01.01.02 Patimi şi afecte

2. PATIMI ŞI AFECTE

Posibilitatea naşterii patimilor este dată prin existenţa afectelor naturale. «Patimile condamnabile şi contrare firii, care atârnă de noi — zice sfântul Maxim Mărturisitorul — nu-şi au sursa în noi altfel, decât în mişcarea afectelor conforme cu firea».

Ce sunt aceste afecte conforme cu firea şi cum au răsărit în firea noastră ?

Ele sunt numite de sfântul Maxim tot patimi (πάθη), întrucât   reprezintă şi ele o trăsătură de pasivitate a firii noastre. Ba ele reprezintă chiar o pasivitate mai deplină decât patimile contrare firii. Căci la naşterea şi la creşterea celor din urmă, a contribuit într-o anumită măsură şi voia noastră, chiar dacă mai pe urmă ele ne stăpânesc cu totul. În acest sens, ele au depins de noi ca să se nască şi să crească, şi întrucâtva, depinde de noi ca să ne eliberăm de ele. Însă afectele conforme cu firea nu atârnă câtuşi de puţin de noi. De aceea am spus că ele manifestă în mod şi mai accentuat aspectul de pasivitate al firii noastre. Şi tot de aceea, ele ţin cu totul de fire şi nicidecum de voinţă, nefiind prin urmare, condamnabile. Astfel de afecte sunt: pofta după mâncare, plăcerea de mâncare, frica, întristarea. Mai mult chiar, ele sunt necesare firii noastre, ajutând la conservarea ei.

Totuşi, ele nu fac parte din constituţia originară a firii, nefiind create odată cu ea. Ci ele au odrăslit în fire după căderea omului din starea de desăvârşire. Ele au pătruns în partea mai puţin raţională a firii,   accentuând trăsăturile iraţionale ale acesteia, după ce prin cădere s-a slăbit raţiunea, spiritul.

Ele reprezintă, cu alte cuvinte aspectul de animalitate (necuvântător) al firii noastre, accentuat după căderea din viaţa paradiziacă spirituală, unită cu Dumnezeu. În această trăsătură animalică a lor stă şi inferioritatea, dar şi nevinovăţia lor. Căci aşa cum animalele sunt nevinovate în manifestările instinctuale ale organismului lor, aşa este şi omul, atâta vreme cât aceste afecte rămân în graniţele lor, servind existenţei lui biologice. Dar prin faptul că omul este şi spirit şi deci are o aspiraţie ireductibila către infinit, el îşi poate asocia această aspiraţie cu afectele de ordin biologic, transformându-le în patimi, adică în afecte exagerate, străbătute de o sete infinită de satisfacere. Din trăsături animalice, ele devin trăsături diabolice, prin elementul spiritual care le colorează.

Am spus că afectele acestea nu sunt condamnabile în ele însele, conformându-ne unei expresii a sfântului Maxim Mărturisitorul. Ideea trebuie însă precizată în sensul că la om afectele niciodată nu se găsesc într-o stare de totală indiferenta morală, datorită reflexiei spirituale ce se apleacă asupra lor, care, sau le ţine în marginile care le fac utile firii, sau toarnă în ele tendinţe infinite. Doar dacă sunt ţinute în aceste margini prin voinţă, ele sunt nevinovate. Dar când se abat de la această muchie, într-o parte sau alta, devin rele (patimi), sau bune, după cum omul tinde prin ele spre Dumnezeu, sau invers, se leagă prin ele exclusiv de lume. De aceea, în alt loc, sfântul Maxim răspunzând la întrebarea dacă «afectele sunt rele prin ele însele», zice : «Afectele devin bune în cei ce se străduiesc, atunci când, desfăcându-le cu înţelepciune de cele trupeşti, le folosesc spre câştigarea celor cereşti. De pildă, pofta o pot preface în mişcarea unui dor spiritual după cele dumnezeieşti; plăcerea, în bucuria curată pentru conlucrarea minţii cu darurile dumnezeieşti; frica, în grija de a ocoli osânda viitoare de pe urma păcatelor; iar   întristarea, în pocăinţa care ne aduce întristarea de pe urma răului săvârşit în timpul de aici».

Aşa cum, adică, afectele pot deveni patimi, tot aşa pot deveni porniri bune, după cum setea de infinit a omului ca fiinţă spirituală se orientează spre lume, sau spre Dumnezeu. Ele devin bune şi când sunt menţinute în funcţiunea lor biologică necesară, adică în marginile necesare conservării trupului, prin gândul la Dumnezeu. Desigur, în acest caz nu sunt la fel de bune ca atunci când sunt îndreptate exclusiv spre Dumnezeu. Asceza nu trebuie să lupte pentru desfiinţarea lor, dar nu trebuie să se dezintereseze de ele, căci altfel uşor pot deveni patimi; ci trebuie să le observe mereu, ţinându-le. în frâu. Prin aceasta omul se   întăreşte în latura sa spirituală, disciplinându-se zi de zi, «Dumnezeu rânduind în felul acesta ca omul să vie la conştiinţa măreţiei sale de fiinţă raţională». Ele sunt o otravă în fire, dar o otravă care ne poate fi spre vindecarea muşcăturii veninoase a celui rău.

Neintrând prin definiţie în fire, afectele acestea nu sunt destinate să treacă cu fiinţa noastră şi în viaţa viitoare. Acolo vom fi «minţi pure», în sensul de subiecte preocupate numai de înţelegere şi de iubire spirituală, asemenea îngerilor. «Căci afectele care conservă viaţa de aici nu se pot muta împreună cu noi la viaţa nemuritoare şi veşnică. Vom fi «minţi pure», aşa cum am fost şi creaţi, înţelegerea bună şi bucuria spirituală curată constituind viaţa proprie fiinţei noastre.

Evidenţa că în esenţă suntem înţelegere pură şi iubire spirituală determină pe Sfântul Maxim să considere că afectivitatea trupească nu face parte din fiinţa noastră ; dar pe de altă parte, evidenţa imposibilităţii de a ne conserva viaţa pământească înăbuşindu-ne afectele, îl face să le lege în mod necesar de fire, în existenţa ei actuala pământească, găsind soluţia în ideea că ele au apărut după cădere, dar nu sunt condamnabile. Adică, afectivitatea trupească, legată de starea actuală a noastră, este ceva inferior în raport cu firea noastră, dar totuşi ceva necesar în existenţa ei pământească actuală.

Acest element de afectivitate trupească ce creşte din latura biologică nu este condamnabil şi nu trebuie să luptăm împotriva lui, căci el constituie baza creşterii noastre în viaţa spirituală. Sfântul Maxim, în asentimentul întregii asceze răsăritene, nu este un adversar al vieţii biologice. Asceza înseamnă, în spiritul cugetării răsăritene, frâna şi disciplinarea biologicului, nu lupta de exterminare. Ba mai mult, asceza înseamnă «sublimarea» acestui element de afectivitate trupească, nu abolirea lui. Creştinismul nu mântuie omul de o anumită parte a fiinţei lui, ci îl mântuie în întregime. Puterea manifestată în aceste afecte este atrasă şi ea ca să slujească omului în urcuşul lui spre Dumnezeu. Afectele pot primi o trăsătură spirituală şi ele pot da un accent sporit iubirii   noastre de Dumnezeu. Dumnezeu începe să fie văzut şi iubit prin ele. Ele devin transparente pentru   Dumnezeu şi pentru mintea ce căută spre Dumnezeu.

Acesta este sensul transfigurării sau al spiritualizării lor. Căci punând frâu şi măsură plăcerii de cele materiale, se produce un transfer al acestei energii a fiinţei noastre, în   favoarea spiritului, crescând plăcerea pentru bunurile spirituale. Plăcerea biologică, prin măsura   ce i-o impunem, devine nevinovată; iar marele plus care a fost oprit de a se manifesta pe plan fiziologic s-a transfigurat pe plan spiritual. Încât în loc de a spune că afectele acestea  încetează de a mai exista la trecerea noastră din viaţa de aici, poate este mai bine a spune că energia   lor se transferă toată în favoarea spiritului. Şi poate că aşa se explică şi apariţia lor în fire după căderea în păcat, ca un transfer al energiei spirituale pe planul inferior biologic. Plăcerea fiinţei noastre pentru legătura cu altceva s-a întors atunci de la Dumnezeu şi de la sufletul semenilor, spre lume, făcând să crească plăcerile trupeşti produse de legătura cu ea. Căci este greu de conceput că forţa acestor afecte a venit de undeva din afară.

În acest sens s-ar putea înţelege explicarea ce o dă sfântul Maxim celor doi pomi din rai, pomului vieţii şi pomului   cunoştinţei binelui şi răului şi adeziunii lui Adam la cel din urmă. «Deci întrucât omul a venit în existenţă alcătuit din suflet mintal şi din trup înzestrat cu simţuri, după un prim înţeles, pomul vieţii   este mintea sufletului, în care îşi are scaunul înţelepciunea, iar pomul cunoştinţei binelui şi răului   este simţirea trupului, în care este vădit că-şi are imboldul mişcarea iraţională. Omul,   primind prin trăire porunca divină să nu se atingă cu fapta gustării de această simţire, nu a păzit-o. Amândoi pomii, adică atât mintea cât şi simţirea, au, după Scriptură, puterea de a deosebi între anumite lucruri. Astfel, mintea are puterea de a deosebi între cele spirituale şi cele supuse  simţurilor, între cele vremelnice şi cele veşnice. Mai bine zis, ea fiind puterea de discernământ a   sufletului,  îl îndeamnă ca de cele dintâi să se prindă cu toată sârguinţa, iar pe celelalte să le dispreţuiască. Iar simţirea are puterea de a deosebi între plăcerea şi durerea trupului. Altfel spus, aceasta fiind o putere a trupurilor însufleţite şi sensibile, convinge pe om să îmbrăţişeze pe cea dintâi (adică plăcerea) şi să respingă pe cea de-a doua (durerea). Când deci omul nu este  preocupat de a face altă deosebire decât cea între simţirea trupească de plăcere şi durere, calcă  porunca dumnezeiască, mâncând din pomul cunoştinţei binelui şi răului. El are, adică,  iraţionalitatea simţirii ca singura normă de discernământ în slujba conservării trupului. Iar  prin ea se prinde cu totul de plăcere, ca de ceea ce este bine, şi se fereşte  de durere, că de ceea ce e rău» .

Înclinarea omului îndreptându-se spre cele sensibile, s-a stârnit în trupul lui plăcerea pentru ele. Aceasta s-a făcut în paguba activităţii mintale, care s-a redus considerabil,   împreună cu plăcerea legată de ea. Omul şi-a întors toată energia spre lucrurile supuse simţurilor,   dând plăcerii de ele cea mai mare intensitate. Odată stârnită, afecţiunea simţirii nu mai poate fi   complet înlăturată din om în viaţa pământească. Dar poate fi în parte limitată, în parte ţinută în   orientarea spre bunurile spiritului şi spre bunurile veşnice. Chiar printr-o parte a ei, prin  durere, care urmează totdeauna plăcerii, omul poate învăţa să se împotrivească plăcerii. Din  nefericire, el face invers : durerea care urmează plăcerii, în loc să-l facă să evite plăcerea, ca sursă a ei (ce unitar este pomul experienţei binelui şi răului!), îl împinge din nou în plăcere ca să scape de ea, înfăşurându-se tot mai mult în acest lanţ vicios.

S-ar părea că din teoria afectelor, aşa cum este dezvoltată de sfântul Maxim   Mărturisitorul, rezultă că toată patima rea care poate creşte din ele este de natură senzitivă   şi deci slava deşartă şi mândria ar rămâne neexplicate. De aceea, trebuie să vedem dacă nu   există cumva vreo legătura şi între mândrie şi patimile care ţintuiesc trupul de lumea aceasta  văzută.

De fapt, privind lucrurile mai atent, vedem că mândria, la urma urmelor, chiar   aceea care nu creşte de pe urma bunurilor sensibile, este prilejuită totuşi de anumite  destoinicii în legătură cu lumea şi este posibilă prin faptul că omul are în vedere pe semenii săi, faţă de care se crede superior. Dacă ar avea conştiinţa unei absolute singurătăţi, sau conştiinţa că stă cu faţa spre Dumnezeu, nu ar fi posibilă mândria în el. Într-un fel oarecare, mândria este tot o biruinţă a lumii asupra omului, o biruinţă a simţirii, ca percepere superficială a lumii asupra minţii, care vede chiar prin lume, dincolo de lume, pe Dumnezeu. Ba s-ar putea spune că şi în îngerii care au căzut, deşi sunt lipsiţi de trup, mândria s-a născut prin faptul că au privit   spre lumea creată a omului, faţă de care s-au simţit superiori. Energia prin care căutau să se îmbogăţească din Dumnezeu s-a transformat în energie prin care căutau să se îmbogăţească   stăpânind asupra altora, inferiori lor. Iar mânia ce se dezvoltă dintr-un afect care lipeşte pe om prea mult de lume îşi are sursa tot în simţirea nestăpânită de minte.

Reţinând că «afectul este o mişcare iraţională a sufletului, provocată de ideea de bine sau de rău», deci în sine încă nedeterminată, să vedem mai îndeaproape care sunt cauzele care fac ca el să devină, din afect, o patimă contra firii, sau ce face ca el să se îndrepte spre rău.