01.02.05 Înfrânarea

5. ÎNFRÂNAREA

Un filozof romăn (Lucian Blaga) a emis ideea că fiinţa umană este prevăzută cu un frâu prin însăşi constituţia sa, ca să nu se înalţe prea sus şi să pericliteze suveranitatea Marelui Anonim din vârful existenţei. Învăţătura creştină recunoaşte şi ea utilitatea unei frâne. Dar frâna aceasta şi-o impune fiinţa noastră în mod liber; ea nu e o forţă căreia îi este supusă în mod fatal. Şi rostul ei nu este să împiedice fiinţa noastră de a se înălţa spre fiinţa absolută, ci dimpotrivă de a o dezlega de lanţurile care o reţin din acest avânt. În concepţia creştină, Dumnezeu nu Se teme să-l ridice pe om până la împărtăşire de propria Sa fiinţă, până la îndumnezeirea lui. Căci omul, chiar dacă devine dumnezeu, este numai dumnezeu după har prin însuşi faptul că are fiinţa creată, şi ca atare nu periclitează niciodată  suveranitatea fiinţei divine (care este creatorul).

Înfrânarea, exercitată liber de omul credincios, nu e înfrânare din urcuşul spre Dumnezeu, ci din depărtarea de rele, având rostul să-l ferească pe om de scufundarea totală în lume. Desigur lumea, ca zidire a lui Dumnezeu, îşi are rostul ei pozitiv. Ea are să ne ajute în urcuşul spre Dumnezeu. Raţiunile divine ce iradiază din ea o umplu de o lumină şi de o transparentă, care dau o perspectivă infinită înţelegerii noastre. Orice lucru, prin sensul lui niciodată epuizat, prin rostul lui niciodată deplin desluşit, în ansamblul universului, trebuie să dea mereu de meditat raţiunii noastre şi să o înalţe dincolo de acel lucru. Orice lucru, prin infinitul sensului şi prin înrădăcinarea lui în infinit, prin legăturile lui, de nesfârşită complexitate, cu sensurile tuturor lucrurilor, este un mister. Cu atât mai mult, persoana unui semen al nostru, care niciodată nu poate încăpea într-o formulă raţională închisă, care nu se poate niciodată epuiza în comunicarea ei şi în setea ei de cunoaştere şi de iubire. Cât de mult nu ne ajută un semen al nostru să ne ridicăm spre infinitul de taine prin înţelesurile interminabile din el; cât de mult nu ne fortifică în urcuşul nostru spiritual prin negrăitele şi nesfârşitele puteri de încurajare, de încredere, ce iradiază din el!

Lumea lucrurilor şi persoanelor e menită astfel să fie scară spre Dumnezeu, sprijin în urcuşul spre El.

Dar prin patimi, omul ia lumii această adâncime luminoasă, această transparenţă ce merge până în infinit. În loc să mai fie «orizont de mistere», lumea devine un conţinut material consumabil, un zid impenetrabil, nestrăbătut de nici o lumină de dincolo. De fapt patimile trupeşti — lăcomia pântecelui, iubirea de avuţie, curvia — nu mai reţin din lucruri şi din persoane decât ceea ce-i material, ceea ce poate satisface pofta trupului nostru ;  iar mânia,   întristarea, slava deşartă se explică tot din această reducere a lucrurilor la aspectul lor util trupului şi mărginit. Lucrurile nu mai sunt decât ceva ce se mănâncă, sau dau alte înlesniri şi plăceri trupului: îl duc repede, îi dau mirosuri şi gusturi plăcute, îi prezintă un aspect material lucios, îi oferă o odihnă comodă;  iar persoana semenului e un trup, care poate trezi plăceri trupului nostru, sau un cuantum de cai putere, utilizabil ca unealtă pentru producţia de bunuri plăcute trupului. Lucrurile şi persoanele nu mai cuprind decât ceea ce cade imediat sub simţuri şi nimic dincolo de simţuri. Ele au devenit opace. Lumea a devenit unilaterală, săracă, fără reliefuri de alt ordin decât cel sensibil. Păcatul împotriva lui Dumnezeu, Spiritul creator, e şi un păcat împotriva lumii.

Dar această prefacere a lucrurilor în simple bunuri de consum şi această reducere a persoanelor la aspectul de obiecte, în loc de a-l face pe om mai liber, mai suveran în mijlocul lumii, 1-a făcut sclavul ei, căci 1-a făcut sclavul poftelor trupeşti crescute peste orice măsură, încât frâna pe care creştinismul îl îndeamnă pe om să o pună în funcţiune este  revendicarea, din partea spiritului din om, a drepturilor sale faţă de impulsurile inferioare care l-au copleşit. Prin înfrânarea care limitează patimile, omul restabileşte conducerea şi libertatea spiritului în sine însuşi. Dar prin aceasta, trezeşte în sine factorul care vede în lume şi altceva decât obiecte care satisfac aceste patimi. Prin înfrânare omul alungă de pe lume valul de întuneric şi-i redă iarăşi însuşirea de transparent al infinitului. Deci nu un dispreţ de lume se manifestă în înfrânare, ci voinţa unei descoperiri a întregii măreţii a lumii; înfrânarea nu e o întoarcere de la lume peste tot, pentru a căuta pe Dumnezeu, ci o întoarcere de la o lume îngustă şi îngroşată de patimi, pentru a găsi o lume transparentă care devine ea însăşi oglindă a lui Dumnezeu şi scară către El.

Propriu-zis între lumea adevărată şi Dumnezeu nu e un raport de excludere reciprocă. Dar ca metodă prealabilă pentru găsirea lumii adevărate e folositoare întoarcerea de la lume, de la lumea căzută prin vina omului sub vraja răului, de la lumea care-şi aşteaptă şi ea oftând eliberarea.

Aci de fapt se despart cele două drumuri ale creştinilor ortodocşi, după etapa credinţei, a fricii de Dumnezeu şi a pocăinţei ce le-au parcurs împreună. Acum monahii apucă pe un drum, creştinii din lume pe altul.

Monahii apucă pe drumul mai sigur, mai radical, mai scurt.

-         Ei ştiu că patimile se instalează în fiinţa umană şi deci omul ar trebui să dea lupta înfrânării cu sine însuşi.

-         Dar mai ştiu că voinţa acestuia este slăbită de aceste patimi şi e mai bine să-i fie uşurată lupta cu ele, luându-le ocazia de a se naşte şi stârni, adică luându-le materia care le face să se formeze şi să se aprindă.

De aceea ei aleg ieşirea din lume. Prin aceasta retează de la început orice putinţă de naştere şi de stârnire a patimii. Toată problema pentru ei de aici înainte este să persiste în această retragere, căci pofta lipsită vreme îndelungată de materia care s-o satisfacă, sau de prelungirea în faptă, se vestejeşte şi nu mai duce la patimă, sau o slăbeşte.

Drumul celorlalţi creştini e mai prelungit şi mai puţin sigur, dar nu e exclus să ajungă şi unii din ei pe vârful sfinţeniei; sau în orice caz chiar dacă nu ajunge până acolo, orice creştin e dator să se silească spre un anumit progres spiritual. Iar de acest progres ţine şi o anumită înfrânare. Creştinii în lume nu pot, desigur, să practice o înfrânare radicală ca monahii, dar pot practica şi ei o anumită cumpătare, care, sporind, cu vremea să ajungă la înfrânarea monahală. Ei merg mai încet, dar pot ajunge aproape tot până acolo. Dacă le lipsesc ostenelile din proprie iniţiativă, cele de voie, Dumnezeu compensează lipsa acelora prin plusul de necazuri ce le aduc asupra lor, greutăţile şi datoriile vieţii, fără voie. Dacă le primesc pe acestea cu răbdare, pot să se purifice de patimi, aproape ca şi monahii. Dacă înfrânarea este o virtute mai mult a monahilor, răbdarea este mai mult a mirenilor, deşi nici unii nici alţii nu trebuie să uite cu totul de virtutea celorlalţi.

Ruperea de lume a monahilor este întărită prin trei voturi:

1.     votul sărăciei,

2.     al castităţii şi

3.     al ascultării.

Prin acestea, ei se obligă să   persiste toată viaţa în această renunţare la împătimirea de lume, adică în înfrânare. În ele se concentrează de fapt promisiunea de a se înfrâna, nu numai de la cele opt patimi, ci şi de la tot ce le poate prilejui :

-         prin votul sărăciei ei se obligă să se înfrâneze nu numai de la iubirea de avuţii, ci chiar de la orice posesiune care le poate fi un prilej spre pofta de avuţie. Tot odată prin acest vot monahii se ţin la adăpost de putinţa externă a lăcomiei pântecelui, fiind lipsiţi de mijloace.

-         Prin votul castităţii se obligă nu numai de la înfrânarea de la curvie, ci şi de la legătura conjugală care-i poate stârni la curvie.

-         Iar prin votul ascultării se obligă nu numai la înfrânarea de la mândrie, ci şi de la dreptul de a-şi spune părerea atunci când socotesc că văd lucrurile mai just, căci şi aceasta poate fi un prilej de stârnire a mândriei.

Important !!! Ascultarea este, printre altele, şi  înfrânarea de la dreptul de a-ţi spune părerea atunci când socoteşti că vezi  lucrurile mai just căci şi aceasta poate fi un prilej de stârnire a mândriei.

Tăindu-şi lăcomia pântecelui, patima curviei, a iubirii de bani, a mândriei, ei îşi taie implicit şi patima mâniei şi a întristării, care sunt susţinute de acelea.

Deci monahul, dând aceste voturi şi observându-le cu stricteţe, trebuie să se înfrâneze în mod radical de la fiecare patimă în parte. Şi anume de la şapte din ele :

1.     iubirea de arginţi,

2.     curvia,

3.     mânia,

4.     întristarea,

5.     lenea,

6.     slava deşartă,

7.     mândria,

şi chiar şi de la ceea ce le poate prilejui.

În privinţa mâncărurilor însă nu i se cere o renunţare radicală, nici măcar o împuţinare exagerată, ci numai o cumpătare. Monahul trebuie să fugă numai de îmbuibare, de ceea ce este peste măsură, ba chiar de săturare, sculându-se de la masă puţin înainte de a se fi săturat. Dar în privinţa cantităţilor, şi a felurilor de mâncare nu se dă o regulă uniformă, căci cei mai debili trebuie să se hrănească mai bine, iar cei mai plini de vitalitate, mai puţin. Principiul e ca mâncarea să susţină trupul ca unealtă de lucru duhovnicesc, deci să nu devină o piedică, nici prin debilitate, nici prin prea mult must în el.

În general, toţi Părinţii recomandă monahilor mâncarea de post şi din când în când ajunări sau reţineri totale de la mâncări. Mâncările de post au şi ele rostul de a slăbi puterea nereţinută a poftei, care face din om un rob, şi-i ia putinţa de a vedea şi altceva în cele ce le mănâncă, decât materia de consumat. Prin slăbirea poftei, mâncarea devine un act în care e prezentă şi reflexia, şi gândul la Dumnezeu. Raţiunea nu mai e slujitoare la dispoziţia poftei, ci redobândeşte rolul de conducătoare. În jurul actului mâncării se coboară o lumină duhovnicească; nu mai e un act iraţional, închis în întuneric.

Dar postul mai înseamnă şi un act de preamărire a lui Dumnezeu, pentru că este un act de înfrânare a propriului egoism, crescut prin poftele spirituale şi trupeşti, în aşa măsură încât nu mai încape nimeni de noi, nici chiar Dumnezeu, dându-ne iluzia, şi trăind astfel, de parcă numai persoana noastră ar exista şi parcă pentru ea ar fi toate. Omul suferă o buhăiala monstruoasă a eu-lui, căci extinderea lui egoistă nu e o adevărată creştere, ci o umflare bolnăvicioasă, care vrea să se întindă peste toţi şi toate. Ea e produsă prin convergenţa tuturor patimilor, e manifestarea lucrărilor tuturor microbilor spirituali sălăşluiţi în eu-l nostru. Postul e antidotul împotriva acestei extensiuni patologice a poftelor şi a egoismului. El e adunarea smerită a eu-lui în sine, dar prin transparenţa sa vede pe Dumnezeu şi se umple de viaţa consistentă a lui Dumnezeu. Aceasta e creşterea duhului din om, din Duhul dumnezeiesc. Numai în Dumnezeu şi din Dumnezeu cel infinit poate creşte omul spiritual şi în armonie cu toţi şi cu toate. Dar egoistul, vrând să crească în afara lui Dumnezeu şi a relaţiilor iubitoare cu semenii, creşte numai în aparenţă şi pentru scurtă vreme.

Postul cu trupul este el însuşi un act de creştere spirituală. Este o încordare a voinţei şi o reaşezare a domniei spiritului asupra trupului. În concepţia creştină, în special ortodoxă, sufletul şi trupul nu-şi trăiesc viaţa izolat, ci în situaţie normală sufletul trebuie să spiritualizeze trupul şi trupul să fie mediul de lucrare a spiritului.

Dar Sfinţii Părinţi scot în relief, ca efect al postului, pe lângă slăbirea celorlalte pofte ale trupului, în chip deosebit, păstrarea neprihănirii. Mai ales tinerilor le este necesar postul. «Trupul tânăr, spune Marcu Ascetul, îngrăşat cu felurite mâncări şi băuturi de vin e ca un porc gata de junghiere. Sufletul lui e junghiat de fapt de aprinderea plăcerilor trupeşti, iar mintea e robită de fierberea poftelor rele, neputând să se împotrivească plăcerilor trupului. Căci îngrămădirea sângelui pricinuieşte împrăştierea duhului. Mai ales băutura de vin nici să n-o miroase tinereţea, ca nu cumva prin focul îndoit, născut din lucrarea patimii din lăuntru şi din băutura de vin, să i se înfierbânte peste măsură dorul de plăcere al trupului şi să alunge de la sine plăcerea duhovnicească a durerii, născută din străpungerile inimii, şi să aducă în aceasta întunecare şi împietrire. Ba, de dragul plăcerii duhovniceşti, tinereţea nici la săturare de apă să nu se gândească. Căci puţinătatea apei ajută foarte mult la sporirea în neprihănire».

Părinţii recomandă o înfrânare necontenită de la toate patimile. Deşi înfrânarea de la lăcomia pântecelui este aceea care uşurează înfrânarea de la celelalte, nu trebuie să neglijăm pe niciuna, pentru că patimile sunt oarecum un întreg, un balaur căruia tăindu-i un cap, scoate altul la iveală. Mai subtilă e patima slavei deşarte. Ea e prezentă adeseori chiar când ni se pare că suntem eliberaţi de patimi. Ea creşte chiar pe locul unde au fost tăiate altele, hrănindu-se cu sângele lor. Ea răsare chiar pe marginea umilinţei şi în general pe marginea oricărei virtuţi.

Luptând împotriva patimilor, le micşorăm treptat. Sfântul Maxim Mărturisitorul fixează patru trepte ale acestui progres (n.c. cele patru nepătimiri):

1.     Oprirea   manifestărilor lor în fapte păcătoase. Obţinerea nepăcătuirii cu fapta este prima nepătimire.

2.     Scăparea de gândurile pătimaşe aduse de pofte în conştiinţă. Biruinţa asupra lor ne aduce a doua nepătimire. Lipsind acestea nu se poate trece la fapte.

3.     A treia treaptă constă în a face pofta noastră naturală să nu se mai mişte spre patimi. Prin aceasta se obţine a treia nepătimire.

4.     A patra treaptă e înlăturarea din minte a oricăror închipuiri sensibile peste tot. Aceasta duce la a patra nepătimire.

Nemaivenind acestea în minte, nu mai pot coborî în subconştient, ca să mişte pofta spre patimă.

Desigur, nepătimirea din urmă nu ne este idealul final, ci după ea trebuie să ajungem în stare să primim în noi icoanele lucrurilor fără să se mai nască în noi nici o patimă. Aceasta se întâmplă când prin ele - se fac străvezii raţiunile lor dumnezeieşti. De abia după aceasta mintea se uneşte cu Dumnezeu într-o stare mai presus de rugăciune (Isaac Sirul, Cuv. XXXII).

Schema aceasta a luptei nu vine în contrazicere cu ceea ce spuneam mai înainte, că momentul decisiv în desfăşurarea patimii este asentimentul ce-l dă raţiunea unei patimi şi deci aici trebuie dată lupta de la început, nu pe urmă, când e pe cale să treacă acest gând în faptă. La începutul vieţii noastre duhovniceşti nu obţinem dintr-o dată succesul în această etapă. Dar chiar dacă am pierdut lupta acolo, putem opri trecerea păcatului în faptă, prin diferite mijloace, dintre care unul principal este să fi luat măsuri ca să ne lipsească prilejul sau, materia ispitei. Iar monahul a luat aceste măsuri în mod radical prin ieşirea din lume. Chiar dacă persistă numai în această stare, a obţinut prima ţintă. Dar el este deocamdată numai un monah extern. Ca să devină un monah intern, duhovnicesc, trebuie să ajungă cel puţin la curăţirea de gândurile pătimaşe, adică să fie în stare să-şi oprească mintea de a-şi da asentimentul la patima stârnită în conştiinţă. Odată ajuns aici, nepătimirea primei trepte se va menţine de la sine, nu prin mijloace externe ci în mod artificial. De observat însă că lupta pentru aceasta a doua nepătimire nu e separată cu totul de cea dintâi, deşi îşi are şi o fază proprie a ei, căci cine se menţine cu stăruinţă în nepăcătuirea cu fapta slăbeşte şi gândul păcatului. Vrând nevrând, el făureşte şi argumente pentru nepăcătuirea cu fapta şi aceste argumente slăbesc argumentele care susţin gândul ispitelor în conştiinţă. Tot aşa se întâmplă şi cu   nepătimirea a treia, obţinându-se în parte prin stăruinţa în prima şi în a doua. Căci prin ocolirea îndelungată a păcatului cu fapta şi prin slăbirea gândului la păcat, se vestejeşte treptat şi tendinţa poftei după patimă.

Dar de înfrânarea de la gândurile păcătoase ne vom ocupa într-un capitol special, iar de slăbirea poftei şi a mâniei ne vom ocupa în parte în capitolul despre răbdarea necazurilor, iar în parte în acest capitol, ceva mai încolo, în legătură cu alte osteneli ale monahului.

Aici ne vom ocupa puţin cu anumite înfrânări de la păcatul cu lucrul.

Retragerea din lume nu-l scuteşte pe monah de continuarea efortului de a se înfrâna de la păcatul cu lucrul. Căci deşi a ieşit din lume, n-a putut ieşi cu totul. În parte lumea merge cu el; el rămâne şi acolo un In-der-Welt-sein, cum ar spune Heidegger. De pildă, el duce cu sine necesitatea de a mânca, iar aceasta îi impune o continua înfrânare ca să nu devină lacom. Dar pe lângă aceasta el poate fi mândru, adică încrezut în succesele dobândite prin eforturile sale de curăţire, sau poate fi leneş, chiar în cea mai completă retragere. Pe lângă aceasta el trebuie să petreacă într-o obşte monahală, dacă nu tot timpul, cel puţin multă vreme după retragerea din lume, pentru a învăţa anumite înfrânări de la alţii şi pentru a se deprinde în ascultare şi smerenie. Dar acolo este expus nu numai la patimile amintite, ci şi la primejdia de a se mânia, de a bârfi, de a flecări, de a minţi. Mânia şi bârfeala ţin de ură faţă de aproapele ; flecăreala, de lene ;  iar minciuna, când nu e bârfeală a altuia, e scuza a lenei proprii, sau lauda de sine, cum poate fi pe de altă parte flecăreala.

Aci ne vom opri puţin asupra înfrânării de la

-         bârfeală,

-         flecăreală,

-         minciună şi

-         somn prea mult,

ca fapte externe păcătoase.

De mânie şi mândrie ca mişcări pătimaşe mai lăuntrice va fi vorba mai încolo.

Bârfeala

«Bârfeala este puiul urii. Ea făţăreşte iubirea. Am auzit pe unii bârfind şi m-am uimit, căci aceşti lucrători ai răului spuneau, în apărarea faptei lor, că fac aceasta din iubire şi grijă pentru cel bârfit. De zici că-l iubeşti, roagă-te pentru el, uitând, nu-l săpa. Căci acesta e modul primit de Domnul. Iuda a fost în ceata apostolilor, iar tâlharul în ceata ucigaşilor şi într-o clipă şi-au schimbat locurile. Nu te sfii de cel ce bârfeşte pe aproapele, ci mai degrabă zi: «încetează, frate, eu în fiecare zi păcătuiesc, deci cum îl voi judeca pe acela?» Precum e de străin focul de apă, aşa e de străin gândul de a judeca, de cel ce vrea să se pocăiască. Chiar de vezi pe cineva păcătuind în ceasul morţii, nu-l judeca căci judecata Lui Dumnezeu nu e descoperită oamenilor. Unii au făcut păcate mari la arătare, dar au făcut lucruri şi mai mari în ascuns. Cu ce judecată veţi judeca, cu aceeaşi veţi fi judecaţi, adică în cele ce-l bârfim pe aproapele, în acelea vom cădea... Contabilii ageri şi exacţi ai greşelilor aproapelui cad în aceeaşi patimă; fiindcă nu au avut în grijă şi în amintire deplină şi stabilă greşalele lor. Căci dacă cineva îşi priveşte amănunţit păcatele sale, sfâşiind valul iubirii de sine, nu va mai avea grijă de nimic altceva în viaţă, socotind că nu-i ajunge timpul nici pentru a-şi plânge pe ale sale, chiar de ar trăi o sută de ani şi chiar dacă ar vedea pornind din ochii săi tot Iordanul transformat în lacrimi. Dracii sau ne îndeamnă să păcătuim, sau, nepăcătuind, să judecăm pe cei ce păcătuiesc, ca prin păcatul al doilea să ne spurce cu primul, ucigaşii! Precum părerea de sine, chiar fără altă patimă, poate pierde pe om, tot aşa judecarea acelora, în sine, chiar singura, ne poate pierde» (Ioan Scărarul).

Precum toate înfrânările, fie ele chiar şi numai de la manifestările păcătoase externe, nu sunt numai acţiuni negative, ci au efecte pozitive şi lăuntrice, aşa şi înfrânarea de la bârfeală face sufletul să se concentreze asupra sa într-o meditaţie la aplecările şi scăderile proprii.

Flecăreala

De vorba multă, Ioan Scărarul zice că e «semnul slavei deşarte, care se manifestă prin ea». Ea e «dovada ignoranţei, uşa bârfelii, pedagog spre neseriozitate, sluga minciunii, pierzătoarea umilinţei, pricinuitoarea minciunii, înainte-mergătoarea somnului», iar tăcerea are virtuţile contrarii. «Cel ce şi-a cunoscut greşalele îşi ţine limba, iar vorbareţul încă nu s-a cunoscut pe sine. Prietenul tăcerii se apropie de Dumnezeu şi vorbind în ascuns cu El primeşte lumina de la Dumnezeu». Precum prin patimile trupeşti omul caută în afară, spre lume, golindu-se de spirit, tot aşa vorba multă e undiţa prin care slava deşartă umblă după lauda oamenilor, deci e tot o robire a omului faţă de cele din afară.

Minciuna  

«Minciuna e fiica făţărniciei», spune tot Ioan Scărarul. Dar precum toate patimile se deosebesc în vătămările ce le pricinuiesc, tot aşa şi minciuna. Căci alta este judecata ce şi-o atrage cel ce minte de frica judecăţii şi alta, cel ce minte fără să-l ameninţe un pericol; alta, cel ce minte pentru voluptate ;  alta, cel ce minte să stârnească râsul celor de faţă şi alta, cel ce minte ţesând intrigi împotriva aproapelui, ca să-i facă rău.

Copilul nu cunoaşte minciuna, nici sufletul golit de răutate. Cel înveselit de vin spune adevărul în toate, iar cel îmbătat de frângerea inimii nu va putea minţi».

Somnul prea mult

Monahii trebuie să se înfrâneze şi de la somnul prea mult, silindu-se la priveghere. Somnul leneveşte spiritul, îi slăbeşte puterile de   autodisciplinare, de concentrare, de stăpânire asupra trupului. Iar privegherea e semnul unei biruinţe a voinţei. Ea ţine încordată atenţia minţii la gândurile din ea şi face să izvorască în inimă înţelegeri tot mai înalte. Sfântul Isaac Sirul spune: «Pe monahul ce stăruie în priveghere să nu-l socoteşti purtător de trup. Lucrul acesta tine cu adevărat de treapta   îngerească. Sufletul care se osteneşte vieţuind în priveghere şi împodobindu-se cu ea are ochi de heruvim, ca să se aţintească şi să caute pururea la priveliştea cerească» (Cuv. XXIX, ed. Spetsieri, p. 123).

Peste tot, Părinţii cer monahilor pe lângă multele înfrânări de la păcătuirea cu fapta, un şir de osteneli.

Astfel, pe lângă

-         privegheri,

-         lecturi sfinte,

-         recomandă starea în priveghere îndelungată,

-         culcatul pe jos,

-         diferite lucrări corporale.

Prin acestea se vestejeşte pofta. Acestea împreună cu toată gama de înfrânări constituie ostenelile sau chinurile de bunăvoie, asumate din proprie iniţiativă.

O altă înfrânare externă care se recomandă în scrisul ascetic constă în închiderea simţurilor dinspre lucrurile din afară (n.c. retragerea din lume şi evitarea contactului cu ea), mai ales la început, până nu ne-am deprins să biruim mişcările pătimaşe din noi şi cu deosebire în momentele când simţim că e pe cale de a se stârni o asemenea mişcare. Dacă n-am trage atunci perdelele peste geamurile simţurilor, ne-ar fi cu neputinţă să înfrânăm o oarecare poftă de a trece la faptă. Desigur, după ce s-a eliberat cineva cu totul de patimi, acela poate privi spre lucrurile din afară şi e bine să privească pentru a desprinde din ele raţiunile divine. Numai cât timp e neexperimentat, cât e prunc duhovniceşte, trebuie să se ferească de privirea lucrurilor .