01.02.06 Paza minţii sau a gândurilor

6. PAZA MINŢII SAU A GÂNDURILOR

Privegherea şi închiderea simţurilor promovează concentrarea minţii într-o meditaţie întoarsă asupra ei însăşi. Primul scop al acestei adunări în sine este să-şi observe gândurile, ca pe cele rele să le alunge din prima clipă, iar pe cele bune să le asocieze, îndată ce apar, cu gândul la Dumnezeu, ca să nu se abată spre rău. Prin această curăţire a noastră de gândurile pătimaşe ne ridicăm, după sfântul Maxim Mărturisitorul, pe treapta a doua a nepătimirii.

Cum am văzut, sfinţii părinţi socotesc că gândurile pătimaşe sunt ridicate în conştiinţa noastră, de cele mai multe ori, de satana, dar prin stârnirea vreunei patimi cu care ne-am obişnuit. Diadoh al Foticeii,   interpretând cuvântul Domnului că : «din inimă purced gânduri rele», arată că inima, sau mintea noastră, nu zămisleşte prin firea ei asemenea gânduri, ci dacă uneori vin şi din ea gânduri rele, aceasta se datoreşte unei deprinderi câştigate tot prin înrâurirea duhului rău. Dar de cele mai multe ori gândurile rele sunt stârnite în mod actual de către duhurile rele prin stârnirea unei patimii.

Dar se pare că inima are două înţelesuri:

1.     Este o inimă ca centru ascuns al minţii, ca faţă a minţii întoarsă spre Dumnezeu, e ceea ce am numit supraconştientul sau transconştientul. Ea rămâne închisă, pentru conştiinţa noastră atâta vreme cât ne aflăm într-o viaţă inferioară automată, închisă în orizontul văzut al lumii. De ea spune sfântul Marcu Ascetul că este partea dinăuntru a catapetesmei, în care S-a sălăşluit Hristos de la botez, şi că ea nu se deschide decât prin Dumnezeu şi prin nădejdea înţelegătoare. De acolo, din «templul ascuns al inimii, ia mintea îndemnurile bune şi frumoase, de la Hristos care locuieşte acolo» şi le prelungeşte într-o vieţuire virtuoasă.

2.     Dar mai este o «inimă». Aceasta este subconştientul patimilor. Am putea spune că aceasta este memoria vibraţiilor şi a faptelor noastre pătimaşe, întipărită în fiinţa noastră, legată de latura biologică a ei, precum supraconştientul ar fi memoria actelor spiritualizate şi potenţa energiilor superioare. Se numesc şi una şi alta inimă fiindcă sunt regiunile ascunse, centrale ale fiinţei noastre, una a spiritului, cealaltă a vieţii sufleteşti legată de latura biologică a noastră, şi ceea ce zace mult în noi, adică în ele, ne devine propriu şi iubit. Inima este ceea ce-i mai ascuns şi mai afectuos în noi.

Că în faţa cugetării lui Diadoh plutea înţelesul unei «inimi» superioare, deosebită de inima cealaltă, adevăratul centru al fiinţei noastre, dacă noi suntem în mod principal spirit, ne-o dovedesc cuvintele pe care le spune ca să explice de ce s-a zis că tot din inimă pornesc şi cele rele : «Numai fiindcă trupul iubeşte pururea şi fără măsură mângâierile amăgitoare, ni se pare că şi gândurile semănate de draci în suflet pornesc din inimă».

Am putea spune deci că în minte sau în conştiinţă apar atât gândurile bune pornite din supraconştientul ei propriu, cât şi gândurile pătimaşe stârnite de mişcările pătimaşe şi reţinute de memoria subconştientă a sufletului legat de biologic. Numai pentru că la început inima cea bună, cea a lui Dumnezeu nu ne este cunoscută, credem că totul vine dintr-o singură inimă, cum crede psihologia de azi că toate, bune şi rele, vin din acelaşi subconştient. Dar pe măsură ce ne întoarcem de la viaţa de suprafaţă, spre adevăratele noastre adâncuri, ni se deschide inima cea adevărată şi ni se face vădit că cele bune vin de acolo de unde este Dumnezeu în noi, iar cele rele nu vin tot de acolo, ci dintr-o zonă inferioară, care numai în sens impropriu e numită inimă. Aşa se face că, pe de o parte, despre inimă nu se poate spune că e rea, pe de alta, totuşi se spune «om rău la inimă» sau, pe de o parte, că gândurile rele ies tot din inimă, pe de alta, că omul rău e «om fără inimă». Aceasta, când inima bună este închisă, scoasă din lucrare, căci pe măsură ce sporeşte lucrarea «inimii pătimaşe», se închide inima bună şi viceversa.

Toată strădania noastră în vederea curăţirii gândurilor, care e un pas important spre nepătimire, se face în legătură cu inima cea bună şi cu Hristos care locuieşte în ea. Numai îndrumând spre această inimă gândurile bune, care în definitiv tot din ea răsar, şi numai raportându-le la ea din prima clipă pe cele rele, putem reuşi în opera de curăţire lăuntrică a noastră. Prin aceasta luptăm pentru predominarea inimii celei bune, sau a lui Hristos care locuieşte în ea. Căci conştiinţa noastră devine un teren de luptă între Hristos şi între duhul cel rău, prin gândurile bune şi rele ce le trimit prin cele două inimi. Fiecare caută să câştige adeziunea conştiinţei noastre. Raportând totul la inima bună, ajutăm la biruinţa lui Hristos în noi, care va curăţi şi «inima» pătimaşă.

Prin inima bună lucrează Dumnezeu, prin inima cea rea, duhurile rele. Omul mereu are de-a dreapta pe îngerul bun şi de-a stânga pe cel rău, biruind uneori unul, alteori altul. Şi una şi alta din ele se mai numesc inimă, şi pentru faptul că fiecare e purtată de o aspiraţie infinită. Dar inima bună priveşte spre infinitul de lumină, luminându-se de el; «inima» cea rea, spre infinitul de întuneric, întunecându-se de el. În faţa fiecăreia din ele se deschide un abis : în faţa celei bune abisul vieţii, în fata celeilalte, abisul negru, negativ, al golului, al platitudinii, care ne atrage şi el, dar în chip pătimaş, înşelându-ne cu atracţia unei false   infinităţi ; în faţa celei bune, abisul fericirii nesfârşite, în faţa celei rele, al scurtelor plăceri urmate de nemulţumirea monotonă fără de sfârşit. Faptul că fiecare din aceste inimi se simte atrasă de un abis infinit a făcut pe misticii germani să considere însăşi inima omului ca un abis infinit. Dar ontologic omul nu poate fi infinit, ci doar în faţa lui stă deschis infinitul, ca mediu în care poate avansa, în care poate respira. În acest sens, Hristos, Care sălăşluieşte în inima noastră, e infinitul vieţii, nedespărţit de adâncurile noastre, deocamdată ca virtualitate. Opus Lui, e infinitul golului care, prin voia lui Dumnezeu, e trăit de noi etern, căci Dumnezeu nu mai umple de viaţă subiectele create de El.

Nepătimirea ar fi astfel o completă predominare a inimii bune, deschisă infinitului vieţii, pentru că dacă inima pătimaşă e agitată şi dezordonată, cea bună e calmă, lină, dulce şi răspânditoare de odihnă, hrănindu-se din odihna vieţii infinite dumnezeieşti.

Iată, după Sfântul Marcu Ascetul, cum trebuie să grijim şi de gândurile noastre, sau cum trebuie să le raportăm pe toate la Hristos care locuieşte în inima noastră.

a) Orice gând bun răsare în noi să-l aducem, de la prima apariţie în cuget, ca jertfă lui Hristos

Mai întâi orice gând bun răsare în noi să-l aducem, de la prima apariţie în cuget, ca jertfă lui Hristos, Cel ce locuieşte în adâncul inimii noastre. «Templul este locaşul sfânt al sufletului şi al trupului, care e sădit de Dumnezeu. În sfârşit, altarul este masa nădejdii aşezată în acest templu. Pe ea se aduce de către minte şi se jertfeşte gândul întâi născut al fiecărei întâmplări, ca un animal întâi născut adus ca jertfă de ispăşire pentru cel ce-l aduce, dacă îl aduce neîntinat. Dar şi acest templu are un loc în partea dinăuntru a catapetesmei. Acolo a intrat Iisus pentru noi ca Înaintemergător, locuind, de la botez, în noi. Acest loc este încăperea cea mai dinăuntru, cea mai ascunsă şi mai sinceră a inimii, încăpere însă, care dacă nu se deschide prin Dumnezeu şi prin nădejdea raţională şi Înţelegătoare, nu putem cunoaşte în chip sigur pe Cel ce locuieşte în ea şi nu putem şti nici de au fost primite jertfele de gânduri sau nu. Căci precum la început, în vremea lui Israil, focul mistuia jertfele, tot aşa se întâmplă şi acum. Deschizându-se inima credincioasă prin nădejdea mai sus pomenită, Arhiereul ceresc primeşte gândurile întâi născute ale minţii şi le mistuie în focul dumnezeiesc. Iar gânduri întâi născute a numit pe acelea care nu apar în a doua cugetare a inimii, ci sunt aduse îndată, de la prima răsărire în inimă, lui Hristos. Căci cele ce I se aduc din vălmăşagul cugetării le-a numit Scriptura şchioape, oarbe şi pocite şi de aceea ele nu sunt primite ca zeciuiala de către Arhiereul ceresc şi Stăpânul Hristos».

Aşadar, orice gând nevinovat apare în noi să-l închinăm lui Hristos, sau să-l punem în legătură cu gândul la Hristos, din prima clipă, pentru că orice gând e pândit de «fiarele din trestie» (Ps. 63, 31), adică de duhurile rele, sau de gândurile pătimaşe ale noastre care se reped din ascunzişul lor şi muşcă din el, vătămându-i frumuseţea sau răpindu-l. Felul cum un gând nevinovat care răsare în cuget este muşcat şi întinat îndată de unul rău 1-a descris pentru prima dată Evagrie, cu următoarea pildă : «Am gândul de a primi niscai străini şi-l am într-adevăr pentru Domnul;  dar venind ispititorul, îl taie şi furişează în suflet gândul de a primi pe străin pentru slavă». Gândul nevinovat este, după Evagrie, sau omenesc, sau îngeresc. Gândul omenesc aduce în minte forma simplă a unui lucru, de pildă forma aurului. Gândul îngeresc asociază forma simplă a unui lucru, cu un înţeles bun, duhovnicesc. De pildă cercetând rosturile bune ale aurului, dă laudă lui Dumnezeu. Dar duhul rău sau gândul pătimaş atacă aceste gânduri şi asociază la ele o patimă. De pildă, dacă în primul moment omul priveşte simplu la o bucată de aur, sau îl priveşte cu gând bun, duhul rău sau gândul pătimaş trezind pofta după aur a muşcat acest gând şi 1-a întinat şi nu mai e întreg şi nevătămat.

Noi trebuie să păzim gândul nevinovat ce a apărut în noi ca să nu fie captat de o poftă sau prins într-o cugetare pătimaşă. «Gândurile veacului acesta, spune Evagrie, le-a dat Domnul omului, ca pe nişte oi, pastorului bun. Pustnicul trebuie deci să păzească zi şi noapte turma aceasta ca nu cumva să fie răpit vreun miel, de fiarele sălbatice, sau să-l ia tâlharii. Aşadar, dacă gândul despre fratele nostru se învârteşte în noi învăluit în ură, să ştim că o fiară 1-a luat pe el. Asemenea şi gândul despre femeie, dacă se întoarce în noi amestecat cu poftă».

Într-un capitol anterior am văzut, după  Blondel, cum îndată ce am luat o hotărâre nouă, se trezeşte în noi o mişcare potrivnică ce reuşeşte adeseori să-şi împlinească voinţa ei.

Iar metoda cea mai sigură prin care putem păzi nevătămat gândul simplu, sau gândul bun apărut în noi, prin care putem sta tare pe lângă el, este să-l asociem cu gândul la Hristos, să I-1 aducem Lui ca jertfă. Prin aceasta am preîntâmpinat răpirea şi ducerea lui pe panta unei cugetări pătimaşe. Prin aceasta am dat cugetării şi voinţei noastre un sprijin, încât pot rămâne fidel acestei forme prime a gândului care a apărut. Altfel, patima duce cugetarea, fără să vrem, pe cine ştie ce cărări, producând fenomenul zis al împrăştierii ei, până ce scăpăm cu totul frânele gândurilor din mână, ceea ce aduce şi o viaţă externă necontrolată şi pătimaşă. Paza gândurilor este o pază ce şi-o face mintea sie însăşi. Desigur mintea nu poare fi oprită de a lucra continuu. De aceea trebuie să veghem mereu asupra ei. Iar scopul acestei vegheri este, fie ca, primind gândul, să se desfăşoare într-o cugetare pioasă, provocând asociaţii de gânduri cucernice, fie ca, apărând alte gânduri ca începuturi de alte serii, ele să fie iarăşi din prima clipă îndrumate pe albia cea sănătoasă. Aceasta este o cale strâmtă, o cale susţinută de un efort continuu, care la început e foarte grea, dar cu vremea devine tot mai uşoară.

Aducând mereu primele gânduri nevinovate, jertfă lui Hristos, la început prin nădejdea că ne va face simţită prezenţa Lui în inimă, căci deocamdată nu-I simţim prezenţa, vom sfârşi prin a simţi că e în noi, căci ni se va deschide inima noastră în care sălăşluieşte. Pentru că în definitiv, aceasta este inima : sensibilitatea pentru prezenţa lui Hristos şi sensibilitatea statornică pentru bine. În mod concret experienţă că avem o inimă o vom câştiga când vom simţi prezenţa lui Hristos, când ea s-a deschis ca să-L vedem. Până nu vedem pe Hristos în noi, n-am dobândit «simţirea minţii», «simţirea inimii» pentru Hristos, cum spune Diadoh al Foticeii, nu ni s-a deschis inima, ca de acolo să ni Se descopere Hristos şi să se reverse peste toată viaţa noastră sufletească şi exterioară bunătatea şi înţelegerea Lui, unite cu bunătatea şi înţelegerea noastră. Până nu s-a făcut această deschidere, această trezire a «simţirii» prezenţei lui Hristos, prin minte, trebuie să batem la uşa ei, cu gândurile jertfite lui Hristos, în nădejdea că vom dobândi simţirea prezenţei Lui şi prin aceasta ni se va deschide inima. E singurul mijloc prin care putem face să ni se deschidă inima şi să ni Se descopere Hristos în noi, singurul mijloc prin care putem afla că avem o inimă şi pe Hristos în ea, prin care putem deveni «oameni de inimă» în mod efectiv. Trebuie să ne exercităm în acte de sensibilitate, ca să dobândim sensibilitatea. Căci inima, şi Hristos cel din ea, nu primeşte nici un gând pătimaş, învârtoşat, murdar, şi deci nu se deschide la bătaia acestui fel de gânduri. «Cămarile acestea curate care sunt cele mai din lăuntrul sufletului şi casa lui Hristos nu primesc nimic din lucrurile deşarte ale veacului acesta, fie că sunt raţionale, fie că sunt neraţionale, fără numai acestea trei pe care le-a numit Apostolul: credinţa, nădejdea şi dragostea » Dar credinţa, nădejdea şi dragostea exprimă starea de sensibilitate pentru Hristos a celui ce bate la uşa inimii sale, inimă devenită prin botez casa lui Hristos, cu fiecare gând întâi născut.

Inima îşi are şi ea străfundurile ei, precum simţirea lui Hristos sălăşluit în ea, intensităţile ei. Nu de la prima deschidere a inimii experiem toate adâncurile ei, sau simţim deplin pe Hristos. Există un progres în această simţire. De aceea mintea sau cugetarea ce-şi duce mereu primul gând la uşa inimii, trebuie de fiecare dată să caute a pătrunde tot mai adânc în inimă, căci, odată ce i se va deschide, se va umple de o tot mai intensă simţire a infinităţii dumnezeieşti a lui Hristos.

Am văzut că este o pază a minţii prin ea însăşi. Ea are ca scop să o ferească de împrăştiere, să-i păzească fiecare gând nerăpit de asociaţiile întâmplătoare sau pătimaşe. Dar întrucât această pază a minţii, care e tot una cu paza gândurilor, nu poate reuşi în strădania ei, decât dacă îşi duce mereu gândurile spre poarta inimii, operaţia aceasta statornică se mai numeşte şi străjuire a inimii, nu numai în sensul de a păzi inima de ceva necurat, ci şi în sensul de a fi mereu la poarta ei, cu oferta gândurilor bune, încercând să pătrundă tot mai înăuntru. Stând de strajă la poarta inimii, mintea nu face decât să se păzească pe sine nerătăcită, căci inima nu e la urma urmelor decât adâncurile minţii.

Propriu-zis, inima la a cărei poartă se bate cu gânduri întinate, învârtoşate, nu se deschide. Omul acela nu mai are inimă, e om «fără inimă». Inima lui e atât de închisă, că a devenit o simplă virtualitate. Ducând gândurile bune spre inimă, nu se actualizează numai inima, ci se întăresc şi gândurile respective în bine. «Mintea trebuie să vegheze asupra inimii şi să o păzească cu toată străjuirea, încercând să pătrundă în cele mai din lăuntru şi mai netulburate cămări ale ei, unde nu sunt vânturi de ale gândurilor rele, ...să vegheze asupra inimii şi să străbată tot mai înăuntru şi să se apropie numai de Dumnezeu, fără să se scârbească de ostenelile atenţiei şi ale stăruinţei»

Deci inima fiind locaşul lui Hristos în noi, a-şi îndruma cineva spre inimă orice gând prim născut înseamnă a-l asocia cu pomenirea lui Hristos, sau vice-versa. Şi mintea orientată spre inimă are puterea de a-şi păstra orice gând apărut, curat, nevătămat de atacurile gândurilor pătimaşe. Căci Duhul Sfânt aflat în inimă e ca un «sfeşnic al cunoştinţei » ce luminează în noi. «Răspândindu-şi El lumina în cămările sufletului, nu numai că se fac arătate în minte acele mici şi întunecate atacuri (momeli) ale dracilor, ci se şi slăbesc, fiind date pe faţă de lumina aceea sfânta şi slăvită». De aceea e bine ca mintea să petreacă pururea cu atenţia îndreptată spre inimă, adică spre Cel sălăşluit în ea. «Îndată ce se depărtează de inimă, dă loc atacului diavolului şi se face în stare să primească şoapta lui cea rea». Aceasta se întâmplă când mintea, în loc de a fi concentrată în intimitatea sa, sau în inima sa, unde este Hristos, se revarsă întreagă în cele exterioare, în regiunile mişcărilor pătimaşe din noi, sau în lumea simţurilor. Deşi e necesar ca mintea să privească gândurile mai din afară, aduse de pofte, atunci când e concentrată în gândul la Hristos o face aceasta în calitate de supraveghetoare ce nu-şi părăseşte locul său, adică rolul superior,   disciplinator, deci nu devine sclava subordonată acelor pofte. Lucrurile acestea se petrec de obicei astfel: întâi apare un gând simplu în conştiinţă. Îndată, undeva la periferie se arată un gând rău, înrudit cu tendinţa de a acapara gândul simplu apărut. Îmi vorbeşte cineva de aur, făcând să-mi apară în conştiinţă ideea simplă a aurului. Dar îndată într-un colţ al conştiinţei îşi ridică capul pofta de a avea aur, sau regretul că nu-l am. Gândul simplu a stârnit o poftă care se concentrează într-un alt gând. Eu trebuie să asociez din primul moment gândul nevinovat cu gândul la Dumnezeu. Altfel e cucerit de gândul patimii. Neutru nu poate rămâne mult. Asociindu-l cu gândul la Dumnezeu, am respins atacul. Atacul apare în mod involuntar aproape la orice om, chiar de s-ar afla pe treptele duhovniceşti cele mai progresate. Iar uneori, chiar păzindu-se gândul simplu pe care-l urmăreşte, gândul pătimaş persistă. Aceasta se întâmplă când omul e întărit în obişnuinţa cu păcatul, pe care-l aduce momeala.

b) Curăţirea gândului întâi-născut dacă a fost atins (contaminat) de gândurile pătimaşe

Dar nu totdeauna putem apăra gândul simplu, întâi-născut, de ghearele fiarei care-l pândeşte. Aceasta se întâmplă mai ales atunci când nu l-am jertfit îndată lui Hristos, când mintea nu s-a îndreptat cu el spre inimă, ci a privit, ca soţia lui Lot, îndărăt spre atacul apărut, spre pofta ce şi-a semnalizat prezenta în conştiinţă. Uitând mintea puţin de sine şi lăsându-se atinsă de adierea de dulceaţă ce emană din pofta trezită, se pomeneşte că i-a fost furat gândul simplu întâi născut şi a fost muşcat de patimi. Ea (mintea) poate da lupta şi acum, ca să scape mielul cu o rană cât mai mică, sau, în orice caz, până nu e devorat cu totul de lup. Luptă e mai grea, dar tot trebuie dată . Iar ajutorul tot în gândul la Dumnezeu şi tot în fuga spre inimă îl poate găsi. Dumnezeu nu va întârzia să ne sară într-ajutor, dacă îl chemăm cu toată puterea. Dacă vedem că gândul la fratele nostru a fost acoperit de ură, să nu lăsăm să se desfăşoare această însoţire mai departe, ci să smulgem imaginea fratelui din colţii urii, fie şi mai târziu măcar.

Aceasta e a doua categorie de cazuri. În acestea ni se impune ca datorie nu să oferim gândul întâi-născut, ca jertfă lui Hristos, ci să «curăţim gândurile».

c) o îndelungată strădanie de curăţire de patimi  atunci când atacul apare din senin, nu ca un ecou contrar faţă de un gând nevinovat care a răsărit în prealabil în conştiinţa noastră

Dar mai este şi a treia categorie de cazuri: anume atunci când atacul apare din senin, nu ca un ecou contrar faţă de un gând nevinovat care a răsărit în prealabil în conştiinţa noastră. În aceste cazuri chiar primul gând are caracter de atac. Dar uneori e un atac aşa de uşor, aşa de mascat, încât aproape că nu-i putem bănui caracterul de atac. El totuşi trebuie demascat de la început, până nu se face, din furnică, leu, de care anevoie vom mai putea scăpa. Pentru aceasta se cere o sensibilitate duhovnicească deosebită, câştigată printr-un exerciţiu statornic şi printr-o îndelungată strădanie de curăţire de patimi.

Prin aceasta, Duhul Sfânt a devenit în noi o putere actuală, revărsată din Hristos, aflat în inima ce ni s-a deschis, încât luminează toate colţurile umbrite ale conştiinţei noastre şi surprinde din prima clipă toată mişcarea pătimaşă, fie ea cât de firavă şi de camuflată la început. Dar chiar dacă nu am ajuns la această sensibilitate a unei îndelungate petreceri în inimă, sau după duh, sub înrâurirea şi lumina lui Hristos şi a Duhului Sfânt, ne putem ajuta prin aceea că orice gând care apare în conştiinţă îl luăm în primire cu numele lui Dumnezeu.

-         De e cu totul nevinovat, prin aceasta se păstrează ca atare;

-         de nu e chiar slobod de patimă, se va curăţi, despărţindu-se imaginea simplă a lucrului, de patimă,

-         iar de e cu totul pătimaş, se va stinge.

Din toate acestea rezultă că paza gândurilor constă propriu-zis într-o depănare necontenită a numelui lui Dumnezeu în minte, în căutarea inimii, sau concentrarea în ea însăşi. Dar aceasta nu e decât o rugăciune concentrată, neîntreruptă; ea nu e încă rugăciunea curată de care se va vorbi la locul său.