9. BLÂNDEŢEA ŞI SMERENIA
Blandeţea
Blândeţea şi smerenia sunt florile care răsar din răbdarea necazurilor şi
din nădejde. Blândeţea se naşte după ce prin răbdare au
fost eliminate din fire patimile mâniei. Ea stă imediat înaintea smereniei. «Precum
lumina zorilor premerge soarelui, aşa blândeţea e înainte-mergătoarea smereniei»,
zice loan Scărarul. Blândeţea e o dispoziţie neclintită a minţii, care rămâne în
faţa onorurilor şi a ocărilor aceeaşi. Ea înseamnă a rămâne neafectat de supărările ce ţi le
produce aproapele şi a te ruga sincer pentru el. Ea este stânca ce
se ridică deasupra mării mâniei, rămânând
neclintită de valurile ei. «Blândeţea este sprijinul răbdării, uşa, sau mai
bine zis maica iubirii. Ea este ajutătoarea ascultării, călăuza frăţiei, frâna
celor ce se mânie, pricină de bucurie, imitarea lui Hristos, însuşirea îngerilor,
înlănţuirea dracilor, pavăză împotriva amărăciunii. în inima celor blânzi Se
odihneşte Domnul, iar sufletul agitat e scaunul diavolului. Cei blânzi vor moşteni
pământul, mai bine zis îl vor stăpâni... Sufletul blând e tronul simplităţii.
Sufletul lin va face loc în el cuvintelor înţelepciunii. Sufletele blânde se
vor umple de cunoştinţă, iar mintea mânioasă convieţuieşte cu întunericul şi cu
neştiinţa... Simplitatea este o deprindere invariabilă a sufletului, neputând
fi mişcată spre cugetări perverse... Viclenia este o ştiinţă, mai bine zis o urâciune
drăcească, lipsită de adevăr, care îşi închipuie că înşeală vederea altora...
Viclenia acoperă varietatea multiplă a patimilor... Simplitatea însă e pricina
prea înaltei smerenii şi blândeţi... Cel ce e simplu şi necompus vrea ca
sufletul ce se apropie de el să fie simplu şi nevinovat ».
Prin blândeţe ne apropiem de iubire, care stă la capătul final al virtuţilor.
Dacă iubirea este opusă egoismului
manifestat prin patimi, prin blândeţe am ajuns la pragul iubirii. Omul
blând a înlăturat din sine toate pricinile care susţineau separaţia lui de
semeni. Prin blândeţe el a făcut pasul decisiv spre unificarea firii omeneşti
din el, cu firea omenească din ceilalţi. Blândeţea anticipează adierea lină a
nepătimirii, adică a liniştii care este totodată lipsa de patimi egoiste. Cei
ce socotesc că blândeţea e o slăbiciune pot să se gândească la forţa ei de a tămădui
ura şi de a astupa prăpăstiile dintre eu-ri, la vraja bună din ea, care atrage
pe toţi cei ce tind altfel să se separe şi distanţeze. Cu adevărat omul blând e
singurul care câştigă biruinţă asupra pământului.
Prin blândeţe sufletul se apropie de simplitate, care este idealul fiinţei spirituale.
Totodată ea ne ajută să înţelegem frumuseţea şi bogăţia de cuprins pozitiv ce
se afla în simplitate. Simplitatea este o înţelepciune
adâncă şi mult cuprinzătoare, provenită din transpunerea omului blând, în situaţiile
tuturor. Tocmai datorită acestei înţelepciuni mult cuprinzătoare,
sufletul blând nu se tulbură şi nu trece de la o stare la altă contrară, pentru
că judecă fiecare situaţie într-o lumină cu mult mai largă, ţinând seama de atâtea
consideraţii, pe care sufletul pătimaş nu le cunoaşte sau le uită chiar cu
voia, obsedat de patima unilaterală. Simplitatea mult înţeleaptă a omului blând
se datoreşte tocmai lipsei de patimi a lui. El pe de o parte nu are patimi pe
care să vrea să le ascundă, pe de altă parte, nimic nu-l împiedica să judece
obiectiv, nu-l îndeamnă să-şi strâmbe judecata sau să se facă a uita. Vicleanul
e totdeauna într-o stare de duplicitate, una spunând şi altă gândind, ca să-şi
acopere urâţenia unei intenţii pătimaşe. El judecă îngust sau strâmb şi de
aceea prezintă în mod acoperit fiecare situaţie, după cum îi dictează interesul
momentan. El face impresia de deştept. Dar deşteptăciunea lui este arta de a
falsifica şi de a acoperi adevărul, de a prezenta strâmbarea adevăratelor
realităţi drept cunoaştere. E arta de a da o aparenţă de strălucire întunericului.
Viclenia răului nu se supune realităţilor de dincolo de eu-l său egoist, pe când
înţelepciunea şi simplitatea omului blând se adapă din izvoarele adevărului
larg descoperit în faţa intimităţii sale
tainice.
Smerenia
«Smerenia
este un har fără nume al sufletului». Ea e opusul mândriei, care e cea mai rezistentă dintre
patimi. Şi precum mândria ne înalţă în aparenţă, dar în realitate ne coboară până
în adâncul iadului, fiind cel mai cumplit rău, aşa smerenia, coborându-ne în
aparenţă, ne înalţă pe cea mai înaltă treaptă, luându-şi ca virtute locul imediat înaintea nepătimirii şi iubirii. Dacă mândria ca
egoism este izvorul tuturor patimilor, smerenia este concentrarea tuturor virtuţilor. Dacă mândria sfâşie firea omenească în tot atâtea bucăţi în câţi inşi
subzistă, smerenia o readună. Dacă mândria deformează judecata şi întunecă contemplarea dreaptă a realităţii, smerenia restabileşte
vederea justă a lucrurilor. Fiecare virtute echivalează cu un spor de voinţă.
Dar acest spor de voinţă se întemeiază pe un spor de cunoaştere, pe un spor de
vedere justă a lucrurilor, cum spun Sfinţii Părinţi. Căci ceea ce întunecă şi strâmbă vederea realităţii
stunt patimile. Omul pătimaş, dacă a făcut un lucru dintr-un interes
personal, caută să justifice fapta lui printr-un interes general. El îşi schimbă
întreaga concepţie despre un anumit sector al vieţii prin urmărirea acelui păcat
şi caută să-i convingă şi pe alţii că aşa ar trebui să lucreze, deşi până ieri
el însuşi propovăduia altă concepţie. El nu recunoaşte că adevărul obiectiv
este altul, căci el a păcătuit din slăbiciune faţă de acel adevăr, ci strâmbă
adevărul şi norma de orientare generală ca să adopte toţi punctul lui de
vedere.
Dar dacă patimile strâmbă vederea
lucrurilor întrucât adaptează ordinea generală şi obiectivă a lucrurilor la un
interes egoist, particular, fiecare virtute, fiind o depăşire a unei patimi,
deci a egoismului, aduce un spor de vedere justă a lucrurilor.
Dacă-i aşa, smerenia, ca cea mai înaltă şi mai rezumativă dintre virtuţi, fiind opusă egoismului — izvor al
patimilor, e cea mai deplină restabilire a înţelegerii adevărate a realităţii
naturale, rămânând ca
iubirea să înţeleagă şi cele mai presus de fire.
Dar fiindcă lupta cu mândria nu se porneşte numai după biruinţa asupra
celorlalte patimi, ci chiar de la început, căci într-o anumită privinţă, chiar
lupta cu celelalte patimi e şi o luptă cu egoismul mândriei, sau trebuie însoţită
de ea, smerenia are, după Ioan Scărarul, mai multe trepte. El zice : «Alta este
vederea acestei vii preacinstite, în iarna patimilor, alta, în toamna roadelor şi
iarăşi alta, în vara virtuţilor, deşi toate formele ei concurg spre una şi
aceeaşi bucurie şi rodire. Când adică începe să odrăslească butucul ei, urâm îndată,
nu fără durere, toată slava şi lauda omenească, alungând de
la noi toată mânia şi furia. Înaintând apoi, cu vârsta
duhovnicească, această împărăteasă a virtuţilor în suflet, nu mai preţuim, ba
socotim chiar lucru de scârbă. orice bine am fi săvârşit, şi credem mai degrabă
că în fiecare zi adăugăm ceva la povara păcatelor noastre, prin vreo împrăştiere
neştiută. Iar bogăţia darurilor dumnezeieşti (harisme) împărtăşite nouă o
socotim ca un adaos de şi mai mare osânda, ca unii
ce nu suntem vrednici de ele».
El distinge îndeosebi trei faze ale smereniei, descriindu-le astfel:
-
pocăinţa
curată,
-
plânsul care ne spală de orice pată şi
-
preacinstita smerenie a celor
desăvârşiţi
Ele sunt atât de departe şi atât se deosebesc întreolaltă, cât se deosebesc pâinea,
aluatul şi faina.
Prin pocăinţă, sufletul se sfărâmă şi se mărunţeşte în mod efectiv, prin
apa plânsului se uneşte, ca să zic aşa, şi se amestecă în chip nemincinos cu
Dumnezeu. Pe urmă, fericita smerenie, aprinzând focul
Domnului, face sufletul pâine întărită, din care lipseşte orice
fermentaţie şi înfumurare stricăcioasă. Iar în alt loc spune : «Cunoaşte prin
tine, că văile sunt acoperite de grâne şi de rod duhovnicesc. O vale este şi
sufletul smerit în mijlocul munţilor, adică al ostenelilor, rămânând mereu neînălţat
şi nemişcat.
Pocăinţa se ridică, plânsul bate
la uşa cerului, iar preacinstita smerenie deschide...
În lipsa luminii toate sunt întunecate, în lipsa smereniei toate sunt goale şi
veştede.
Altceva este a te înălţa, altceva a nu te înălţa şi altceva a te smeri.
-
a te înălţa înseamnă a judeca în fiecare zi,
-
a nu te înălţa înseamnă a nu judeca, dar nici a nu se judeca pe sine,
-
a te smeri înseamnă a te osândi pe tine însuţi
în toate, fără a fi vrednic de osândă...
Smerenia e acoperământ dumnezeiesc peste isprăvile proprii, ca să nu fie văzute.
Smerenia este abisul modestiei ce nu poate fi apucat de hoţi. Smerenia este
turn de tărie în fata vrăjmaşului»
Smerenia este conştiinţa şi trăirea supremă a infinităţii divine şi a micimii proprii. Ea
este totodată conştiinţa că infinitatea divină străbate
prin toate şi prin toţi cei din jurul nostru. De aceea am spus că ea
este un uriaş spor de cunoaştere. Omul smerit se pleacă înaintea semenului ca înaintea lui Dumnezeu. Dacă mândria acoperă pentru ochii noştri infinitul
realităţii lui Dumnezeu, smerenia îl descoperă. De aceea, orice am face, cât
timp ne lipseşte smerenia, cât timp e o urmă de mândrie în noi, n-avem fiorul
atingerii cu Dumnezeu şi nici conştiinţa adâncirii noastre în Dumnezeu şi nu
facem nici pe alţii să o simtă. Unde lipseşte smerenia, e superficialitate, e
platitudine, e orizont închis, e sărmana înfumurare care trezeşte zâmbetul de
milă.
În adâncurile indefinite şi pline de taină, în
Dumnezeu, trăieşte numai cel smerit.
Sare (înţeles edificator, seriozitate) au numai faptele şi atitudinile celui smerit. Trebuie să te faci mic de tot, mic până a te socoti nimic, ca să vezi măreţia
lui Dumnezeu şi să te simţi umilit de lucrarea Lui. Smerenia este înţelepciunea
cea mai larg cuprinzătoare. Cel smerit,
departe de a se sărăci, îmbrăţişează din infinit mai mult decât oricare altul şi oferă
altora. Cel mândru cuprinde fum. Smerenia e valea holdelor mănoase
ce-şi sug puterea din seva infinitului. Mândria e stânca pleşuvă bătută de crivăţul nimicului, care seacă viaţa. Smerenia
este transparenţa (n.c. dematerializarea) supremă a firii, dobândită
după alungarea negurii patimilor, pătrunsă în toate facultăţile sufletului. Prin patimi,
care au ca motor ascuns mândria, omul e aşezat mereu înaintea vederii sale; nu vede realitatea şi
opera lui Dumnezeu, ţinând-o acoperită de sinea proprie. EI îşi este
negură şi fum. Patimile sunt crescăturile bolnave ale eu-lui,
astupându-i vederea realităţii. Şi nu astupă
numai vederea realităţii deosebite de sine, ci şi vederea sa adevărată. Umflătura eu-lui, sau fumul emanat de eu, se aşează între vederea sa şi eu-l său adevărat, luându-se
pe sine drept ceea ce nu este cu adevărat. Şi oare ieşirea
minţii din sine, extazul, pentru a vedea pe Dumnezeu nu înseamnă tocmai această
uitare smerită de sine în faţa realităţii Lui copleşitoare ? Căci pentru a cunoaşte ceva trebuie să uiţi
de tine, odată ce tu nu eşti altceva decât
instrument de vedere, de primire a realităţii
infinite, dar nici măcar instrument de sine existent. Eşti lucrător într-o
vie care nu-i a ta, dar şi lucrător numai prin bunăvoinţa stăpânului.
Smerenia părând a fi o autoreducere la nimic, este în fond o revenire
a firii noastre la starea de fereastră a infinitului şi de încăpere goală menită să se umple de
lumină dumnezeiască. Fereastra de fapt nu există pentru sine, iar încăperea
căreia îi transmite Dumnezeu lumina nu vede nimic fără lumină. Tot aşa omul,
numai acceptând acest rol de a nu fi decât reflector şi
primitor al luminii dumnezeieşti are un destin măreţ: acela de a convieţui cu
infinitul. Dacă se ruşinează de acest rol şi se umple de fumul propriu, nu mai poate vedea nimic
nici din sine.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu