de sus din punct de vedere moral, ea se urcă şi mai sus. Este o judecată în numele unui ideal? Da, însă nu în numele unui ideal simplu, cugetat subiectiv, judecă ea. Dacă acesta ar fi cazul, nu ne-ar umple cu atâta nelinişte, cu atâta nevindecată şi neostenită apăsare. Căinţa este trezită şi susţinută de intuiţia prezenţei unei autorităţi mai presus de noi, faţă de care ne simţim responsabili, dar care ne dă şi putere să facem tot mai mult, dacă i-o cerem. Căinţa ne este un transparent spre Dumnezeu, este acul cu care împunge Dumnezeu inima noastră neîncetat, este mâna Lui, care ne trage mereu mai sus. Căinţa este relaţie între noi şi cineva mai presus de noi. Ea ne arată ca fiind în legătură cu acel cineva. Dacă n-am fi în această relaţie, dacă n-am fi aşezaţi cu faţa sufletului întoarsă spre un for de judecată personal şi suprem, nu ar fi explicabilă căinţa, nu ar avea de unde răsuna în noi judecăţile şi pretenţiile absolute ale căinţei.

Dar cum am spus, căinţa nu e numai judecata asupra celor trecute ale mele, ci şi o încredere în posibilităţi mai mari din puterile mele întărite mereu de puterea lui Dumnezeu cel infinit. Ea e socotită, de aceea, de Isaac Sirul, ca cea mai înaltă dintre virtuţi. În această calitate din urmă ea ni se vădeşte de asemenea stând într-o legătură cu izvoare de putere de dincolo de om. Fiinţa căinţei ca şi a smereniei, de care e nedespărţită, e de caracter dialectic; cuprinde în sine o împreunare de poziţii contradictorii, care nu se anulează reciproc, ci dau o realitate foarte complexă. Pe de o parte ea e o necontenită nemulţumire cu orice stare în care ne aflăm, pe de altă parte, este o încredere statornică şi. neclintită în posibilităţi uriaşe. «Sunt cel mai mare păcătos», spune totdeauna omul căinţei, «sunt un nevrednic». Cu toate acestea el nu pierde nici o clipă nădejdea, nu-l cuprinde nicidecum gândul că va fi pierdut, el nu se lasă scufundat în descurajare şi în lâncezeala morţii sufleteşti. Se dă ca explicaţie a acestei persistenţe în tăria sufletească faptul că omul ce se căieşte are încredere în Dumnezeu, ca într-un factor deosebit de el. Dar încrederea e ea însăşi o putere lăuntrică. Aşadar pe de o parte se face aici experienţa neputinţei proprii, iar pe de alta, a unei mari puteri. Evident că e vorba de o putere care nu e din resursele eu-lui izolat, ci dintr-o comunicare cu resursele vaste şi adânci ale rezervorului de putere spirituală universală ale lui Dumnezeu. Căinţa e o relaţie cu Dumnezeu, atât prin caracterul ei de judecătoare absolută, cât şi prin bărbăţia nedescurajată cu care îndeamnă pe om spre mai bine.

Căinţa este cea mai înaltă dintre virtuţi, pentru că nu e ea însăşi o virtute înfăptuitoare în rând cu celelalte, ci pentru că, rămânând mereu nemulţumită cu ceea ce realizează acelea, le împinge mereu mai sus. Fără să fie o virtute înfăptuitoare aparte, ea este un motor al tuturor virtuţilor. Dacă n-ar fi căinţa, n-ar fi tendinţa de depăşire în om. Căinţa e o ardere necontenită în lăuntrul omului, care întreţine tensiunea după mai bine. Prin ea, călcând omul peste sine însuşi şi judecându-se în numele pretenţiilor absolute ale lui Dumnezeu, se ridică mereu mai sus.

3) Pocăinţa e un mijloc de continuă desăvârşire a noastră.

Cu aceasta am ajuns la a treia caracteristică ce o da căinţei sfântul Isaac Sirul, socotind-o mijloc de continuă desăvârşire a omului, un mijloc care el însuşi se desăvârşeşte necontenit.

Sfântul Isaac Sirul compară lumea aceasta cu o mare, iar căinţa, cu o corabie care ne trece la ţărmul vieţii fericite de dincolo, în raiul a cărui fiinţă e dragostea.

«Precum nu e cu putinţă, zice, să treacă cineva marea cea mare fără corabie, aşa nu poate trece cineva la dragoste, fără temere. Marea cea furtunoasă aşezată între noi şi raiul spiritual o putem trece numai prin corabia căinţei, purtată de vâslaşii fricii. Dacă vâslaşii aceştia ai fricii nu cârmuiesc bine corabia căinţei, prin care trecem marea lumii acesteia spre Dumnezeu, ne înecăm în ea. Căinţa e corabia, frica este cârmaciul; dragostea e limanul dumnezeiesc. Deci ne aşează frica în corabia pocăinţei şi ne trece marea cea furtunoasă şi ne călăuzeşte spre limanul dumnezeiesc, care este dragostea, la care ajung toţi cei ce se ostenesc şi s-au luminat prin pocăinţă. Iar când am ajuns la dragoste, am ajuns la Dumnezeu. Şi drumul nostru s-a desăvârşit şi am trecut la insula care e dincolo de lumea aceasta» (Cuv. 72, op. cât., p. 283).

Drumul pe marea vieţii acesteia, dacă vrem să fie o continuă apropiere de ţărmul raiului, de ţărmul dragostei, care e Hristos însuşi, şi nu o rătăcire fără ancorare, şi până la urmă o scufundare în bezna ei, dacă vrem să fie adică un drum spre desăvârşire şi spre viaţă, trebuie să-l facem neîntrerupt în corabia căinţei pentru nedeplina dragoste ce am arătat o prin păcatele noastre, pentru că voinţa unei iubiri mai mari ne mână tot mai departe. Ea ne ţine deasupra valurilor uriaşe ale răului sau egoismului ce se ridică din noi, şi ne duce tot mai înainte. Numai aşezaţi în barca pocăinţei călcăm în fiecare clipă peste valurile păcătoase ale egoismului, care tind să se ridice din adânci dedesubturi din noi şi de sub noi. Numai prin ea suntem mereu deasupra noastră şi în mişcare dincolo de punctul la care ne aflăm, mai aproape de dragostea deplină, mai aproape de raiul în care se află pomul vieţii, adică Hristos, izvorul dragostei ce nutreşte spiritul nostru.

Desigur, de o anumită măsură a dragostei, care tot sporeşte, avem parte şi înainte de a ajunge la ţărmul de azur al dragostei depline a raiului. Aerul acelui tărâm ne iese înainte cu mireasma lui tot mai bogată, pe măsură ce ne apropiem. Dragostea noastră şi în general toate celelalte virtuţi sunt tot mai pure, tot mai aproape de deplinătate pe măsură ce înaintăm spre împărăţia dragostei.

De aci se vede că pocăinţs nu trebuie să fie despărţită de iubirea de Dumnezeu şi de semeni. Ne căim numai pentru că avem dragoste. Ne căim pentru că am călcat poruncile dragostei, sau socotim că n-avem destulă dragoste. Să nu ne mire faptul că tumultul de pofte şi de patimi egoiste, că răul în general, este asemănat cu un ocean. Există o împărăţie adâncă a răului, cum există una înaltă a binelui, există un drum lung în depăşirea tot mai deplină a egoismului păcatelor. Omul nu cugetă şi nu pofteşte răul în izolare. Pornirile spre rău din lăuntrul lui nu îşi au în el ultimele rădăcini, ultimul punct de plecare, precum nici inspiraţiile şi pornirile spre bine nu îşi sorb fiinţa şi puterea numai din el. Stăm în legături vizibile, dar mai ales invizibile, cu forţe adânci şi nenumărate ale răului, ce pornesc din fiinţe personale mai mari ca noi în putere, forţe ce se îmbină continuu între ele şi cu pornirile noastre, precum suntem ajutaţi şi de aeriene vânturi sau îndemnuri spre bine pornite din înalta, vasta şi măreaţa împărăţie a lumii îngereşti şi dumnezeieşti, primite în pânzele fiinţei noastre. E un ocean al binelui şi al răului, solicitându-ne amândouă. Dar oceanul răului este întunecat, tumultuos, omorâtor de spirit, anulând libertatea, ucigător de curăţie şi linişte; e negru, e subteran, e înăbuşitor, ca un noian de ape, pe când oceanul binelui, al dragostei, este mai degrabă ca un văzduh infinit fără de care nu putem trăi, fără ale cărui adieri nu putem înainta, un văzduh sau o atmosferă curată, care ne dă respiraţie largă, liberă, care filtrează în noi o viaţă reînnoită şi o bucurie necontenită şi negrăită; e atmosfera de dragoste şi de comuniune curată, dătătoare de viaţă, care trezeşte toate puterile noastre sufleteşti şi le dă putere să înainteze.

Cum se face acum că prin căinţă ne desprindem treptat de oceanul răului, din miile lui de îmbrăţişări şi avansăm spre împărăţia dragostei depline? Ce face din căinţă un vehicul spre lumea dragostei? Căinţa este focul care mistuie treptat egoismul din noi. Toate patimile care se învolburează în noi, iscate adeseori din adâncuri întunecate de dincolo de noi, întăresc egoismul nostru. Fie că sunt patimi trupeşti, fie că sunt sufleteşti, ele nu sunt decât capetele aceluiaşi balaur, al cărui nume este egoismul. Căinţa pândeşte neîncetat orice ridicare a capetelor acestui balaur, orice încercare a lui de a se alimenta, de a se întinde în largul sufletului, de a umple cu duhoarea lui gândurile, actele, cuvintele noastre bine intenţionate, de a-i slăbi puterile de a se ţine în contact cu văzduhul dragostei, de a-l atrage la fund. Ea taie cu paloşul, rând pe rând, capetele lui, îl arde cu flacăra trezviei autocritice, îl alungă cu buna mireasmă a smereniei. Ce poate lovi mai mortal mândria noastră egoistă, decât prezenţa perpetuă a gândului că nu suntem nimic, că tot ce am făcut e rău, e netrebnic?

Căci piedica cea mai mare şi continuă în calea înaintării spre dragoste este egoismul. Până nu omori deplin egoismul, nu poţi avea dragoste adevărată, pură şi deplină faţă de nimeni. Trebuie să laşi mult în urma ta talazurile oceanului de egoism, ca să simţi mângâindu-te în faţă şi de jur împrejur aerul ce-ţi vine din împărăţia dragostei. Cine se iubeşte pe sine, cine e plin de părerea de sine, cine se socoteşte pe sine ca realitatea cea mai de seamă, nu poate iubi pe alţii. A iubi pe alţii însemnează a te uita pe tine, a te depăşi mereu pe tine, a te socoti pe tine nimic. Iubirea de alţii se consolidează în noi prin căinţă şi smerenie neîntreruptă. Egoistul se vede pe sine umflat în proporţii care acoperă toată realitatea. Orice lucru el îl consideră ca un bun ce trebuie să fie al Lui, orice persoană o cântăreşte cu interesul de a şi-o face de folos, sau cel puţin cu grija de a evita pericolul ce ar putea veni de la ea pentru supremaţia sa. În toate lucrurile, în toate acţiunile, egoistul îşi proiectează persoana să, pe ea o vede, ei îi slujeşte, ei i se închină, ea îi este dumnezeu, sau mai bine zis idol în locul lui Dumnezeu. Însăşi fiinţa lui autentică se îneacă în egoism. Atenţia faţă de alţii este numai o maniera tactică, pentru a-şi servi în fond tot interesele sale. Umplându-şi astfel în chip mincinos tot orizontul cu eu-l său neautentic, îngrădindu-se se din toate părţile cu sinea sa mincinoasă, evident că nu poate vedea pe alţii pentru ei înşişi, dezinteresat, cu dragoste adevărată, cum nu poate vedea nici sinea sa autentică încadrată în ansamblul iubitor al tuturor. În orice pornire spre alţii se împiedică în sinea sa neautentică, orice picătură de generozitate e otrăvită de o preocupare egoistă. Dragostea e ieşirea din cercul magic şi iluzoriu al egotismului, cerc întins ca într-un vis amăgitor, la infinit. E ieşire şi lansare şi relaţie adevărată, în comuniune cu ceilalţi. Este ieşire din temniţa întunecoasă a eu-lui şi intrare în viaţa de comunitate, de solidaritate, în împărăţia dragostei, care cuprinde pe toţi.

Evident că nimeni nu se poate apropia şi nu poate intra în aceasta împărăţie, în acest rai, decât dacă lasă în urmă oceanul infinitelor sirene ale egoismului care caută să-l atragă în el ca tot atâtea valuri violente. Iar acest ocean nu poate fi depăşit dintr-o dată. Nu poate zbura cineva printr-o singură bătaie de aripi din imperiul egoismului în împărăţia dragostei. Drumul se face treptat, cu luptă necurmată împotriva braţelor infinite cu care caută egoismul să ne reţină, să ne atragă la fund. La fiecare pas în viaţa noastră suntem solicitaţi, suntem învăluiţi de cântecul de sirena din adânc, suntem traşi cu violenţă de forţele uriaşe şi vaste ale oceanului de egoism. La fiecare pas trebuie să luptăm încordat, pentru a trece teferi mai departe şi a ajunge ca un alt Odiseu în patria noastră cea adevărată. Vâslind cu putere, muşchii noştri se întăresc şi drumul ni se face mereu mai uşor. Căinţa este ochiul critic care nu se lasă amăgit de falsa plăcere oferită de egoismul nostru şi ne opreşte de a răspunde afirmativ chemărilor din adâncul de întuneric al oceanului de egoism. Ea ne face să mergem înainte, neîncrezători în ce este în noi şi sub noi. Nu ne lasă nici o clipă să ne oprim. Prin căinţă Dumnezeu nu ne lasă să ne mulţumim cu ceea ce am ajuns să fim, ci ne cheamă mereu mai departe; ba mai mult, nu ne lasă în bezna egoismului, ci ne cheamă la largul solidarităţii în dragoste.

Heidegger spune că omul e mereu lansat înaintea sa prin grijă. El nu e îngrădit în clipa prezentă, ci în fiecare clipă îşi ia înainte, se   devansează prin grijă, are orizontul viitorului deschis. Dar Heidegger n-a arătat că e grijă şi grijă. E o grijă egoistă, prin care omul se preocupă cu anticipare de cele trebuincioase egotismului său. E o grijă care ne   rostogoleşte mai departe în egoism. E grija care nu ne duce în mod real mai departe, ci ne mişcă în cercul închis al intereselor noastre. E grija cea lumească, grija egoistă, care e considerată de creştinism un păcat, întrucât ne angajează toată atenţia şi nu ne mai putem gândi la infinitul adevărat al transcendentului.

Dar e şi o grijă de a scăpa de egoism, o grijă nu de menţinere în viaţa aceasta închisă, prin moarte, ci a mântuirii pe planul veşniciei. E o grijă în favorul egoismului şi o altă grijă, de a topi în noi egoismul. Grija aceasta din urmă priveşte nu numai înainte, ci şi înapoi. Dar nu priveşte înapoi pentru a uita de prezent şi de viitor, pentru a încremeni ca soţia lui Lot, ci pentru a contribui la topirea reziduurilor egoismului aşezat în trecut în calea noastră, ca astfel să putem să lucrăm în viitor mai bine, să putem înainta de fapt. Faţa acestei griji, întoarsă înapoi pentru a înlătura piedicile adunate de egoism în calea viitorului, este căinţa. Mai bine zis, căinţa priveşte şi înapoi, cu regret pentru manifestările şi deprinderile egoiste, dar şi înainte, cu hotărârea de a nu mai sluji lor. Prin ea îmbrăţişăm deodată trecutul, prezentul şi viitorul, făcând din privirea spre trecut o forţă pentru viitor. Dar viitorul ni se dezvăluie ca înaintând tot mai mult spre tărâmul de lumină al împărăţiei dragostei, deci spre tot mai multă dragoste faţă de Dumnezeu şi de semenii noştri. Grija de mine însumi, cu care se ocupă Heidegger, se transformă într-o grijă de a iubi pe Dumnezeu şi pe alţii, într-o grijă faţă de Dumnezeu şi de semeni. Iată cum căinţa îmbrăţişează nu numai trecutul, prezentul şi viitorul, ci şi pe semeni, cu îmbrăţişarea unei tot mai depline atenţii, a unei tot mai depline iubiri. Căinţa înaintează încet, dar cu încordare, în tărâmurile dragostei, după imaginea plină de poezie şi de lumină a sfântului Isaac Sirul. Iar dacă-i aşa, căinţa nu este o chestiune de viaţă particulară, ci una care interesează în cel mai înalt grad destinul obştesc al colectivităţii. Ea poate contribui în mare măsură la realizarea unei lumi mai înfrăţite, dacă ea mistuie treptat egoismul şi sporeşte cheagul dragostei. Ea poate contribui în măsură însemnată la înfăptuirea unei solidarităţi reale, lăuntrice şi durabile între mădularele colectivităţii umane.

Căinţa deci nu este o îndeletnicire exclusivă a bătrânilor. Ea este desigur şi a lor. Dar dinamismul ei creator pentru viaţă, puterea de continuă depăşire ce o dă ea oricui, o arată ca având un rost cu totul special şi cu mult mai însemnat pentru cel tânăr. Bătrânul se căieşte pentru a se duce detaşat de păcate în faţa lui Dumnezeu, dar tânărul se căieşte şi pentru a se realiza cum se cuvine în viaţă. Şi se poate realiza astfel numai depăşindu-se continuu. Propriu-zis numai aşa poate ajunge la adevărata realizare a tuturor posibilităţilor sale. Un tânăr care nu tinde la continua depăşire, un tânăr care duce o existenţă statută; e mai degrabă un bătrân decât un tânăr. Tinereţea prin definiţie tinde la mai mult, la o continuă ascensiune. Dar această depăşire necontenită nu se poate realiza fără o nemulţumire faţă de nivelul la care s-a ajuns. Şi nu ajunge o nemulţumire teoretică, ci una împreunată cu suferinţă. Dar aceasta e căinţa.

Pocăinţa ca Taină (spovedania, mărturisirea)

E cazul însă să ne întrebăm în ce raport stă această căinţă permanentă cu pocăinţa, ca Taină. De obicei, Sfinţii Părinţi li zic celei dintâi pocăinţă propriu-zis, celei de a doua, mărturisire.

De aici urmează că cea dintâi e o pregătire durabilă pentru cea de a doua şi o prefigurare a efectelor celei dintâi. Prin căinţa permanentă ne pregătim pentru pocăinţa ca Taină, precum pocăinţa ca Taină trebuie să ne îndemne la pocăinţa permanentă. Dacă Dumnezeu ne-a lăsat pocăinţa ca Taină, evident că nu ne putem duce la ea nepregătiţi sau numai cu o reamintire scurtă a păcatelor în ultimele clipe, sau chiar zile. Câte din cuvintele şi faptele noastre nu le uităm de obicei! Am risca să nu ne mai reamintim nici de gândurile, de cuvintele şi de faptele păcătoase, dacă n-am stărui asupra lor prin căinţă îndată ce s-au produs şi dacă n-am reveni mereu asupra lor cu regret. În pocăinţa ca Taină aruncăm din noi efectiv gunoiul de care ne-am desolidarizat, de care ne-am detaşat, dar care e încă tot în noi, după ce l-am desprins treptat de pe sufletul nostru. Ieşirea cu el în faţa duhovnicului e necesară pentru ca să experiem mai acut socoteala ce trebuie să o dăm lui Dumnezeu ca subiect suprem ce nu se identifică cu lăuntrul nostru. Spovedania e necesară pentru acceptarea din partea noastră a celei mai accentuate simţiri de umilinţă şi pentru a ne da seama că scăparea noastră de păcat, atârnă de sprijinul, de ajutorul ce ni-l dă semenul, că suntem avizaţi de el, că această eliberare este o operă a comuniunii, depăşind individualismul în care stă la pândă mândria. Prin spovedanie ne punem în situaţia smerită de ucenici ce primim o învăţătură. Prin ea dăm prilejul să auzim o judecată obiectivă, externă asupra faptelor noastre, nepovârnită nici pe panta cruţării, nici pe a condamnării, cum ni se întâmplă nouă aproape totdeauna, când suntem numai noi, cu lăuntrul nostru.

Chiar dacă n-am ajuns la o desăvârşită detaşare lăuntrică a noastră de gândurile păcătoase, atunci când mergem la duhovnic, darea lor la iveală ne eliberează de ele.

Lacrimile

Sfinţii Părinţi pun în legătură cu căinţa lacrimile. De fapt darul, lacrimilor devine îmbelşugat pe treptele mai înalte ale vieţii duhovniceşti, dar întrucât pocăinţa fiind permanentă, se intensifică şi ea pe treptele mai înalte, nu e greşit ca lacrimile să fie considerate ca stând într-o legătura specială cu pocăinţa. Apoi ele nu trebuie să lipsească nici din pocăinţa începătoare, deşi e mare deosebire între lacrimile fricii de la început şi lacrimile iubirii de pe treptele superioare.

Lacrimile sunt dovada că pocăinţa a răzbit învârtoşarea sufletului, provocată de păcătuirea îndelungată. Ele duc cu ea tina muiată după ce a curăţit-o de pe geamul sufletului, deschizându-i  acestuia iar perspectiva spre Dumnezeu şi spre semeni şi scoţându-l dintre zidurile de păcat şi de împietrire ale egoismului. Ele se ivesc după ce pocăinţa a reuşit să străpungă inima, făcând-o simţitoare şi s-o frângă, făcând-o iarăşi moale, după ce se învârtoşase prin îmbibarea cimentului patimilor în ea. Lacrimile redau transparenţa ei, ca să se poată vedea prin ea subiectul uman şi ca subiectul însuşi să poată vedea prin ea (prin inimă) cerul. Lacrimile spală ochii şi-i fac frumoşi, pentru că spală inima şi o fac transparentă, frumoasă şi nevinovată.

Cele mai subtile analize ale plânsului şi ale tuturor varietăţilor lui ni le-a dat Ioan Scărarul în treaptă a VII-a a operei sale. Dăm câteva caracterizări ale lacrimilor după Ioan Scărarul, În general, el zice : «Precum consumă focul trestia, aşa curaţă lacrima orice pată văzută şi spirituală ». Dar după el, sunt mai multe feluri de lacrimi: «de la fire, de la Dumnezeu şi de la protrivnic ; sau de laudă, din pricina slavei deşarte, din pricini de curvie, din iubire, din amintirea morţii şi din alte multe pricini ». Noi, scuturându-ne de toate prin frica de Dumnezeu, să ne câştigăm lacrimile curate şi neviclene ale gândului la moarte (la Judecata de apoi), căci nu este în ele înşelare sau închipuire de sine, ci ele aduc mai degrabă curăţirea şi propăşirea în iubirea de Dumnezeu, spălarea păcatelor şi eliberarea de patimi. Nu e de mirare să înceapă plânsul cu lacrimi bune şi să sfârşească la lacrimi rele. Dar e lucru vrednic de laudă să înceapă de la cele contrare sau naturale, şi să ajungă la cele duhovniceşti. De aceea «nu te încrede izvoarelor tale înainte de desăvârşita curăţie. Căci nu trebuie crezut vinul de îndată ce a fost turnat din teasc (presă) în butoi». «Cel ce călătoreşte în plâns necontenit după Dumnezeu nu încetează a fi în fiecare zi în sărbătoare, precum cel ce e în continuă sărbătoare cu trupul va fi luat în primire de plânsul neîncetat».

Lacrimile alungă râsul. «Fii ca un împărat în inima ta, şezând pe tronul înalt al smereniei tale şi poruncind râsului: «Du-te» şi se duce, şi plânsului cel dulce : «Vino» şi vine, şi slugii noastre, tiranului trup : «Fă aceasta» şi face. Dacă cineva a îmbrăcat plânsul ca pe o haină de nuntă fericită şi plină de har, acela a cunoscut râsul duhovnicesc al sufletului». Plânsul pe treptele superioare nu mai e un plâns al ochilor trupeşti. «Desfiinţează păcatul şi e de prisos lacrima îndurerată a ochilor sensibili. În Adam n-a fost lacrima înainte de cădere, precum nici după înviere nu va mai fi, odată ce a fost desfiinţat păcatul» (Ioan Scărarul).