5. CUM SE STÂRNESC PATIMILE, DUPĂ DOCTRINA ORTODOXĂ TRADIŢIONALĂ
Este important să stăruim puţin asupra modului
în care se stârnesc patimile în noi, pentru că aceasta ne va indica şi modul
cum să ne opunem stârnirii lor. Precizăm
că modul stârnirii este în esenţă acelaşi cu modul zămislirii patimilor.
Atâta doar că zămislirea e mai grea decât stârnirea, neexistând încă patima în
noi ca o fiară adormită ce are doar să se trezească. Dar un material inflamabil
se găseşte în noi încă înainte de orice patimă, constituit din afecte şi
aceasta ajuta într-o oarecare măsura la zămislirea patimii, aşa cum ajută
patima deja existentă la stârnirea ei.
Cine nu a experiat, că patima se stârneşte
uneori atunci când ne aflăm în cursul îndeplinirii unei hotărâri bune, sau după
ce am terminat executarea ei, sau atunci când ne aflăm într-o stare de
meditaţie sau de odihnă sufletească în care nu ni se pune problema de a lua
vreo hotărâre! În toate cazurile patima se
stârneşte ca o rezistenţă şi revoltă a tendinţelor neluate în seamă. În
aceste cazuri şi în altele, patimile îşi au în noi nişte antecedente.
Se pune deci întrebarea : cum se stârneşte patima
în toate aceste cazuri ?
În toate scrierile duhovniceşti ortodoxe se
repetă, ca mod al stârnirii patimilor în orice împrejurare,
schema următoare :
-
satana aruncă în mintea
noastră un gând de păcat, aşa zisul atac (in
gr. prosbolh - infecţie), pe care credem că putem să-l
traducem şi prin momeală. El este prima răsărire a gândului simplu că am putea
săvârşi cutare faptă păcătoasă, înfăţişându-se în fata minţii ca o simplă
posibilitate. El încă nu e un păcat, pentru că noi
încă n-am luat faţă de el nici o atitudine. E parcă în afară de noi, nu
l-am produs noi şi nu are încă decât un caracter teoretic, de eventualitate
neserioasă, care parcă nici nu ne priveşte serios pe noi care suntem preocupaţi
cu toată fiinţa de altceva. Nu ştim cum a apărut, parcă cineva s-a jucat
aruncându-ne pe marginea drumului pe care se desfăşoară preocuparea cugetului
nostru, această floare fără nici un interes, ca să o privim o clipă şi să
trecem mai departe. Are prin urmare toate caracteristicile unui gând aruncat de
altcineva şi de aceea Sfinţii Părinţi îl atribuie satanei. El e gândul simplu al unei eventuale fapte păcătoase,
nezugrăvindu-ne încă nici o imagine concretă a acelei fapte şi a împrejurărilor
în care s-ar putea săvârşi. Sunt şi cazuri însă când se
stârneşte dintr-o dată ca un foc ce ne aprinde imediat.
Când se stârneşte însă numai ca un gând neînfocat, de la acest atac până la fapta păcătoasă sunt mai multe
trepte. Isihie Sinaitul număra patru:
1.
atacul,
2.
însoţirea,
3.
consimţirea,
4.
fapta sensibilă.
Sfântul Ioan Damaschin număra şapte trepte :
1.
atacul,
2.
însoţirea,
3.
patima,
4.
lupta,
5.
robirea,
6.
consimţirea,
7.
făptuirea.
Momentul decisiv e acela în
care ia atitudine cugetarea noastră. Dacă am alungat gândul din prima clipă, am
scăpat.
Dacă însă începem să medităm asupra lui, să ne
îndulcim în gând cu perspectivele păcatului, s-a produs «însoţirea, amestecarea
gândurilor noastre cu gândurile dracilor vicleni». Acum ne-am lipit de gândul
rău, ni l-am însuşit, nu mai stă în noi străin. Prin aceasta am
intrat în zona păcatului şi anevoie mai putem opri desfăşurarea până la capăt a
acestui proces odată declanşat. Urmează apoi consimţirea la faptă, sau planul compus al gândurilor noastre şi al gândurilor satanei pentru realizarea
faptei. Abia acum gândul
simplu se concretizează în imagini. După
Sfântul Ioan Damaschin, prin însoţirea gândurilor noastre cu acel gând se
produce, ca a doua fază, patima lăuntrică.
Momeala nu este încă păcat, pentru că nu
depinde de noi ca să se producă, şi de ea nu e
ferit nici un om.
Dar
să vedem mai de aproape ce este acest gând simplu al păcatului, care apare fără imagini, în mintea sau în inima noastră ?
Mai întâi, pe ce cale vine el de la diavolul ?
Vine direct sau prin ceva tot din noi ? Sfântul Marcu Ascetul, care repetă în
scrierea Despre Botez, că e aruncat în noi de satana, spune în cap. 140 al
Legii duhovniceşti că e «o mişcare fără imagini a inimii», iar în cap. 179, că,
prin ea, «poftele cheamă mintea la vreo
patimă» (Filoc. rom. I, p. 243 ; p. 246).
Pe de altă parte, Diadoh al Foticeii spune că de la botez satana nu se mai află în adâncul sufletului, adică în minte, ci în «simţurile trupului »,
«lucrând prin natura uşor de influenţat a trupului asupra celor ce sunt încă
prunci cu sufletul». «El călăreşte acum pe
mustul cărnii, ca unul ce e cuibărit în trup, ca prin
mustul lui să rostogolească mintea pe lunecuşul plăcerilor», «învăluind prin
mustul trupului mintea ca într-un fum, în dulceaţa poftelor iraţionale». Sau,
cum zice Ioan Scărarul, «diavolul stă în stomac şi împiedică pe om să se socoată sătul, chiar dacă ar fi
înghiţit tot Egiptul şi ar fi băut tot Nilul».
De aici urmează că satana ne trimite momeala
prin mijlocirea poftelor trupeşti, stârnind mişcarea vreunei pofte ce
dormitează în subconştient. «Mintea noastră, având o simţire foarte fină, îşi
însuşeşte lucrarea gândurilor şoptite ei de duhurile rele oarecum prin trup»
(Diadoh, Filoc. I rom., p. 380).
Momeala e, aşadar, prima apariţie în conştiinţă
a unei dorinţe rele. La început ea n-are vehemenţă şi
se prezintă sub forma unui gând simplu. Mai bine zis conştiinţa ia act de ea
încă de la prima trezire şi această primă lucrare a ei în conştiinţă se face sub forma unui gând.
Numai dacă nu e înăbuşită prin reacţia
noastră hotărâtă, această mişcare câştigă intensitate, încât cu greu îi
mai putem rezista.
De obicei această primă trezire a unei pofte —
prima apariţie a momelii în conştiinţă — e prilejuită de
privirea unor lucruri externe. Împrejurarea aceasta a putut
da naştere ideii că satana se află cuibărit în înfăţişarea unui
lucru şi trimite direct un gând de păcat în cugetul nostru, fără să se
folosească de trezirea unei pofte subconştiente, ca mijloc. Cu toate acestea nu este exclus şi în aceste cazuri ca tot pofta din noi să se fi trezit înainte la privirea lucrului extern şi abia ea să
fi plasat în acel lucru impresia care socoteşte că îi stimulează pofta. Venirea momelii în cele mai multe cazuri pe calea aceasta a făcut pe
părinţi să recomande închiderea simţurilor în vremuri de navală a ispitelor.
În unele cazuri însă momeala apare în noi fără
să privim la unele lucruri externe. Atunci intră în lucru amintirea unui păcat
repetat. Oricum, însă, atât în primele cazuri, cât şi în cele
de al doilea, e foarte rezonabil să se admită că ultimul motor al momelii este
un duh deosebit de noi, pentru că, altfel, de ce se stârneşte amintirea unei
patimi exact în cutare cazuri şi de ce se stârneşte numai în anumite momente
ale privirii la lucrurile externe ?
Acesta fiind înţelesul schemei ortodoxe cu
privire la stârnirea patimilor, constatăm că în esenţă nu e nici o deosebire
între ea şi cea a lui Blondel. Identitatea merge şi mai în
amănunte. Dacă momeala sau atacul este primul semnal pe care-l trimite
conştiinţei un «rebel răsculat», însoţirea este faza în care cugetarea îi
descoperă «raţiunea» şi «îndreptăţirea »; şi făurind astfel în favorul ei argumente, se
convinge să treacă, în total sau cu anumite rezerve, de partea ei. E faza de
investire cu temeiuri raţionale, mai bine-zis, cu false temeiuri raţionale, a
poftei trezite, ca pe urmă, în faza consimţirii, să-şi dea şi voinţa
adeziunea ei la o mişcare ce şi-a câştigat o investitură din partea raţiunii şi
care, prin acest fapt, precum şi cu trecerea fiecărei clipe de la trezirea sau
de la apariţia ei în conştiinţă, adică de când zăboveşte raţiunea asupra ei, a crescut
tot mai mult în intensitate. De aici urmează că abia prin lipsa de fermitate a raţiunii,
mişcarea unei pofte devine păcat. Dacă raţiunea ar fi
atât de fermă încât să respingă mişcarea ce apare în conştiinţă din primul moment, dacă nu s-ar lăsa cumpărată sau dusă de
pseudo-raţionamente şi n-ar zăbovi nici o clipă asupra ei, mişcarea poftei n-ar
deveni patimă. De aceea, Sfinţii Părinţi cer în primul rând o
întărire a minţii în poziţia ei. Desigur că aceasta e şi o lucrare de
voinţă. Dar o lucrare de voinţă care se referă la minte şi
care se uşurează prin silinţa omului de a se lumina cu privire la rosturile şi
la datoriile sale. Lucrarea voluntară ni se înfăţişează într-o strânsă
împletire cu cea intelectuală în opera de refacere a omului,
cum la căderea lui în păcat au lucrat, în aceeaşi împletire, cauze morale şi
intelectuale.
De
aceea, operă de redresare a omului trebuie începută cu credinţa care pe de o
parte e chestiune de voinţă, pe de alta se referă la minte, dându-i acesteia o
atitudine intelectuală, sau o concepţie care îi oferă argumente contra
păcatului.
Datoria care, în urma acestui
fapt, se impune celui ce vrea să-şi ducă viaţa tot înainte spre desăvârşire este să vegheze tot timpul
asupra gândurilor ce apar în câmpul conştiinţei, ca să fie eliminat de la
prima apariţie gândul oricărei patimi.
Paza
minţii, atenţia şi rezistenţa trează şi statornică împotriva gândurilor, sunt recomandările necontenite ale maeştrilor duhovniceşti, pentru cel ce
nu vrea să cadă pradă patimilor. S-ar părea că aceasta înseamnă a ne ţine
cursul vieţii pe un drum rigid, îngustat, care face cu neputinţă orice
îmbogăţire a ei. De fapt, înseamnă a ţine mintea
scufundată, plină de iubire, în
infinitul dumnezeiesc, care o îmbogăţeşte cu înţelesuri curate mereu noi.
Ceea ce se respinge în asceză mereu nu sunt noile avânturi şi inspiraţii de ordin spiritual, ci
tendinţele exagerate ale poftelor simţuale, care, departe de a aduce o
îmbogăţire a spiritului, îl îngustează, îl leagă infinit de lucruri finite, îl
împiedică în tendinţele de lărgire a înţelegerii lui. Ceea ce se
înlătură mereu sunt bolovanii care sunt aruncaţi în calea unui râu ce
înaintează, lărgindu-se. Vieţii trupului i se încuviinţează satisfacerea
trebuinţelor strict necesare. Dar nici un considerent cu adevărat raţional nu
poate pleda pentru înlăturarea oricărui baraj din calea poftelor ce se
îndreaptă năvalnic spre uliţi înfundate şi înguste.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu