01.01.03 Cauzele ultime ale patimilor şi efectele lor

3. CAUZELE ULTIME ALE PATIMILOR ŞI EFECTELE LOR

În interpretarea pe care o dă celor doi pomi din răi, Sfântul Maxim ne-a indicat şi cauzele primordiale şi de totdeauna ale patimilor. Întrucât patima este în fiinţa ei o întoarcere a aspiraţiei infinite a omului spre altă ţintă decât cea naturală, spre lumea care îngustează şi face pe om egoist, şi nu spre Dumnezeu, Care-l lărgeşte şi-l face bun, întrebarea este : cum e posibil să se menţină omul în această orientare greşită, umflând afectele peste măsura necesară ? Când se răspunde că pricina căderii omului a fost mândria, nu s-a dat un răspuns la întrebarea despre prima cauză a răului, pentru că mândria este deja un rău, o patimă.

Căutând să pătrundă în acest ultim ţinut misterios în care s-a zămislit prima mişcare păcătoasă a fiinţei umane şi unde îşi are ea permanent motorul ei, sfântul Maxim se opreşte la o influenţă a duhului satanic, care a aruncat o adiere de confuzie în mintea omului. Sub ispita lui, omul a avut o scurtă întunecare a inteligenţei, uitând care este cauza lui adevărată şi deci ţinta lui, întorcându-şi deci dorinţa dinspre ea, spre lume. Această scurtă amăgire a fost uşurată de atracţia ce o exercitau formele frumoase şi promisiunile dulci ale lumii asupra simţurilor sale. Lumea era aci, în imediata apropiere, cu toate chemările şi făgăduinţele ei; Dumnezeu era şi El aci, dar mai greu de sesizat şi cu făgăduieli de bucurii mai spiritualizate şi mai îndepărtate. În influenţa amăgitoare a duhului rău şi în sensibilitatea omului trebuie să se caute primele cauze ale patimilor. O primă slăbire a lucrării înţelegătoare a minţii s-a soldat imediat, în celălalt taler al balanţei, cu o intensificare a lucrării simţurilor. Mai bine zis, aceasta a atras la sine toată energia ce trebuia omul să o pună în activarea minţii, în sensul transpunerii de care vorbim. Sau însăşi mintea s-a pus în slujba simţurilor, «s-a amestecat în simţire», preocupându-se şi ea exclusiv de scoaterea în relief a tuturor aspectelor voluptoase ale lumii văzute, «realizând o cunoaştere compusă şi pierzătoare a celor sensibile, producătoare de patima».

Mintea şi-a uitat de rostul ei propriu, de a cunoaşte pe Cel înrudit cu ea, Care este şi El spirit personal în stare să umple cu infinitatea Lui dorul ei infinit de cunoaştere, şi a intrat într-o slujba străină, inferioară ei, care nu-i poate satisface setea de infinit. Că acest lucru este posibil, ne-o spune şi sfântul Antonie, zicând : «Mintea cea de rând este lumească şi schimbătoare..., ba şi firea şi-o schimba», sau : «Sufletul, dacă nu are minte bună şi vieţuire cuvioasă, este orb şi nu cunoaşte pe Dumnezeu, Făcătorul şi Binefăcătorul tuturor»; sau : «Sufletul (adică mintea), coborându-se în trup, îndată se întunecă de întristare şi de plăcere şi se pierde».

Am spus că lumea a atras şi atrage simţirea, iar prin simţire, şi mintea, prin făgăduinţele ei sensibile, dulci. Aceasta pentru că simţirea în sensul de lucrare de percepţie a simţurilor este întovărăşită totdeauna de o senzaţie de plăcere sau de durere, mai mult sau mai puţin intense, în sesizarea lucrurilor lumii. Ba, lucrarea de percepţie a simţurilor este în stare să sesizeze anticipat plăcerile sau durerile ce le pot da lucrurile. De altfel însăşi vederea lucrurilor este însoţită de o plăcere sau de o durere, înainte de orice posedare a lor.

Simţirea are, prin urmare, un îndoit conţinut şi un îndoit înţeles : unul gnoseologic şi altul afectiv. Calitatea aceasta a ei de a sesiza, prin lucrarea de percepţie, plăcerea ce o pot da lucrurile, sau de a experia în perceperea lor o senzaţie de plăcere, o face primejdioasă pentru om. Sau, prin această calitate a ei, lumea devine primejdioasă, căci evident că, între plăcere şi durere, dacă este lăsată de capul ei, fără o conducere din partea raţiunii, simţirea va alege totdeauna plăcerea. Şi în plăcere stă forţa ei, care face adeseori ca raţiunea ca funcţiune de judecată să cedeze, iar mintea ca funcţiune de cunoaştere să se pună în serviciul ei.

Deci trei factori, sau trei cauze, produc patimile în om :

a) mintea slăbită în lucrarea ei autonomă şi proprie ;
b) lucrarea de percepţie simţuală, care a devenit precumpănitoare, care a ieşit din subordinea minţii, ba, chiar, a atras mintea în subordinea ei, şi
c) o alergare exclusivă şi iraţională după plăcere — până la cea procurată de laudele semenilor — şi concomitent cu ea, o fugă speriată de durere.

Aceste trei cauze sunt atât de împletite, încât în fiecare din ele sunt implicate celelalte.

Patimile reprezintă aşadar o precumpănire cantitativă şi ierarhică a simţurilor asupra spiritului din om. Dacă afectele reprezintă o simţualitate ţinută în frâu de spirit, patimile sunt o debordare a simţualităţii, peste orice măsură. Astfel, dacă afectele sunt un minimum de pasivitate, dar acest minimum necesar este impus de fire şi nu mai atârnă de voinţa noastră, patimile sunt o sporire de pasivitate peste ceea ce este necesar, peste ceea ce este impus de necesităţile firii, adică dintr-o concesie neobligatorie a voinţei, însemnând o robie provocată cu voia.

Afectele sunt «patimi conforme cu firea», pentru că slujesc la conservarea firii. Patimile sunt contrare firii (παρα φυσιν), pentru că nu sunt de folos acesteia, ba reprezintă o orientare păgubitoare firii şi o răsturnare a ierarhiei din om.

Sfântul Antonie face următoarea deosebire între afecte şi patimi: «Nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele prin alegerea cu voia. Nu este păcat a mânca, ci a mânca nemulţumind, fără cuviinţă şi fără înfrânare. Căci eşti dator să-ţi ţii trupul în viaţă, însă fără nici un gând rău. Nu este păcat a privi curat, ci a privi cu pizmă, cu mândrie şi cu poftă. Nu este păcat a asculta liniştit, ci este păcat a asculta cu mânie. Nu este păcat neînfrânarea limbii la mulţumire şi rugăciune, dar este păcat, la vorbirea de rău. Este păcat să nu lucreze mâinile milostenie, ci ucideri şi răpiri. Şi aşa fiecare din mădularele noastre păcătuieşte când din slobodă alegere lucrează cele rele în loc de cele bune, împotriva voii lui Dumnezeu».

Cu alte cuvinte, nu sunt vinovate nici plăcerile împreunate cu ceea ce săvârşeşte în mod necesar fiecare mădular. Dar sunt vinovate plăcerile căutate prin fapte care nu sunt necesare. Este vinovat plusul sau devierea lucrării simţurilor în căutarea cu orice preţ a plăcerii. Tocmai de aceea, patimile duc firea la dezordine, la slăbirea şi descompunerea trupului, din cauza slăbirii spiritului care-l ţinea în ordine. Iar simţirea slăbirii îl duce pe om tot mai departe, în pornirea de a-şi reface puterea dintr-o sursă incapabilă să-l întărească. Într-adevăr ceea ce duce tot înainte pe om la rostogolirea pe panta patimilor este o teamă ascunsă de moarte. Plictiseala ce urmează oricărei plăceri este ca un gol prevestitor de moarte. Mai mult,  Dumnezeu a legat chiar de plăcere totdeauna o durere, ca omul, experiind aceasta, să nu mai caute plăcerea. Dar el, ajuns în durere, purtat de frica morţii care i se vesteşte prin ea ca o pedeapsă a plăcerilor pe care le va mai căuta, se aruncă în noi plăceri, ducându-şi firea spre moarte. «Căci toată firea trupurilor fiind stricăcioasă şi uşor de risipit, prin modurile prin care caută să o fortifice îi măreşte stricăciunea».  Conexiunea strânsă dintre plăcere şi durere se poate explica prin faptul că tensiunea în care sunt puşi nervii în stările de plăcere, este urmată de o slăbire, de o epuizare. Iar o repetare a stărilor de voluptate grăbeşte moartea trupului. Căutând prin patimi în mod greşit o fortificare a firii trupului, omul şi-o slăbeşte, ducând-o o şi mai repede la moarte.

Dar mai gravă este moartea sufletească pe care o produce oscilarea şi înaintarea pătimaşă în cercul vicios format din plăcerea şi durerea sensibilă. Şi aici ne întâmpină o altă contrazicere a patimilor. Căci ele sunt o alternare, dacă nu o împreunare de împătimire şi platitudine, de efervescenţă şi plictiseală, de tensiune şi uscăciune ; ele sunt moartea care chinuie, moartea vie, nu moartea care dă odihna nefiinţei. Viaţa de platitudine şi de banală superficialitate a omului, în care a sucombat spiritul, pare în viaţa aceasta a nu se mai sfârşi, iar în viaţa viitoare nu se mai sfârşeşte, de fapt, oferind omului un fel de infinitate pe care a dorit-o, dar o infinitate de platitudini.

Dezordinea firii o mai pricinuiesc însă patimile şi prin sfâşierea pe care o aduc în ea. Aminteam cuvântul sfântului Maxim, că mintea, punându-şi activitatea în slujba simţurilor, realizează «o cunoaştere compusă şi pierzătoare a celor sensibile». Simţirea nu este preocupată să caute legăturile între raţiunile lucrurilor văzute, sau măcar de a privi un lucru în integritatea lui unitară, deplin încadrat în raţiunea lui proprie ci îşi limitează interesul la un aspect parţial, atrasă de plăcerea ce i-o făgăduieşte acel aspect. Ea nu lucrează în orizont larg, ci de fiecare dată vede numai un aspect, uitând de toate celelalte. Consecinţa e evidentă. Astfel, prin simţirea condusă de plăcere lumea se fărâmiţează în nenumărate aspecte, fără legătură între ele, fiecare legat prea tare numai de simţirea care-l sesizează pentru moment. Prin aceasta simţirea contribuie la dezorganizarea lumii însăşi. Mintea ce slujeşte simţirii se apleacă şi ea spre diferitele aspecte singulare, nepreocupată de legăturile dintre ele. În loc să vadă sistemul unitar al raţiunilor care străbat lumea, şi prin acest sistem pe Dumnezeu cel Unul, rămânând şi ea mereu în mod  conştient una şi aceeaşi, uită în fiecare clipă de ceea ce a cunoscut înainte, fărâmiţându-se în acte de cunoaştere fără legătură între ele, întrucât în fiecare moment a primit tiparul unui lucru izolat de celelalte. Aceasta este împrăştierea minţii, din care trebuie să o scape aşa-zisa «paza a mintii», recomandată de ascetică creştină.

Dar aţintirea aceasta exclusivă şi pătimaşă într-un moment dat asupra unui aspect izolat al lumii, face ca toată fiinţa omului să se concentreze asupra lui în lăcomia de a-l gusta ; astfel şi firea întreagă a omului trece din clipă în clipă, prin pasiuni alternative : de la mânie, la întristare; de la scârba de oameni, la căutarea avidă a societăţii lor, neputându-şi tine într-un echilibru şi într-o moderaţie diferitele ei porniri. Dar aceasta este o sfâşiere a firii; căci în loc să fie menţinută mereu în echilibrul funcţiunilor ei, este lăsată, rând pe rând, pradă extremelor ce se contrazic prin exclusivismul lor exagerat. Omul nu mai este o fiinţă unitară, aceeaşi în toate momentele vieţii. Uitarea de Dumnezeu are ca urmare şi uitarea de sine, ca unitate permanentă a persoanei proprii. Dar sfâşierea se întinde şi pe planul relaţiilor interumane. Căci urmărind plăcerea şi voind să ne asigurăm la infinit de obiectele care ne-o procură, sau vrând să ne ridicăm pe primul plan eu-l, prin patima mândriei, ajungem în conflicte cu semenii, sau trezim invidia lor. Sfântul Maxim descrie acest efect al patimilor astfel: «Ca urmare, firea cea una s-a divizat în părticele nenumărate şi noi, cei de aceeaşi fire, ne consumăm unii pe alţii ca şerpii furioşi. Căci urmărind, din pricina iubirii egoiste de sine, plăcerea, şi silindu-ne să evităm, din pricina aceluiaşi egoism, durerea, născocim naşterile nenumărate ale patimilor producătoare de stricăciune».

Este de-ajuns să amintim că cine zice prea mult «eu», ca să pună în relief că el a făcut anumite lucruri şi nu altcineva, reuşeşte de fapt să-şi taie rădăcinile de comunicare cu semenii. Neavând iubire faţă de alţii, nu va avea nici iubirea altora. Mândria a tăiat firea lui de a altora, care, deşi purtată de mai multe subiecte, este totuşi una în comunicările ei văzute şi nevăzute şi numai aşa se menţine şi creşte în tăria ei, îmbogăţindu-se neîncetat. De fapt, o tăiere completă a firii intre indivizi nu poate avea loc niciodată. Aceasta ar fi moartea totală a ei. Dacă se mai menţine, chiar în cel mai egoist ins, deşi într-o formă chinuită, este pentru că mai rămâne în oarecare legături, fie şi strâmbate, cu ceilalţi. Pentru că, în realitate, nu există lucru pe care să-l fi făcut cineva singur, chiar dacă în aparenţă nu 1-a ajutat nimeni. Ideea acelei fapte, stimulentul la ea, destoinicia pentru ea şi atâtea alte condiţii ale  ei i-au fost dale de mediul în care s-a dezvoltat. Fiecare ar trebui să zică pentru tot ce a putut face : «noi» am făcut, nu pentru a se numi pe sine la plural, ci pentru a recunoaşte aportul celorlalţi la orice ispravă a sa. «Eu» este o expresie a mândriei, indicând o tăiere primejdioasă a firii,. «Noi» este expresia dragostei, a smereniei, a recunoaşterii unităţii firii, a sobornicităţii subiectelor, întemeiată pe această unitate a firii. De aceea Sfântul Maxim spune că numai iubirea înlătură sfâşierea din firea omenească.

Cunoscând principalele cauze şi efecte ale patimilor, ştim împotriva căror adversari avem de luptat. Dar  pentru a preciza aceste cauze trebuie să arătăm mai înainte, în mod mai apriat, legăturile diferitelor patimi cu fiecare facultate a sufletului.