00.05 Caracterul hristologic - pnevmatologic - bisericesc al spiritualităţii ortodoxe

5. CARACTERUL HRISTOLOGIC — PNEVMATOLOGIC — BISERICESC
AL SPIRITUALITĂŢII ORTODOXE


PNEUMA (din gr. iniţial marca suflu, suflare, respiraţie, mai târziu - duh) - termen din filosofia şi medicină Greciei antice. În naturfilosofia sec. 6 î.e.n. “pneuma” se foloseşte pentru marcarea elementelor “aerului”, Căpătarea unui sens spiritual al Pneumei începe cu identificarea aerului pneuma cu substanţa sufletului (psihe) în tradiţia lui Anaximene şi Diogene Apolonicul apoi în şcoala hipocratică şi a medicilor sicilieni. Diferite atribute şi sensuri capătă în concepţiile lui Platon, Aristotel, şcoala medicilor-pneumatici din sec. I e.n., Galenus, Andreas Vesalius, Descartes, stoicii. Însufleţirea deplină a pneumei decurge în mediul iudaismului elenist la intersecţia celor două ere. Un aport deosebit în această privinţă îl aduc Philon din Alexandria, Plutarh, gnosticismul, alchimismul, neoplatonismul.

În teologia creştină - Pneuma înseamnă Duhul Sfânt.


Pnevmatologie, pneumatologie = învăţătura ortodoxă despre Duhul Sfânt, a treia persoană a Sfintei Treimi, despre care articolul 8 din Simbolul de credinţa spune: “Cred într-Unul Duhul Sfânt, Domnul de-viata-facatorul, Care din Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci”.



Ceea ce deosebeşte esenţial spiritualitatea creştină de orice altă spiritualitate, în afară de faptul că ea nu afirmă identificarea omului cu dumnezeirea sau cu esenţa totală, este caracterul ei hristologic. Suişul creştinilor spre Dumnezeu are, adică, nu numai drept normă, ci şi drept cale pe Iisus Hristos, conform cu declaraţia Acestuia : «Eu sunt calea... ». Nimeni nu poate înainta spre unirea tainică cu Dumnezeu, păşind pe o altă cale decât Hristos (însăşi Calea), şi nimeni în această unire nu poate ajunge dincolo de Hristos. Iar legătura noastră cu Hristos se realizează şi se întăreşte prin Duhul cel Sfânt al Lui.

Creştinismul crede că orice altă unire cu dumnezeirea, deci aceea care nu se realizează prin Hristos şi în Hristos, este o iluzie. Căci Iisus Hristos este singurul «Mijlocitor», pe care l-a dat Dumnezeu oamenilor, ca scară spre Sine. «Printr-Însul a binevoit să le împace toate cu Sine, fie cele de pe pământ, fie cele din Ceruri, făcând pace printr-Însul, prin sângele Crucii Lui». «Căci printr-Însul avem şi unii şi alţii apropiere către Tatăl»

Iisus Hristos este puntea întinsă de la Dumnezeu până pe tărâmul umanităţii noastre, prin ipostasul Său cel unul, care întruneşte şi natura dumnezeiască şi pe cea omenească.

Chiar făcând abstracţie de întrupare, Fiul lui Dumnezeu este Cel «întru care sunt aşezate toate», pentru că «într-Însul au fost făcute toate». El nu este numai Acela în care Tatăl îşi priveşte strălucirea proprie, ci şi Acela în care creaţiunea poate contempla slava Tatălui. Având un rost etern revelaţional, Fiul a fost orânduit ca, şi în raport cu lumea, El să fie revelaţiunea Treimii. Când Dumnezeu a întreprins scoaterea lumii din nimic la existenţă, Fiului I-a revenit rolul de a sta cu ea în contactul cel mai imediat. Adâncurile de absolută transcendenţă ale dumnezeirii, de care lumea n-ar putea lua nici un fel de cunoştinţă că există, prin Fiul i se fac oarecum cognoscibile. Prin Fiul Său, Dumnezeu este pentru lume în general un glas ce răsună În fire, un semn doveditor al existenţei Lui, adică «Cuvânt», şi tot prin Fiul, Dumnezeu îi este lumii oarecum «Raţiune», adică realitate până la un anumit loc inteligibilă, sau cauza prin care lumea se ordonează, se explică şi îşi explică toate. De aceea, lumea a fost făcută prin Fiul şi capabilă de a primi relaţia cu Fiul. Fiul este reflexul de lumină al Tatălui În lume, prin «raţiunile» sau prin sensurile şi rosturile ce sălăşluiesc în toate lucrurile, fără de care lumea ar fi scufundată în cel mai descurajator întuneric şi nonsens. Chiar suişul imperfect, unilateral şi nemântuitor la Dumnezeu, prin raţiunea noastră atinsă de boala păcatului, este tot numai o suire prin Fiul şi în Fiul ca Raţiune supremă a tuturor lucrurilor şi ca ultima pe care o putem întrucâtva sesiza din Dumnezeu.

Dar Dumnezeu a făcut prin întruparea acestui «Cuvânt», a acestei «Raţiuni» ale Sale, un pas şi mai departe În ieşirea Sa din transcendenţă şi în apropierea de noi. El ni S-a făcut În Iisus Hristos «glas» de iubire, răsunând de toată afecţiunea familiară nouă, a unei fiinţe omeneşti. Dar aceasta înseamnă că omul însuşi a fost făcut capabil să se facă mediu prin care ni Se comunică Fiul lui Dumnezeu. El este acum într-o apropiere maximă de noi şi într-o legătură ontologică, ceea ce face ca în tot drumul ce-l suim spre Dumnezeu să nu fim singuri, ci cu El şi în El. Dar faptul acesta obiectiv este coroborat cu faptul subiectiv, manifestat în conştiinţa trezită prin Duhul Sfânt, că acest urcuş nu-l facem cu puterile noastre individuale, ca pe o întreprindere prin care avem să cucerim divinitatea ce ne stă în faţă, pasivă şi impersonală. Creştini fiind, avem, începând de pe treapta cea mai de jos a stării noastre spirituale, conştiinţa sensibilizată de Duhul că în această deprindere ostenitoare şi îndelungată ne aflăm necontenit într-o legătură cu Iisus Hristos, Care ne stă şi alăturea, susţinând mersul nostru, dar şi în faţă ca model, chemându-ne spre Sine şi spre o comuniune mai deplină cu El, aşa cum un prieten, mai bun ca tine în toate privinţele, îţi este şi alăturea pe drumul ce-l faci spre desăvârşirea morală, dar şi mai sus ca tine, mereu atrăgându-te. Unde nu este Iisus Hristos, acolo unde dumnezeirea este socotită o transcendenţă absolută, ea nu poate nici avea în ochii aderenţilor o faţă personală ea este concepută după natura forţelor ascunse, de care se încearcă o apropiere pe căi oculte, ţinând numai de uman, acea forţă neavând o iniţiativă personală şi capacitatea de a da un ajutor iubitor, prin intrarea în comuniune personală.

Am spus că Iisus Hristos este de la început «Calea» pentru urcuşul spre Dumnezeu, chiar din faza nevoinţelor ascetice, când ni s-ar părea că suntem avizaţi precumpănitor să ne bizuim pe  noi înşine.

Adevărul acesta este susţinut de scrierile duhovniceşti ale Răsăritului ortodox prin afirmarea că Domnul ni Se dă întâi prin porunci. «Domnul este ascuns în poruncile Sale şi cei ce-L caută pe El Îl găsesc pe măsură Împlinirii lor», spune sfântul Marcu Ascetul. Ideea aceasta o avusese întâi Origen, iar în cele din urmă o dezvoltă Maxim Mărturisitorul. Ea înseamnă că cel ce vrea să pornească spre Dumnezeu trebuie să se prindă întâi de funia poruncilor, pe care ne-o oferă Iisus Hristos. Dacă persoana lui Iisus, ca model de desăvârşire, ni se prezintă ca o sinteză a poruncilor dumnezeieşti împlinite, lucrând şi noi acele porunci ajungem la asemănarea şi la unirea cu El. Desigur înfăţişarea Iui Iisus în porunci nu are atracţia pe care o are El în forma descoperită, personală, ca sinteză realizată a poruncilor, sau ca atunci când Îl vedem după ce am trecut peste faza împlinirii lor. El ne apare aspru când ni Se oferă prin porunci, sau când ne spune că singurul drum spre Sine este prin ele. Origen spunea: «Nu apare celor mulţi la fel ca celor ce pot să-I urmeze pe înălţimea muntelui. Pentru cei ce sunt încă jos, Cuvântul nu are nici chip, nici frumuseţe... Iar pentru cei ce au luat putere să-I urmeze şi pe înălţimea muntelui, are o formă mai dumnezeiască»Iar sfântul Maxim Mărturisitorul înfăţişează aceeaşi idee astfel: «Domnul nu apare tuturor la fel. începătorilor le apare în chip de rob; celor ce pot urca pe muntele Schimbării la Faţă, în chipul «pe care 1-a avut înainte de a fi lumea». Cea dintâi înfăţişare ascunde adevărata Lui slavă. Ea este numai «simbol » al celeilalte. «Cea dintâi este pentru începători, a doua pentru desăvârşiţi. Cea dintâi este după asemănarea primei parusii, în literă şi faptă; a doua este preînchipuirea celei de a doua parusii, în duh şi cunoaştere».

Dar, cum am mai remarcat, Domnul este ascuns în poruncile Sale şi în strădania pentru dobândirea virtuţilor, nu numai ca normă, ca model fărâmiţat în principii de purtare, ci şi ca putere personală ce lucrează în ele, căci numai o persoană superioară dă porunci. Poruncile, oricum, au şi ele o atracţie şi cine şi le pune la inimă simte privirea Lui ajutătoare aţintită mereu asupra sa, căci Domnul nu ne-a dat porunci numai odată pentru totdeauna, ci le dă în fiecare clipă. Deci în strădania insului pentru împlinirea lor, se află ajutorul Lui. «Cel ce se desăvârşeşte în virtute şi în răbdarea încercărilor are în sine lucrarea sau forţa eficace a primei parusii; iar cel ce a ajuns la starea îngerească a gnozei are lucrătoare în el, lăuntric, nepătimirea celei de a doua parusii»

Ba sfântul Maxim merge până acolo, încât spune: «Fiinţa virtuţii din fiecare este Cuvântul cel unic al lui Dumnezeu, căci fiinţa tuturor virtuţilor este însuşi Domnul nostru Iisus Hristos». În poruncile ce le dă, vorbeşte El personal, conştiinţei noastre.

Dacă prin porunci ni Se oferă Domnul, asa-zicând din afară de noi, ascuns dar prezent în aceste trăsături analitice ale chipului Său, în virtuţile care arată încopcierea noastră de porunci şi progresul în această sinteză vie dintre noi şi ele, Domnul Se manifestă şi din lăuntrul nostru. În porunci, privite în ele însele, Domnul Se ascunde ca putere personală atractivă; în strădania de a le lucra prin virtuţi, Domnul Se ascunde ca putere personală activă. Căci Domnul este ascuns de la botez în sanctuarul cel mai din lăuntru al fiinţei noastre, îmboldindu-ne spre împlinirea poruncilor, prin ceea ce întipărim pe obrazul nostru spiritual, ca trăsături ale Domnului. Astfel, aceste trăsături se limpezesc treptat sub impulsul forjei Lui poruncitoare ce lucrează din lăuntru în afară, care nu este decât însuşi Iisus Hristos, Cel sălăşluit în adâncul nostru, nesesizat la început în mod vădit. Prezenţa lui Hristos ni se face astfel tot mai vădită în lăuntrul nostru, manifestându-se tot mai luminoasă şi în comportarea noastră exterioară, în virtuţile noastre. Iată cum spune aceasta sfântul Marcu Ascetul: «Templul acesta, adică locaşul sfânt al trupului şi al sufletului, are şi el un loc în partea din lăuntru a catapetesmei. Acolo a intrat Iisus ca înainte-mergător, locuind de la botez în noi». «Drept aceea, o, omule, care ai fost botezat în Hristos, dă numai lucrarea pentru care ai luat puterea şi te pregăteşte ca să primeşti arătarea Celui ce locuieşte întru tine».

Dacă la început Hristos este, aşa-zicând, îngropat în porunci şi în noi, pe măsură ce ne prindem de porunci, cu puterea Lui care este în noi, dobândind din această colaborare virtuţile ca trăsături vii, care oglindesc chipul Domnului, Hristos Se ridică tot mai luminos de sub aceste valuri. De aceea Origen şi sfântul Maxim Mărturisitorul consideră drumul creştinului evlavios, de la lucrarea poruncilor la cunoaştere, ca un drum tainic al Domnului în noi, de la coborârea pe pământ în chipul smerit de rob, până la urcarea pe muntele Taborului, unde dumnezeirea s-a arătat în toată slava sa. Urcuşul de la eforturile ascetice până la contemplarea tainică noi îl facem cu Hristos, prin Hristos, spre Hristos. Nici un moment nu-l facem singuri, ieşiţi din această «Cale» şi tinzând spre o altă ţintă. Viaţa pământească a lui Hristos are astfel o permanentă actualitate, repetându-se cu fiecare din noi, aşa cum un învăţător parcurge, cu fiecare copil pe care-l creşte, toate fazele învăţăturii sale. Fiecare din noi este contemporan lui Hristos cu toată viaţa, sau mai bine zis, El Se face contemporan cu fiecare din noi şi mai mult decât contemporan, părtaş intim la întreaga traiectorie a vieţii noastre, întipărindu-Se spiritual în fiecare din noi.

Am spus că mai degrabă Hristos Se face contemporan cu noi, întrucât viaţa fiecăruia din noi îşi are unicitatea ei, pe care nu şi-o pierde. Iisus participă la toate suferinţele noastre uşurându-le, duce împreună cu noi lupta cu ispitele şi cu păcatele noastre, Se străduieşte împreună cu noi după virtute, scoate adevărata noastră fire de sub petele păcatului. Sfântul Maxim, spune: «Până la sfârşitul lumii pătimeşte tainic pururea cu noi, pentru bunătatea Sa, potrivit (şi proporţional) cu suferinţa aflătoare în fiecare». Noi ştim că există o intercomunicare de la om la om ; este un fapt ştiut, că pe măsura interesului ce şi-l poartă, oamenii îşi trec unul altuia, în chip tainic, poverile, durerile şi bucuriile,  este ştiut faptul că unul poate să simtă toate stările celuilalt, primindu-l pe acela în sine, sau pătrunzând el în acela. Dar dacă omul ajunge prin sensibilitatea dragostei să cunoască şi să înţeleagă pe semenii săi, împovărându-se cu trăirea tuturor experienţelor lor, cu atât mai mult o poate face aceasta Iisus, Omul culminant, Omul desăvârşit în dragostea faţă de semeni, Omul căruia curăţenia desăvârşită faţă de păcat, deci de egoism şi de nepăsare, îi dă o sensibilitate unică. El este aproape de toţi, sesizează cu fineţe supremă ceea ce este în toţi, şi participă generos şi fără de păcat, la vibraţiile tuturor inimilor, la năzuinţele lor bune şi la luptele lor împotriva răului, fortificându-le.

El urmăreşte, zice tot sfântul Maxim Mărturisitorul «în toate zilele pe toţi cei ce se vor mântui, pentru a-i cuceri».

Pătrunderea lui Hristos în noi se face prin sfintele Taine; prin spălarea botezului, prin ungerea cu Sfântul Mir şi prin împărtăşirea Lui de pe Sfânta Masă. «Prin mijlocirea acestor sfinte Taine, Hristos vine la noi, îşi face sălaş în sufletul nostru, Se face una cu el şi-l trezeşte la o viaţă nouă;  odată ajuns în sufletul nostru, Hristos sugrumă păcatul din noi, ne dă din însăşi viaţa Sa şi din propria desăvârşire».

Desigur, noi trebuie să conlucrăm cu Hristos cel sălăşluit în noi prin Sfintele  Taine, altfel nu ne mântuim. Dar temelia pentru putinţa colaborării noastre este pusă de sus, este harul lui Hristos. «Lucrarea porneşte de la Dumnezeu; din partea noastră se adăugă doar bunăvoinţa ». Sau: «Baia botezului este începutul şi temelia vieţii în Hristos»". În botez se face prima «unire» a noastră cu Hristos, dar o «unire» care are să ne prepare pentru unirea deplină din Euharistie, prin faptul că purifică şi spală mireasa (sufletul) pentru unirea nupţială cu Mirele, în Euharistie.

Hristos, sălăşluit în noi de la botez, conduce cu putere nu numai străduinţa noastră după împodobirea cu virtuţi, deci nu numai lucrarea pozitivă de fortificare prin voinţă a omului nou în Hristos, ci şi pe cea negativă, de omorâre a păcatului, de slăbire, tot prin voinţă, a omului vechi. Căci omul nou în Hristos nu creşte şi nu se întinde în noi, decât pe măsură ce cedează şi se micşorează omul cel vechi. În alimentarea cu putere a acestui proces spiritual se manifestă înţelesul botezului ca participare la moartea şi învierea Domnului a celui ce se botează. Taina botezului nu este numai o realizare momentană a unei morţi şi învieri tainice a celui ce se botează, ci şi inaugurarea unui proces în care moartea şi învierea aceasta continuă până la desăvârşire. Moartea aceasta în continuare este aspectul negativ al ascezei, este lupta împotriva omului vechi al păcatului; învierea este aspectul pozitiv, este creşterea omului nou al virtuţilor. Moartea este împreunată cu suferinţa. Înăbuşim şi tăiem de la noi un fel de viaţă ce ne-a devenit proprie. Dar atunci ne gândim că şi Domnul a suferit murind şi prin suferinţa noastră participăm şi noi la ceea ce a suferit El. În acest înţeles asceza este participarea noastră la moartea şi învierea Domnului, în continuarea şi actualizarea botezului, prin eforturi personale. Hristos, ca izvor de putere ce susţine strădania ascezei, este forţa, este «fiinţa» atât a virtuţii, ca latura pozitivă a ascezei, cât şi a luptei împotriva omului vechi, al păcatului.

Hristos conduce opera de omorâre a omului vechi din noi, nu numai prin puterea ce ne-o dă, din lăuntru în afară, de a lupta cu voia împotriva obişnuinţelor păcătoase, ci şi prin încercările şi necazurile de tot felul ce le îngăduie să vină asupra noastră. Dacă primim aceste necazuri, ele ne purifică treptat;  dacă ne revoltăm, ne înfundăm şi mai mult în păcat. Hristos este cel ce ne dă puterea de a le răbda, de a suferi necazurile. În acest sens, El participă împreună cu noi la suferirea lor, şi tot în acest sens Se smereşte împreună cu noi, îngropându-Se într-o chenoză, într-o moarte pe care o repetă în viaţa fiecăruia din noi. Este moartea care, în acelaşi timp, este o înălţare.

Dar dacă spiritualitatea ortodoxă are un caracter hristocentric şi dacă acest hristocentrism este accentuat de rolul Tainelor ca mijloace prin care Se sălăşluieşte Hristos în om, deci ca surse de putere divină indispensabilă pentru eforturile ascetice şi pentru trăirea unirii tainice cu Hristos, urmează că spiritualitatea ortodoxă are şi un caracter pneumatic bisericesc. Pentru că acolo unde este Hristos prin Taine, acolo este Biserica plină de Duhul comuniunii în EI, sau numai Biserica împărtăşeşte pe Hristos, ca Trup al Lui, prin mijlocirea Tainelor. Mădular al lui Hristos nu poate deveni şi nu poate rămâne cineva în această calitate, decât dacă se integrează şi face parte din Trupul tainic al Lui, ca ansamblu bine orânduit al multor mădulare. Credinţa, ca putere a creşterii spirituale, vine în om de la Hristos, dar prin Biserică, sau prin Trupul Lui, plină de Duhul comuniunii, crescând din credinţa obştii bisericeşti, în care este lucrător Hristos prin Duhul Lui. Prin botez, omul intră în legătură cu Hristos, dar şi în atmosfera de credinţă care însufleţeşte ca o putere divină obştea bisericească. Neînsufleţit şi neîmboldit continuu de credinţa din obştea bisericească, nimeni nu ar fi în stare să rămână în credinţă şi să crească în ea şi în roadele ei. Dacă progresează cineva în virtuţile ce cresc din credinţă şi culminează în dragoste, înseamnă că-şi manifesta dragostea lucrătoare faţă de semenii săi şi că se străduie pentru sporirea aceleiaşi credinţe în ei; înseamnă că sporeşte în comuniunea cu toţi, în Hristos, prin Duhul. Dar aceasta este tot una cu a lucra la întărirea Bisericii, dintr-o răspundere faţă de ea.

Aceasta este răspunderea pe care a avut-o în vedere şi Mântuitorul, când a dat caracterul ierarhic al Bisericii Sale. Dionisie Areopagitul a legat de ierarhie progresul spiritual al membrilor Bisericii şi în susţinerea acestui progres a văzut tot rostul ei. Desigur, răspunderea aceasta nu şi-ar avea rostul dacă n-ar exista în însăşi orânduirea lucrurilor o gradaţie. Există primordial o ierarhie a bunurilor spirituale şi numai pentru că unii ajung pe trepte superioare înaintea altora, aceia sunt răspunzători să ajute şi pe cei de pe treptele inferioare să se ridice. «Ierarhia constă, cum arată venerabila noastră Tradiţie, din toate cele contemplate şi grăite peste tot despre lucrurile sfinte», spune G. Pachymere, comentând o expresie apropiată a lui Dionisie Areopagitul. Cei ce se află ridicaţi pe treapta cea mai înaltă a bunurilor spirituale nu s-au ridicat numai prin ei, pentru că în acest caz oricine s-ar putea ridica, principial, prin sine, şi n-ar mai fi necesară o ierarhie şi între persoane, ci numai între bunuri. Deci ierarhie înseamnă şi o legătură între trepte prin ajutorul ce trebuie să-l dea cei superiori celor inferiori şi prin dependenţă celor inferiori de cei superiori. De aceea, cei de pe treapta cea mai înaltă în Biserică s-au ridicat acolo prin îngeri, subiecte superioare nouă. Aceasta pune în nouă lumină rostul îngerilor, care au, aşadar, o răspundere faţă de oameni, semenii lor intru creaturitate. îngerii sunt orânduiţi şi ei pe cele nouă trepte. Heruvimii de pe treapta cea mai înaltă, fiind în cea mai intimă apropiere de Dumnezeu, primesc lumina direct de la El şi nu mai pot trece într-o treaptă mai înaltă. Fixarea aceasta a treptei celei mai înalte implică o fixare a tuturor treptelor îngereşti în sensul că nu se mai face trecerea de pe una inferioară în alta superioară, dar toate înaintează etern în cunoaştere. La îngeri nu mai este vorba de o cădere a unora mai jos şi de luare a unora înaintea altora, pentru că nu mai este păcat. Ei sunt consolidaţi toţi în bine.

Totuşi, fiecare treaptă primeşte lumina îndumnezeitoare prin cea superioară şi în acest sens au nevoie de treptele superioare, încolo ei sunt fixaţi pe veci pe treptele lor. Aceasta este «odihna» lor poate, deşi odihna aceasta nu înseamnă încetarea de a se bucura veşnic de primirea luminii divine, de contemplarea necontenită a infinitelor adâncuri ale lui Dumnezeu. Ei sunt fixaţi în bine, dar şi progresează în el. Aceasta înseamnă că sunt «într-o odihnă pururea nobilă» a spiritului lor, sau într-o mişcare circulară exclusiv în jurul fiinţei divine, la care va ajunge în viaţa viitoare şi spiritul nostru. Oamenii credincioşi, spre deosebire de îngeri, urcă de pe o treaptă pe alta şi, pentru că au căzut în păcat, şi urcuşul înseamnă, pe de o parte anularea treptată a urmărilor păcatului, pe de altă parte, desăvârşirea firii lor prin participarea cât mai mare la Dumnezeu.

În slujba acestui progres spiritual stă ierarhia de subiecte, căci numai subiectele sunt capabile de ajutorarea altora, prin iubire. De aceea, ierarhia este esenţială Bisericii (ierarhia cerească ţine şi ea de Biserică într-un fel anumit şi susţine mişcarea ascendentă a ierarhiei bisericeşti). Urcuşul omului realizându-se prin ajutorul şi în cadrul ei, se realizează în cadrul Bisericii. Ţinta ultimă a întregii ierarhii este îndumnezeirea celor ce se mântuiesc. «Iar îndumnezeirea este asemănarea şi unirea cu Dumnezeu, pe cât este cu putinţă», sau, mai pe larg, «necontenita iubire a lui Dumnezeu, lucrată în toţi în chip dumnezeiesc şi unitar, şi, înainte de aceasta, părăsirea totală şi neregretată a celor contrare, cunoaşterea făpturilor în calitate de făpturi, vederea şi cunoştinţa sfântului adevăr, participarea îndumnezeită desăvârşită şi unitară la Însuşi-Unul, atât cât este cu putinţă, gustarea vederii care hrăneşte spiritual şi îndumnezeieşte pe tot cel ce căuta spre ea». Lucrarea ierarhiei bisericeşti este unitară, dar se realizează în grade: «curăţirea celor nedesăvârşiţi, luminarea celor curăţiţi şi desăvârşirea celor iluminaţi».

Lucrarea ierarhiei asupra poporului credincios se exercită în mod esenţial prin sfintele Taine, în special prin botez, mir şi Euharistie. Pe câtă vreme îngerii, ca «minţi pure», primesc cele dumnezeieşti în mod descoperit, noi le primim îmbrăcate «în icoane sensibile», sau «în simboluri »; prin «simboluri» înţelegând cuvinte, gesturi şi materii sensibile, care nu numai semnifică, ci şi cuprind în chip neînţeles anumite realităţi spirituale. Aceste învelişuri acoperă mai mult sau mai puţin «raţiunile» Tainelor. Pe cei desăvârşiţi formele sensibile ale Tainelor nu-i împiedică să contemple şi să simtă conţinutul lor spiritual, iar pentru cei nedesăvârşiţi, ele stau într-o conformitate înţeleaptă cu starea lor.

Viziunea lui Dionisie Areopagitul, expusă de el în doctrina ierarhiilor, este o viziune liturgică. Ea evidenţiază necesitatea structurii bisericeşti ierarhice pentru progresul spiritual al credincioşilor.

Dar ierarhia celor trei trepte, căreia i s-a încredinţat călăuzirea credincioşilor, se completează cu un fel de ierarhie de alt ordin, neoficială, întrucât unii credincioşi se află pe o treaptă mai înaltă a participării la bunurile divine decât alţii, dar răspunderea pentru ceilalţi îi face să le ajute şi acelora să se ridice. Este ierarhia sfinţeniei, care nu nesocoteşte şi nu împiedică în lucrul ei ierarhia bazată pe săvârşirea Tainelor şi impusă de organizarea văzută a Bisericii.

Căci chiar şi creştinii aflători pe treptele mai înalte ale sfinţeniei îşi sorb mai departe puterea spirituală din Sfintele Taine şi deci stau în dependenţă respectuoasă de ierarhia încredinţată cu săvârşirea lor. Cei ce folosesc puterea harului pentru curăţirea lor de patimi şi dobândirea virtuţilor, dobândesc diferite harisme, cum ne atestă vieţile sfinţilor şi credincioşilor înduhovniciţi. Astfel cele trei trepte ale mirenilor (catehumeni, credincioşi, călugări) se completează cu varietatea cu mult mai suplă a stărilor duhovniceşti ale membrilor Bisericii. Catehumenii nu mai există azi, iar penitenţii nu mai constituie o stare aparte, deci diaconii n-ar mai avea o categorie rezervată lor, identică cu a celor ce se purifică. Credincioşii nu pot fi nici ei socotiţi că sunt toţi exclusiv pe treapta iluminării, precum nici monahii pe a desăvârşirii. Mulţi din credincioşi sunt încă în faza de purificare şi, tot aşa, mulţi din monahi se mai află încă pe cele două trepte inferioare. Pe de altă parte, purificarea, iluminarea şi desăvârşirea în înţelesul radical şi spiritual nu dispensează nici ele, pe cei aflători pe treptele lor, de împărtăşirea cu Sfintele Taine. .

Aşadar, există în Biserică, o ierarhie mai suplă, de ordin lăuntric şi neoficial, o ierarhie bazată exclusiv de gradele de sfinţenie. Dar şi aceasta are nevoie de Taine şi se ţine în dependenţă de ierarhia văzută, acreditată cu săvârşirea Tainelor. Pe orice treaptă de sfinţenie s-ar afla un credincios, el rămâne dependent în cursul vieţii pământeşti de ordinea ierarhică oficială a Bisericii şi trebuie să se împărtăşească de Sfintele Taine. Desigur, pentru cel de pe o treaptă de sfinţenie mai înaltă, Tainele sunt mai descoperite, el vede mai mult din conţinutul lor, foloseşte mai mult din ele, învelişul material a devenit aşa zicând inexistent pentru el, dar le primeşte mai departe, întrucât conţinutul spiritual al Tainelor este hrănit din conţinutul infinit al vieţii dumnezeieşti  şi, ca atare, el este un izvor necesar de viaţă duhovnicească pentru oricine. Liturghia îngereasca din pictura bisericii ne spune că Euharistia, chiar nevăzută, tot Euharistie rămâne, ca împărtăşanie, «mai adevărată », mai plină cu Trupul şi cu Sângele Celui ce S-a jertfit pentru lume. Harurile dumnezeieşti împărtăşite prin sfintele Taine nu se confundă totuşi între ele şi de aceea, chiar când învelişurile Tainelor sunt mai străvezii pentru unii, ei totuşi au nevoie de haruri speciale, conforme cu starea lor, care constituie esenţa unor Taine precise. Există o ierarhie a harurilor, începând cu harul botezului şi până la harurile ce se împărtăşesc Heruvimilor şi Serafimilor. Chiar creştinul care trece în cer rămâne în Biserică, în partea cerească a Bisericii, undeva, pe o treaptă a harurilor nesfârşite. Iar cât timp este pe pământ, el trebuie să fie în Biserică dacă vrea să propăşească în trăirea uniunii cu Dumnezeu; şi nu numai întrucât trebuie să rămână în structura ierarhic-sacramentală a Bisericii de pe pământ, ci şi întrucât el trebuie să progreseze în direcţia ierarhiei cereşti a îngerilor, spre Biserica din cer a sfinţilor, care nu se află în discontinuitate cu Biserica de pe pământ, ci în legătura necesară cu aceasta. Căci, în orice caz, nu ajunge cineva pe treapta contemplării pure a lui Dumnezeu dacă nu s-a purificat prin Taina botezului, de pildă. El trebuie să ducă cu sine urmările, semnele Tainei văzute a botezului din Biserica de pe pământ.

Urcuşul duhovnicesc, chiar dacă duce pe cineva până la imediata apropiere de Dumnezeu în cer, este un urcuş în lăuntrul Bisericii, pe treptele spirituale din Biserica de pe pământ, şi pe cele din Biserica din cer. Nu există altă scară spre Dumnezeu, decât prin interiorul Bisericii! Pentru că de-a lungul acestei scări se întinde plin de atracţie harul lui Hristos, puterea lui Hristos, «CaIea». Şi pentru că în capul de sus al acestei scări şi numai acolo, ca vârf al întregii ierarhii, se afla Hristos.

Astfel, caracterul bisericesc al vieţii spirituale se identifică cu caracterul ei hristocentric. Chiar cel ce s-a ridicat la starea de «minte pură» şi de «contemplaţie fără simboluri» nu a părăsit cadrul ierarhic al Bisericii în sens larg şi nu a sărit dincolo de Hristos. Pentru, că El este mintea atotdivină şi mai presus de fiinţă. El stă în vârful oricărei ierarhii ca forţă atractivă pentru tot cel ce urcă pe treptele ei.

La prima vedere s-ar putea crede că mulţimea de trepte ierarhice îngereşti şi bisericeşti, pe care Dionisie Areopagitul le prezintă ca mijlocitoare ale luminii divine, ar face cu neputinţă comunicarea directă a credinciosului cu Hristos. Privind însă mai atent, observam că puterea care lucrează pe toate treptele ierarhiei este harul dumnezeiesc al lui Iisus Hristos, sau este El însuşi străbătând prin organele ierarhice ale Sale, şi lucrând prin ele Tainele săvârşite de ele. Dacă persoanele create pot fi una în alta, cu atât mai mult Hristos poate fi în toate.

Treptele ierarhice nu-L înlocuiesc, dar întrucât noi nu suntem de la început în stare să-L vedem şi să-L înţelegem descoperit, fără mijlocirea simbolurilor şi fără explicările ce ni le dau treptele ierarhice, El ţine seama de slăbiciunea aceasta a noastră, comunicându-ni-Se prin acestea. Dar, pe măsură ce progresăm cu ajutorul ierarhiei bisericeşti şi al îngerilor, Îl vedem şi îl simţim şi noi pe Dumnezeu tot mai clar şi ne apropiem tot mai mult de lumina descoperită a Lui, ne îndumnezeim. «Iisus (mintea atotdivină şi mai presus de fiinţă, sursa, fiinţa şi puterea atotdivină a întregii ierarhii), le străluceşte mai clar şi mai inteligibil fiinţelor fericite superioare nouă, făcându-le, după puterea lor, asemenea luminii Sale. În ce ne priveşte pe noi, ne adună din multele heterogenităţi, prin dragostea de cele bune, care tinde spre El şi ne înalţă spre El, desăvârşindu-ne într-o viaţă, într-o deprindere şi într-o lucrare unitară şi dumnezeiască. De la aceasta, progresând la sfânta lucrare a preoţiei, devenim mai aproape de fiinţele superioare nouă, prin asemănarea după putere, în sfânta lor fixitate statornică şi neschimbătoare. Din aceasta, privind spre însăşi lumina fericită, şi dumnezeiască a lui Iisus şi văzând întru sfinţenie câte se pot vedea şi luminându-ne cu cunoaşterea vederilor, sfinţiţi fiind şi sfinţind pe alţii prin ştiinţa tainică, vom putea deveni în chipul luminii şi îndumnezeitori, desăvârşiţi şi de săvârşitori».