6. ÎMPĂTIMIREA ŞI GRIJA
Nervul tuturor patimilor este împătimirea, năzuinţa care ne leagă de aparenţele văzute ale lucrurilor ce ne făgăduiesc mult şi nu ne dau nimic sau
foarte puţin.
Împătimirea atrage după ea spre exterior toate puterile
noastre sufleteşti. Ea e cleiul care ne lipeşte de suprafaţa lumii exterioare.
Problema ascezei este, cum poate fi omorâtă această
împătimire, substanţa patimilor, nu cum să omorâm fiinţa noastră autentică şi
lumea în care ne aflăm. Cum să ajungem să putem vieţui în această lume ca fiinţe
libere, admirând-o şi înţelegând-o ca zidire transparentă a lui Dumnezeu, fără ca această
admiraţie să ne aservească suprafeţei ei pur sensibile şi opace, împiedicând
dezvoltarea noastră ca fiinţe orientate spre ordinea spirituală infinită. Cum
putem, oare, să folosim acest drum spre ţinta noastră, care e lumea, fără să
cădem şi să sucombăm pe el ?
Dar ceea ce ne mai leagă încă de lucruri e grija. Ea e rodul amar al patimilor sau al împătimirii de lucrurile lumii.
Patima îşi trăieşte apogeul în gustarea plăcerii şi în revoltă faţă de durere
(întristarea, mânia). Omul pătimaş îşi
alternează existenţa între voluptăţile plăcerii şi chinurile durerii. De
multe ori acestea nu sunt net separate întreolaltă. Clipele ocupate de plăcere
şi de durere propriu zis sunt poate rare, dar atât plăcerea cât şi durerea îi
ţin fiinţa în tensiune încă cu mult înainte de a se trăi ele de
fapt. O mare parte din viaţa sa omul se află în aşteptarea şi în căutarea de
plăceri şi în frică de dureri prezente şi viitoare. Acesta e un rod al
patimilor, e manifestarea necontenită a prezenţei patimilor din noi. Aşteptările
şi temerile
acestea ne produc griji. Dar chiar şi În răstimpurile când nu
mai avem conştiinţa actuală că aşteptăm o plăcere, sau că ne temem de o durere
viitoare, lucrăm pentru asigurarea unor plăceri şi pentru evitarea unor dureri
viitoare neprecizate. Motorul care ne împinge în această lucrare este grija. Ea
e delegata împătimirii pe planul mai din faţă al vieţii şi e locţiitoarea
statornică a acesteia, în răstimpurile ei de retragere pe planul din fund. Când
«cucoana împătimire », doarme, slujnica ei, doamna grijă (Frau Sorge) stă trează şi veghează, «cu părul răsculat şi cu ochii tulburi de nesomnul
aproape permanent».
După Heidegger grija este
o structură care cuprinde întreaga constituţie a omului. Prin ea, omul este
mereu «înaintea sa» (Sichvorwegsein). Este o structură neliniştită a
dinamismului sau, o structură existenţială, nu o însuşire statică. În această caracteristică generală a omului «de a
fi mereu înaintea sa» se manifestă fenomenul «fricii» (Angst), o altă structură
existenţială a omului, care e alimentată pe de o parte de faptul
că omul e o existenţă ce face parte din lume, nesigură în posibilităţile ce ni le oferă aceasta, pe de alta, de sentimentul că e o fiinţă predată răspunderii sale, având
mereu să se lanseze spre posibilităţile sale viitoare, adică spre cea mai
proprie posibilitate a sa.
Motorul grijii e frica şi
prin ea omul caută să asigure mereu realizarea posibilităţilor sale viitoare în
legătură cu lumea în care se află ţintuit.
A face parte din lume înseamnă esenţial a avea grijă. Grija nu-l lăsă din lanţurile sale nici o clipă cât trăieşte : «Cura teneat,
quamdiu vixerit», spune o legendă din mitologie, care împarte pe om între Jupiter
(sufletul), Tellus (pământul) şi grijă (existenţa pământească).
Heidegger mărturiseşte că interpretarea aceasta
a omului ca grija, ca şi analiza aceasta fenomenologică a grijii,
i-a răsărit dintr-o încercare de interpretare a antropologiei augustiniene,
adică elino-crestine.
De fapt trăsăturile grijii ca :
1)
rod al fricii,
2)
al împletirii omului cu lumea
(al fricii de lume) şi
3)
ca
lansare permanentă a lui înaintea sa,
4)
din conştiinţa că îşi este
predat sie însuşi,
5)
pentru împlinirea posibilităţii
sale celei mai proprii, dar că prin grijă omul,
6)
nu caută şi nu obţine de fapt
realizarea posibilităţii sale celei mai proprii, pentru că nu şi-a răsărit
sieşi ca eu intim şi deci că rostul propriu al existenţei i-a rămas în grijă
ascuns, — corespunde concepţiei antropologice creştine.
Dar această analiză a grijii, făcută de
Heidegger, nu e completă, în primul rând prin faptul că grija pe care o are în
vedere el mai are nişte caracteristici, iar în al doilea rând pentru că
creştinismul mai cunoaşte şi o altă grijă, pe lângă această grijă lumească. Din
analiza grijii lumeşti lipsesc adică trei elemente : împătimirea, plăcerea şi durerea; ele sunt piroanele existenţiale
care îl ţintuiesc pe om de lume, prin care el se simte «In-der-Welt-sein» şi
care explica şi «frica» omului de lume. Împătimirea
care căută plăcerea leagă pe om de lume. Ea, împreunata cu
durerea, îl face să se lanseze mereu înaintea sa pentru a-şi asigura plăcerea
şi a evita durerea. Iar frica lumească e o frică precis
determinată : frica de a fi lipsit în viitor de plăcere şi de a avea parte de durere. Aceasta face de altfel ca omul, în loc să-şi descopere
«eu-l său intim» (das Selbst) şi să caute realizarea posibilităţii sale
proprii, rămâne prin grijă căzut la starea eu-lui
obştesc (das Man) şi realizează posibilităţi improprii ale sale, sau ratarea pe
care Heidegger nu o explică, pentru că a trecut cu vederea elementele prin care
o putea explica.
Ceea ce a scos bine în relief Heidegger din
efectele acestei griji e înlănţuirea totală sau exagerată a omului de lume şi
coborârea lui la o existenţa cenuşie, improprie, monotonă, robită şi de suprafaţă.
Dar prin faptul că Heidegger vede ultima
explicaţie a grijii în sentimentul omului
că trebuie să-şi realizeze
«posibilitatea sa cea mai proprie », ţinta ratată de grija analizată de el, precum şi prin faptul că chiar omul
care şi-a regăsit intimitatea se lansează mereu înaintea sa în realizarea de
fapt a posibilităţii sale celei mai proprii, ni se arată că lui Heidegger i-a
licărit totuşi în faţa cugetării şi o altfel de grijă, căreia totuşi s-a
sfiit să-i dea acelaşi nume de grijă. Aceasta este «grija» omului pentru destinul său etern, grija de mântuire.
Această grijă se opune celeilalte. Nu mai e
grija de existenţa sa în lume, nu mai vine din împătimirea de plăcerile lumii
şi deci nici din frica de durerile ei. Dimpotrivă, ea răsare acolo unde se leapădă «toată grija cea lumească», fiindcă
ea înseamnă grija de a plăcea lui Dumnezeu, nu de a plăcea lumii,
pentru a ne face parte de plăcerile ei şi a ne scuti de durerile ei. Grija această creşte din răspunderea ce o are omul de sinea sa adevărată,
satisfăcând porunca acestei responsabilităţi; este totodată o lansare continuă a omului peste sine, spre izvorul
vieţii sale eterne, dar e o lansare spre înălţimea de dincolo de lume, nu în
jos, spre lume, deci o adevărată depăşire. Tălmăceşte şi ea o frică a
omului, dar o frică de sfârşitul definitiv în moarte, ea singură reuşind să-l
scape de ce se teme. Însă în definiţia acestei griji nu mai intră împătimirea de lume, ca absoluta şi
totala apartenenţă a omului la lume (In-der-Welt-Sein). Omul continuă să fie în lume, dar şi mai
presus de lume, e pe de o parte în mod necesar în lume prin latura trupească a
fiinţei sale dar pe de altă parte, e şi tinde mai presus de lume, sau e chiar
în lume ca fiinţă liberă şi spirituală, deci altfel de cum se află în ea lucrurile şi animalele. Lumea poate dispune de el, dar nu de
întregul fiinţei sale. Pe de o parte dispune lumea de el; pe de alta, încă
într-o mai mare măsură, dispune el de lume.
De grija cea dintâi trebuie să
scape omul, pentru a se face disponibil lui Dumnezeu. Când a scăpat de ea, a
scăpat de împătimire, a dobândit neîmpătimirea, a dobândit libertatea de patimi
şi de lume. Spre eliberarea de această grijă ţinteşte purificarea, nu de
eliberarea de grija de Dumnezeu. Prin ea, sau
prin împlinirea voii lui Dumnezeu, se realizează fiinţa noastră autentică.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu