joi, 27 martie 2014

01.02.09 Blândeţea şi smerenia


9. BLÂNDEŢEA ŞI SMERENIA

Blandeţea

Blândeţea şi smerenia sunt florile care răsar din răbdarea necazurilor şi din nădejde. Blândeţea se naşte după ce prin răbdare au fost eliminate din fire patimile mâniei. Ea stă imediat înaintea smereniei. «Precum lumina zorilor premerge soarelui, aşa blândeţea e înainte-mergătoarea smereniei», zice loan Scărarul. Blândeţea e o dispoziţie neclintită a minţii, care rămâne în faţa onorurilor şi a ocărilor aceeaşi. Ea înseamnă a rămâne neafectat de supărările ce ţi le produce aproapele şi a te ruga sincer pentru el. Ea este stânca ce se ridică deasupra mării mâniei, rămânând neclintită de valurile ei. «Blândeţea este sprijinul răbdării, uşa, sau mai bine zis maica iubirii. Ea este ajutătoarea ascultării, călăuza frăţiei, frâna celor ce se mânie, pricină de bucurie, imitarea lui Hristos, însuşirea îngerilor, înlănţuirea dracilor, pavăză împotriva amărăciunii. în inima celor blânzi Se odihneşte Domnul, iar sufletul agitat e scaunul diavolului. Cei blânzi vor moşteni pământul, mai bine zis îl vor stăpâni... Sufletul blând e tronul simplităţii. Sufletul lin va face loc în el cuvintelor înţelepciunii. Sufletele blânde se vor umple de cunoştinţă, iar mintea mânioasă convieţuieşte cu întunericul şi cu neştiinţa... Simplitatea este o deprindere invariabilă a sufletului, neputând fi mişcată spre cugetări perverse... Viclenia este o ştiinţă, mai bine zis o urâciune drăcească, lipsită de adevăr, care îşi închipuie că înşeală vederea altora... Viclenia acoperă varietatea multiplă a patimilor... Simplitatea însă e pricina prea înaltei smerenii şi blândeţi... Cel ce e simplu şi necompus vrea ca sufletul ce se apropie de el să fie simplu şi nevinovat ».

Prin blândeţe ne apropiem de iubire, care stă la capătul final al virtuţilor. Dacă iubirea este opusă egoismului manifestat prin patimi, prin blândeţe am ajuns la pragul iubirii. Omul blând a înlăturat din sine toate pricinile care susţineau separaţia lui de semeni. Prin blândeţe el a făcut pasul decisiv spre unificarea firii omeneşti din el, cu firea omenească din ceilalţi. Blândeţea anticipează adierea lină a nepătimirii, adică a liniştii care este totodată lipsa de patimi egoiste. Cei ce socotesc că blândeţea e o slăbiciune pot să se gândească la forţa ei de a tămădui ura şi de a astupa prăpăstiile dintre eu-ri, la vraja bună din ea, care atrage pe toţi cei ce tind altfel să se separe şi distanţeze. Cu adevărat omul blând e singurul care câştigă biruinţă asupra pământului.

Prin blândeţe sufletul se apropie de simplitate, care este idealul fiinţei spirituale. Totodată ea ne ajută să înţelegem frumuseţea şi bogăţia de cuprins pozitiv ce se afla în simplitate. Simplitatea este o înţelepciune adâncă şi mult cuprinzătoare, provenită din transpunerea omului blând, în situaţiile tuturor. Tocmai datorită acestei înţelepciuni mult cuprinzătoare, sufletul blând nu se tulbură şi nu trece de la o stare la altă contrară, pentru că judecă fiecare situaţie într-o lumină cu mult mai largă, ţinând seama de atâtea consideraţii, pe care sufletul pătimaş nu le cunoaşte sau le uită chiar cu voia, obsedat de patima unilaterală. Simplitatea mult înţeleaptă a omului blând se datoreşte tocmai lipsei de patimi a lui. El pe de o parte nu are patimi pe care să vrea să le ascundă, pe de altă parte, nimic nu-l împiedica să judece obiectiv, nu-l îndeamnă să-şi strâmbe judecata sau să se facă a uita. Vicleanul e totdeauna într-o stare de duplicitate, una spunând şi altă gândind, ca să-şi acopere urâţenia unei intenţii pătimaşe. El judecă îngust sau strâmb şi de aceea prezintă în mod acoperit fiecare situaţie, după cum îi dictează interesul momentan. El face impresia de deştept. Dar deşteptăciunea lui este arta de a falsifica şi de a acoperi adevărul, de a prezenta strâmbarea adevăratelor realităţi drept cunoaştere. E arta de a da o aparenţă de strălucire întunericului. Viclenia răului nu se supune realităţilor de dincolo de eu-l său egoist, pe când înţelepciunea şi simplitatea omului blând se adapă din izvoarele adevărului larg descoperit  în faţa intimităţii sale tainice.

Smerenia

«Smerenia este un har fără nume al sufletului». Ea e opusul mândriei, care e cea mai rezistentă dintre patimi. Şi precum mândria ne înalţă în aparenţă, dar în realitate ne coboară până în adâncul iadului, fiind cel mai cumplit rău, aşa smerenia, coborându-ne în aparenţă, ne înalţă pe cea mai înaltă treaptă, luându-şi ca virtute locul imediat înaintea nepătimirii şi iubirii. Dacă mândria ca egoism este izvorul tuturor patimilor, smerenia este concentrarea tuturor virtuţilor. Dacă mândria sfâşie firea omenească în tot atâtea bucăţi în câţi inşi subzistă, smerenia o readună. Dacă mândria deformează judecata şi întunecă contemplarea dreaptă a realităţii, smerenia restabileşte vederea justă a lucrurilor. Fiecare virtute echivalează cu un spor de voinţă. Dar acest spor de voinţă se întemeiază pe un spor de cunoaştere, pe un spor de vedere justă a lucrurilor, cum spun Sfinţii Părinţi. Căci ceea ce întunecă şi strâmbă vederea realităţii stunt patimile. Omul pătimaş, dacă a făcut un lucru dintr-un interes personal, caută să justifice fapta lui printr-un interes general. El îşi schimbă întreaga concepţie despre un anumit sector al vieţii prin urmărirea acelui păcat şi caută să-i convingă şi pe alţii că aşa ar trebui să lucreze, deşi până ieri el însuşi propovăduia altă concepţie. El nu recunoaşte că adevărul obiectiv este altul, căci el a păcătuit din slăbiciune faţă de acel adevăr, ci strâmbă adevărul şi norma de orientare generală ca să adopte toţi punctul lui de vedere.

Dar dacă patimile strâmbă vederea lucrurilor întrucât adaptează ordinea generală şi obiectivă a lucrurilor la un interes egoist, particular, fiecare virtute, fiind o depăşire a unei patimi, deci a egoismului, aduce un spor de vedere justă a lucrurilor.

Dacă-i aşa, smerenia, ca cea mai înaltă şi mai rezumativă dintre virtuţi, fiind opusă egoismului — izvor al patimilor, e cea mai deplină restabilire a înţelegerii adevărate a realităţii naturale, rămânând ca iubirea să înţeleagă şi cele mai presus de fire.

Dar fiindcă lupta cu mândria nu se porneşte numai după biruinţa asupra celorlalte patimi, ci chiar de la început, căci într-o anumită privinţă, chiar lupta cu celelalte patimi e şi o luptă cu egoismul mândriei, sau trebuie însoţită de ea, smerenia are, după Ioan Scărarul, mai multe trepte. El zice : «Alta este vederea acestei vii preacinstite, în iarna patimilor, alta, în toamna roadelor şi iarăşi alta, în vara virtuţilor, deşi toate formele ei concurg spre una şi aceeaşi bucurie şi rodire. Când adică începe să odrăslească butucul ei, urâm îndată, nu fără durere, toată slava şi lauda omenească, alungând de la noi toată mânia şi furia. Înaintând apoi, cu vârsta duhovnicească, această împărăteasă a virtuţilor în suflet, nu mai preţuim, ba socotim chiar lucru de scârbă. orice bine am fi săvârşit, şi credem mai degrabă că în fiecare zi adăugăm ceva la povara păcatelor noastre, prin vreo împrăştiere neştiută. Iar bogăţia darurilor dumnezeieşti (harisme) împărtăşite nouă o socotim ca un adaos de şi mai mare osânda, ca unii ce nu suntem vrednici de ele».

El distinge îndeosebi trei faze ale smereniei, descriindu-le astfel: 

-         pocăinţa curată,
-         plânsul care ne spală de orice pată şi
-         preacinstita smerenie a celor desăvârşiţi

Ele sunt atât de departe şi atât se deosebesc întreolaltă, cât se deosebesc pâinea, aluatul şi faina.

Prin pocăinţă, sufletul se sfărâmă şi se mărunţeşte în mod efectiv, prin apa plânsului se uneşte, ca să zic aşa, şi se amestecă în chip nemincinos cu Dumnezeu. Pe urmă, fericita smerenie, aprinzând focul Domnului, face sufletul pâine întărită, din care lipseşte orice fermentaţie şi înfumurare stricăcioasă. Iar în alt loc spune : «Cunoaşte prin tine, că văile sunt acoperite de grâne şi de rod duhovnicesc. O vale este şi sufletul smerit în mijlocul munţilor, adică al ostenelilor, rămânând mereu neînălţat şi nemişcat.

Pocăinţa se ridică, plânsul bate la uşa cerului, iar preacinstita smerenie deschide...

În lipsa luminii toate sunt întunecate, în lipsa smereniei toate sunt goale şi veştede.

Altceva este a te înălţa, altceva a nu te înălţa şi altceva a te smeri.

-         a te înălţa înseamnă a judeca în fiecare zi,
-         a nu te înălţa înseamnă a nu judeca, dar nici a nu se judeca pe sine,
-         a te smeri înseamnă a te osândi pe tine însuţi în toate, fără a fi vrednic de osândă...

Smerenia e acoperământ dumnezeiesc peste isprăvile proprii, ca să nu fie văzute. Smerenia este abisul modestiei ce nu poate fi apucat de hoţi. Smerenia este turn de tărie în fata vrăjmaşului»

Smerenia este conştiinţa şi trăirea supremă a infinităţii divine şi a micimii proprii. Ea este totodată conştiinţa că infinitatea divină străbate prin toate şi prin toţi cei din jurul nostru. De aceea am spus că ea este un uriaş spor de cunoaştere. Omul smerit se pleacă înaintea semenului ca înaintea lui Dumnezeu. Dacă mândria acoperă pentru ochii noştri infinitul realităţii lui Dumnezeu, smerenia îl descoperă. De aceea, orice am face, cât timp ne lipseşte smerenia, cât timp e o urmă de mândrie în noi, n-avem fiorul atingerii cu Dumnezeu şi nici conştiinţa adâncirii noastre în Dumnezeu şi nu facem nici pe alţii să o simtă. Unde lipseşte smerenia, e superficialitate, e platitudine, e orizont închis, e sărmana înfumurare care trezeşte zâmbetul de milă.

În adâncurile indefinite şi pline de taină, în Dumnezeu, trăieşte numai cel smerit.

Sare (înţeles edificator, seriozitate) au numai faptele şi atitudinile celui smerit. Trebuie să te faci mic de tot, mic până a te socoti nimic, ca să vezi măreţia lui Dumnezeu şi să te simţi umilit de lucrarea Lui. Smerenia este înţelepciunea cea mai larg cuprinzătoare. Cel smerit, departe de a se sărăci, îmbrăţişează din infinit mai mult decât oricare altul şi oferă altora. Cel mândru cuprinde fum. Smerenia e valea holdelor mănoase ce-şi sug puterea din seva infinitului. Mândria e stânca pleşuvă bătută de crivăţul nimicului, care seacă viaţa. Smerenia este transparenţa (n.c. dematerializarea) supremă a firii, dobândită după alungarea negurii patimilor, pătrunsă în toate facultăţile sufletului. Prin patimi, care au ca motor ascuns mândria, omul e aşezat mereu înaintea vederii sale; nu vede realitatea şi opera lui Dumnezeu, ţinând-o acoperită de sinea proprie. EI îşi este negură şi fum. Patimile sunt crescăturile bolnave ale eu-lui, astupându-i vederea realităţii. Şi nu astupă numai vederea realităţii deosebite de sine, ci şi vederea sa adevărată. Umflătura eu-lui, sau fumul emanat de eu, se aşează între vederea sa şi eu-l său adevărat, luându-se pe sine drept ceea ce nu este cu adevărat. Şi oare ieşirea minţii din sine, extazul, pentru a vedea pe Dumnezeu nu înseamnă tocmai această uitare smerită de sine în faţa realităţii Lui copleşitoare ? Căci pentru a cunoaşte ceva trebuie să uiţi de tine, odată ce tu nu eşti altceva decât instrument de vedere, de primire a realităţii infinite, dar nici măcar instrument de sine existent. Eşti lucrător într-o vie care nu-i a ta, dar şi lucrător numai prin bunăvoinţa stăpânului.


Smerenia părând a fi o autoreducere la nimic, este în fond o revenire a firii noastre la starea de fereastră a infinitului şi de încăpere goală menită să se umple de lumină dumnezeiască. Fereastra de fapt nu există pentru sine, iar încăperea căreia îi transmite Dumnezeu lumina nu vede nimic fără lumină. Tot aşa omul, numai acceptând acest rol de a nu fi decât reflector şi primitor al luminii dumnezeieşti are un destin măreţ: acela de a convieţui cu infinitul. Dacă se ruşinează de acest rol şi se umple de fumul propriu, nu mai poate vedea nimic nici din sine.


0 comentarii:

 

Copyright © Manuale pentru duhovnicie Design by Free CSS Templates | Blogger Theme by BTDesigner | Powered by Blogger