00.03 Spiritualitatea ortodoxă şi participarea omului duhovnicesc la viaţa semenilor

3. SPIRITUALITATEA ORTODOXĂ  ŞI PARTICIPAREA OMULUI DUHOVNICESC  LA VIAŢA SEMENILOR

Circulă opinia că spiritualitatea ortodoxă îndeamnă la un indiferentism faţă de viaţă, la o retragere din desfăşurarea ei, la un eshatologism prematur.

Părerea aceasta este cu totul greşită. În special, sfântul Maxim  Mărturisitorul a scos în evidenţă mişcarea creaţiei zidite de Dumnezeu  şi necesitatea oricărui om de a participa la această mişcare, dacă vrea  să ajungă la desăvârşirea reprezentată prin unirea tainică cu Dumnezeu. Căci mişcarea este menită în general să ridice pe om la un nivel  de mai mare bunătate şi la desăvârşire.

Sfântul Maxim Mărturisitorul formulează într-un fel care-i este  propriu ideea unui dinamism al creaţiei. Răspunzând Ia întrebarea egumenului Talasie, în ce sens spune Iisus Hristos despre Tatăl Său că lucrează (In 5, 17), odată ce în cele şase zile ale creaţiunii a terminat  de adus Ia existenţa toate categoriile de fiinţe din care se alcătuieşte  lumea, el zice : «Dumnezeu, isprăvind de creat raţiunile prime şi esenţele generale ale lucrurilor, lucrează totuşi până azi, nu numai susţinând acestea în existenţă, ci şi aducând la actualitate, desfăşurând şi  constituind exemplarele particulare date virtual în esenţe, apoi asimilând exemplarele (singulare) particulare cu esenţele universale, până ce  folosindu-se de raţiunea cea mai generală a fiinţei raţionale, sau de  mişcarea exemplarelor particulare spre fericire, va uni pornirile de  bunăvoie ale tuturor. În felul acesta Ie va face să se mişte armonios  şi identic între ele şi cu întregul, cele particulare nemaiavând o voie  deosebită de a celor generale, ci una şi aceeaşi raţiune contemplându-se în toate, neîmpărţită de modurile de a fi şi de a lucra ale acelora,  cărora li se atribuie la fel. Prin aceasta se va arăta în plină lucrare  harul care îndumnezeieşte toate».

De fapt, lumea ni se prezintă într-un proces de necontenită «parturiţie eshatologică», cum zice Maurice Blondel, în care fiecare parte  este determinată de întregul univers, determinând la rândul său întregul, şi «fixitatea relativă a fiinţelor comportă o desfăşurare ale cărei  faze multiple nu pot fi izolate unele de altele, fără grave riscuri».  Scopul ei, cum spun sfinţii părinţi, este să scoată la iveală spiritul îndumnezeit. De aceea, această desfăşurare solidară nu se produce numai  în sistemul închis al ordinii fizice, ci ea influenţează şi existenţa spirituală a fiinţelor personale, precum faptele acestora, generate de idei şi  de sentimente, influenţează desfăşurarea fizică a universului, precum se  influenţează şi aceste persoane între ele. Cu un cuvânt, ordinea spirituală  şi fizică a lumii create se desfăşoară solidar, printr-o inter-influenţă care  circulă În tot universul. Astfel, fiecare persoană este responsabilă de  desfăşurarea întregului univers fizic şi spiritual. Cel mai mic gest al  nostru pune lumea în vibraţie şi îi modifica starea. Totodată existenţa  fiecărei persoane ca şi a fiecărui lucru este mereu în funcţie de convergenţa factorilor produşi de desfăşurarea întregului . “Acţiunea fiecăruia,  cât de infimă ar fi ea, provoacă rezistenţe sau reacţiuni, suferă presiunea  universală pentru a se însera în univers, refulează în oarecare măsură şi  domină această greutate a universului. Deci niciodată acţiunea noastră  nu se înfăptuieşte într-un cerc absolut închis”.

Dar această desfăşurare nu se face la întâmplare şi nu este fără  ţintă. Nu se poate face cu lumea exterioară orice. Numai ţinând seama  de posibilităţile şi legile naturale din natură, omul şi-o poate aservi  cu folos. Modelarea naturii pentru scopurile omeneşti este prefigurată  în ea însăşi. «Nu o brutalitate imediată, spune Blondel, poate pune  stăpânire pe forţele naturii : descoperirile presupun un tact inventiv,  sau chiar divinator. Nu numai omul a modificat faţa pământului, ci şi  opera omului s-a adaptat secretului puterilor naturale pentru a şi le  adapta mai bine. Această acţiune cuceritoare nu se explică decât  printr-un fel de connubium (uniune) între aspiraţiile proprii şi resursele infuze  în universul în care noi ne scufundăm ca un punct».

Adevărul acesta l-a formulat demult, în termeni şi mai proprii,  sfântul Maxim Mărturisitorul, când a spus că în universul creat sunt  ascunse raţiunile divine, iar misiunea noastră este ca, prin acţiunea  noastră condusă de raţiunea din noi, să facem să iasă deplin la lumină  aceste raţiuni şi armonia dintre ele, care le subordonează unei unice  raţiuni majore. Civilizaţia tehnică, descoperind rând pe rând energiile  naturii şi legile de utilizare a lor, scoate la iveală tot mai multe din  aceste raţiuni şi tot mai vaste conexiuni între ele, iar gustul de armonie şi de estetică al diferitelor civilizaţii, modelând natura ca mediu  al omului, face ca aceste raţiuni să se răspândească peste faţa lucrurilor ca o lumină. Nu putem şti până unde permite natura o asemenea  desfăşurare. Dar întrucât atât lucrarea spiritului uman care născoceşte,  cât şi mişcarea fizică din lume, sunt prelungirea voită pe plan creat a  neîntreruptului şi veşnicului act al Raţiunii divine (Blondel), am  putea spune că desfăşurarea lumii pe linia descoperirii raţiunilor din  ea va dura până când va voi Dumnezeu să o ţină în existenţă şi numai  în cadrul armonios în care se află aceste raţiuni în Logosul divin. Prin  faptul că în raţiunile din lucruri se reflectă Logosul divin, drumul pe care  trebuie să-l facem noi până vom descoperi şi înţelege, prin aceste raţiuni,  Raţiunea divină, nu poate fi definit, pentru că nu putem preciza un  termen al desfăşurării lumii cu toate posibilităţile ei. Dar dacă scopul  acestei desfăşurări este ca omul să vadă tot mai mult razele armonioase ale Raţiunii divine răspândite peste faţa lumii, ţâşnind din sânul  lucrurilor, este vădit că omul nu trebuie să producă între aceste raţiuni  o imposibilitate de coexistenta (prin poluare, prin epuizarea energiilor etc).

La această operă, dirijată de providenţa divină, dar înfăptuită prin  fiinţele create conştiente, este obligat fiecare să participe. Spiritualitatea creştină, departe de a dispensa pe cineva de această colaborare,  i-o impune fiecăruia ca o condiţie sine qua non pentru a ajunge la  desăvârşire. De la Evagrie Ponticul, sau chiar de la Origen, şi până  la sfântul Maxim Mărturisitorul şi mai departe, credinciosul care vrea  să dobândească desăvârşirea, înainte de a ajunge un γνωστικός (gnostic) trebuie  să fie un πρακτικός (practician). Căci nu se poate face cineva capabil să vadă raţiunile din lucruri, şi prin ele, pe Dumnezeu-Cuvântul, dacă nu s-a  dedicat întâi «filozofiei lucrătoare», sau «împlinirii poruncilor».

Desigur, «împlinirea poruncilor» nu constă numai într-o activitate  îndreptată asupra naturii, ci într-una care are în vedere şi pe semenul  nostru şi pe noi înşine. Noi nu avem misiunea de a desfăşura numai  latenţele situate în natura fizică, ci şi pe acelea cu mult mai valoroase  şi mai spirituale aflătoare în fiecare din noi. Prin atenţia, prin sfatul,  prin învăţătura, prin pilda ce o dăm altuia, prin cooperarea cu el,  ajutăm să se actualizeze potenţele spirituale aşezate în el şi în noi.  Iar asupra noastră lucrăm prin disciplinarea purtărilor noastre, printr-o  atenţie necontenită la tot ce facem şi cugetăm, prin binele ce-l facem  altora. Nu numai în noi Întâlnim pe Hristos, ci şi în fiinţa semenilor.  Sfântul Isaac Sirul cere insistent ca rugăciunea să fie însoţită de milostenia şi de ajutorul acordat celorlalţi. El zice : «Nimic nu poate apropia  inima mea aşa de mult de Dumnezeu, ca milostenia». Sau : «De ai ceva  mai mult decât ce este de trebuinţă zilei, împarte săracilor şi apoi vino şi  adu cu îndrăzneală rugăciunile tale» (Cuvântul 23). Sau : «Sprijină cu  cuvântul pe cei întristaţi şi te va sprijini Dreapta care poartă toate» (Cuvântul 30). Iar sfântul Simeon Noul Teolog zice : «Domnul a primit să ia  asupra Sa faţa fiecărui om lipsit şi să Se unească pe Sine cu fiecare,  ca fiecare, văzând pe fratele său ca pe Dumnezeu, să-l primească şi  să-l socotească ca pe Acela şi să deşerte avutul său spre slujirea lui,  precum şi Hristos Şi-a vărsat Sângele Său pentru mântuirea noastră» .  Şi iarăşi sfântul Isaac zice : «Cel ce gândeşte la Dumnezeu cinsteşte pe  orice om, află ajutor la orice om prin voinţa ascunsă a lui Dumnezeu. Şi cel ce apără pe cel asuprit are pe Dumnezeu ca aliat. Iar cel  ce oferă braţul său spre ajutorul aproapelui primeşte braţul lui Dumnezeu în ajutorul său» (Cuvântul 23).

Activitatea prin care ajutăm Ia formarea semenilor şi a noastră se  cristalizează în virtuţi care culminează în iubire. Şi acestea sunt propriu-zis etapa necesară prin care trebuie să treacă fiinţa noastră înainte  de a ajunge la iluminare şi la unirea tainică cu Dumnezeu. Dar nu  se poate face o separaţie netă între virtuţi şi activitatea orientată asupra naturii. Semenului nostru trebuie să-i dovedim dragostea şi prin  munca noastră pentru el, nu numai prin cuvinte. Nu-i poţi face un dar,  o milostenie, nu-l poţi ajuta, fără o activitate productivă asupra naturii. Iar pe noi înşine, de asemenea, nu ne putem forma complet şi  nu ne putem forma armonic dacă n-am participat măcar la o activitate  fizică orientată asupra naturii; şi prin aceasta dobândim anumite virtuţi de răbdare, de disciplinare, de abnegaţie.

Blondel face distincţie între trei tipuri de activitate : tipul  elementar al acţiunii umane, care constă în a face ceva dintr-o materie ; acţiunea prin care «facem omul», exprimăm în natura  noastră profundă aspiraţiunile noastre esenţial umane, modelând  membrele noastre, aptitudinile noastre, formând caracterul nostru ; şi contemplaţia, în care lipseşte orice materie pasivă,  orice interes, orice scop util, având tocmai de aceea eficacitatea cea  mai mare în perfecţionarea energiilor noastre spirituale.

Dar o separare netă între aceste activităţi nu are nicicând loc. În  lucrarea asupra naturii, omul se şi exercită în anumite virtuţi, îşi formează caracterul şi, indirect, urmăreşte un serviciu în favorul semenilor. De aceea, nevoinţele duhovniceşti nu au nesocotit niciodată  lucrul mâinilor ca mijloc de purificare şi de călăuziirea omului credincios spre desăvârşire. Şi credem că astăzi, când civilizaţia tehnică a  adus o mare varietate de activităţi noi în legătură cu natura, nimic  nu ar împiedica pe omul credincios să-şi urmărească desăvârşirea chiar  dacă exercită o meserie în legătură cu maşina.

Drumul spre desăvârşirea creştină nu exclude nici un fel de muncă,  dar cere ca prin fiecare să se urmărească dobândirea virtuţilor. Nimeni nu trebuie să-şi închipuie că munca pe care o face este scop în  sine, ci ea are menirea să-i înfrumuseţeze firea cu virtuţile răbdării,  ale înfrânării, ale dragostei de semeni, ale credinţei în Dumnezeu şi,  pe rând, să-i deschidă ochii asupra rânduielilor înţelepte aşezate de  Dumnezeu în toate. Prin aceasta, nu se lasă purtat de o curgere întâmplătoare a vieţii în timp, ci se străduieşte să-i cârmuiască dezvoltarea spre adevăratele ei ţinte. Scopul ultim al muncii şi al participării la viaţa lumii nu este atât desfăşurarea naturii cât dezvoltarea normală a latenţelor din om şi din semenii lui. Chiar în răbdarea  necazurilor, care este unul din cele mai importante mijloace ale nevoinţelor creştine, avem nu o fugă de viaţa lumii, ci o persistare în  ea. Iar grija de formarea proprie şi a semenilor, prin împodobirea cu  virtuţi, nu înseamnă o neparticipare Ia viaţa lumii, ci cea mai deplină  colaborare, dacă omul este o parte din omenire, iar formarea lui e  ultima ţintă a creaţiei.

Dar chiar insul ajuns pe culmile trăirii duhovniceşti, când lucrul  principal pentru el nu mai este activitatea externă, ci contemplaţia,  exercită o influenţă, asupra dezvoltării lumii, prin atracţia şi puterea  ce o exercită asupra semenilor, ca aceştia să devină — prin aceeaşi  împlinire a poruncilor, prin aceeaşi lucrare virtuoasă — ca el. El imită pe  Dumnezeu care, deşi neschimbabil, nu opreşte prin aceasta neschimbabilitate dinamismul creaţiei — ci, prin impulsul şi atracţia necurmată,  exercitate asupra ei, îl susţine, dându-i ca ţintă ideală perfecţiunea Sa  supremă, care tocmai de aceea este neschimbabilă. Ajuns Ia culmea  desăvârşirii el exercită asupra semenilor un impuls şi o atracţie, care-i fac să se străduiască pentru a ajunge la ţintă ideală. Căci  cea mai înaltă dintre virtuţile pentru care luptă omul duhovnicesc este  iubirea. În iubire este şi cunoaştere. Iar iubirea de Dumnezeu nu poate  fi despărţită de iubirea de oameni.

Adevărată bărbăţie şi adevărată iniţiativă pune în viaţa sa nu  acela care crede că este purtat fără libertate de un flux indefinit al  lumii, fără nici o direcţie, ci acela care cunoaşte direcţia şi ţinta desăvârşirii vieţii sale şi a lumii şi ştie că prin libertatea sa poate contribui la direcţionarea normală a acestei desfăşurări, ce înaintează spre  iubire, şi este deci răspunzător de forma spirituală pe care o imprimă  vieţii sale.