01.02.03 Frica de Dumnezeu şi gândul la Judecată

3. FRICA DE DUMNEZEU ŞI GÂNDUL LA JUDECATĂ

(n.c. gândul că, neurmând Calea lui Dumnezeu – poruncile – nu vom avea parte de bucuria sfăntă de a fi primiţi în Împărăţia cerurilor, ca tărâm al desăvârşirii)

Sporind, credinţa devine frică de Dumnezeu. Pe de o parte, nu credinţa se naşte din frica de Dumnezeu, ci frica, din credinţă. Căci ca să-ţi fie frică de El, trebuie să crezi în El. Pe de alta, credinţa nu se poate dezvolta fără ca să treacă prin frică sau, poate, ajutată chiar de la început de frică (Fapte 2, 37).

Şi tot sufletul era cuprins de teamă, căci multe minuni şi semne se făceau în Ierusalim de către apostoli şi mare frică îi stăpânea pe toţi.

Credinţa nu e nici la început pur teoretică, ci are, prin frica ce o însoţeşte, un caracter existenţial. O credinţă ce n-a a ajuns la frică sau nu e însoţită de la început de frică, nu şi-a câştigat o eficienţă îndestulătoare pentru pornirea la fapte.

Frica de Dumnezeu este opusul fricii de lume. Ea are rostul să copleşească frica de lume. Frica de durerile şi de strâmtorările lumii ne face să ne aruncăm cu toată nesocotinţa după plăcerile ei şi după situaţiile prospere care ne pot cruţa de eventuale strâmtorări. Frica de lume ne leagă de lume, ne face să ascultăm de ea şi să nu dăm ascultare chemării mai înalte a lui Dumnezeu, care ni se face prin credinţă. De aceea forţa de atracţie a lumii, manifestată nu numai prin împătimirea de plăcerile lumii, ci şi prin frica de lume, trebuie contracarată printr-o frică şi mai mare : prin frica de Dumnezeu. Căci nefiind în stare de la început să simţim bucuriile de care ne va face parte Dumnezeu, deci neputând fi dezlipiţi prin ele de lume, trebuie să fim dezlipiţi de lume printr-un act de putere, de înspăimântare, prin o frică mai mare, prin cea de Dumnezeu. De aceea scriitorii duhovniceşti deosebesc două feluri de frică de Dumnezeu:

-         frica de robi, adică frica de pedeapsa Lui, şi

-         frica din iubire, frica de a nu ne lipsi de bunătatea Lui.

Prima e a începătorilor, a doua, a celor progresaţi. Dar nici frica de Dumnezeu începătoare nu e numai slăbiciune, ci şi o mare putere de a înfrunta frica de lume, care e numai slăbiciune şi robie, total lipsită de libertate. Frica de lume o pătimim, ea ne stăpâneşte prin slăbirea voinţei noastre. Frica de Dumnezeu e o forţă care întăreşte voinţa noastră, care ne face factori activi, în loc de marionete pasive. Chiar şi în ea e o putere de la Dumnezeu.

Heidegger deosebeşte între

-         frica «de ceva din lume» (Furcht) şi

-         frica de golul lumii peste tot, adică de existenţa în lume, care este simţită ca ameninţând în orice clipă, cu platitudinea şi cu nimicnicia ei, modalitatea unei trăiri proprii, care face transparentă fiecăruia intimitatea sa (Angst).

Dar omul căzut în forma cenuşie de existenţă nu mai ştie de frica de platitudine (Angst). Aceasta izbucneşte câteodată în conştiinţa lui, ca o scurtă revelaţie a intimităţii ce se vede înecată şi vrea să se salveze. Omul s-a dezobişnuit atât de mult de privirea intimităţii sale în faţă şi de o existenţă proprie, deosebită de clişeele comune, încât se sperie de asemenea revelaţii şi se aruncă şi mai mult în platitudine. Aceasta e frica (Furcht) de ceva din lume, sau e frica de a pierde ceva din lume. E frica de a nu pierde prilejurile de plăcere, care l-ar putea întoarce la intimitatea sa, la trăirea prin sine însuşi, lipsit de sprijinul comod al lumii.

În această teorie găsim, într-o formă mai rezervată, trei adevăruri care coincid în fond cu învăţătura creştină despre frică :

-         întâi, că viaţa pământească a omului este însoţită inevitabil de o frică;

-         al doilea, că prin frica aceasta fiinţei umane i s-a dat un scut împotriva primejdiei de a fi înecată de lume ,

-         al treilea, că omul a pervertit această frică ce trebuia să-l păzească de lume şi să-l lege de Dumnezeu, izvorul existenţei autentice, concentrate în intimitatea spiritului, prefăcând-o într-o frică de-a nu fi lipsit cumva de lume, de existenţa în orizontul cenuşiu al lumii, într-o frică de a fi dezlipit de lume, de a vieţui ca fiinţă spirituală.

Frica de Dumnezeu ce se naşte din credinţa în El ar fi o reînviorare a fricii primordiale, proprie fricii spirituale a omului, o reînviorare a lui «Angst», în terminologia lui Heidegger. Totuşi, în starea primordială nu era numai această frică a omului, de a se pierde prin desprinderea de Dumnezeu, ci şi o frică unită cu încrederea în El.

Desigur, Heidegger s-a ferit de a socoti că «Angst» e frica de Dumnezeu, ci a socotit-o frica de lume, dar nu frica de a nu pierde lumea, ci frica de a se pierde în lume ,  nu o teamă care-l atrage pe om spre lume, că «Furcht», ci una care-l pune în gardă faţă de nimicnicia ei. Dar noi socotim că frica primordială şi fundamentală a fiinţei umane, de a cădea în automatismul păcatului, al patimilor, al lumii, nu s-ar putea explica fără sentimentul că el e răspunzător pentru păstrarea şi dezvoltarea caracterului său spiritual. Iar sentimentul acestei responsabilităţi, conştiinţa că va avea să dea seama pentru aceasta cădere în braţele lumii, nu s-ar putea explica fără să existe un for superior tot de caracter spiritual, de care atârnă. Dacă ar fi numai omul cu lumea, neavând să dea nimănui socoteală de asimilarea sa completă cu lumea, frica omului de această perspectivă ar fi cu totul inexplicabilă. În frica de a se confunda în lume (Angst), se revelează omului caracterul său de fiinţă spirituală, făcută pentru legarea de Dumnezeu, Care-l poate salva că fiinţă spirituală.

Frica de păcat prin alipire la lume este în fond frica de Dumnezeu. Dacă prin credinţă ni se dăruieşte un început de evidenţă a prezenţei lui Dumnezeu, prin frică ni se sporeşte revelarea acestei evidenţe şi acest spor îl simţim ca o forţă atât de puternică încât e în stare să înmoaie sau să rupă toate legăturile care ne înlănţuiesc de lume : împătimirea, frica, grija lumească. Dumnezeu, Care ne revelează puterea Sa în frică, ne face să ne temem de a cădea în braţele păcatului, sau ale lumii ,  ne face să nu ne fie frică de a pierde prilejurile de fericire în lume. Frica de Dumnezeu copleşeşte frica de lume, aceea de a nu o pierde. Ea promovează dimpotrivă frica că ne putem pierde în lume, prin alipirea la ea ; ea ne dă frica de lume în acest al doilea sens ne dă frica de lume ca de un pericol pentru existenţa noastră adevărată şi eternă.

În frica de Dumnezeu deci se manifestă conştiinţa destinului nostru etern de a nu ne asimila cu lumea. Se manifestă conştiinţa despre nimicnicia cu care ne ameninţă lumea ; conştiinţa că lumea contravine destinului nostru etern, asigurat de trăirea prin intimitatea proprie.

Aşadar în frica de Dumnezeu ni se revelează conştiinţa unei autorităţi, constituită de o realitate superioară nouă, nu inferioară, cum e lumea, conştiinţa unei autorităţi pe care nu o putem nesocoti. Nu putem face orice, nu ne putem scufunda în lume, pentru că simţim opreliştea din partea unui for căruia avem să-i dăm socoteală.

De fapt, în frica de a păcătui, în frica de a cădea în braţele lumii, care e una cu frica de Dumnezeu, nu avem conştiinţa unei primejdii imediate, ci a unei primejdii viitoare, şi anume a unui rău care ne va apasa existenţa la infinit. De altfel însăşi frica adâncă din firea omului, de a nu se pierde în lume (Angst) e o frică de un rău infinit. De aici şi infinitatea ei. Nu ne temem că prin căderea în valurile lumii, vom dispărea propriu-zis, ci că existenţa noastră va deveni pentru vecie insuportabilă. Dacă n-ar fi decât lumea şi perspectiva pierderii totale în ea, n-ar exista acel «Angst», de care vorbeşte Heidegger.

De aici, conştiinţa că urmările căderii noastre nu se vor arăta în toată gravitatea lor decât de-abia după ce vom trece pe planul vieţii veşnice. De aceea frica de Dumnezeu e o frică de judecata Lui, care va pecetlui pentru veci soarta noastră; e frica de judecata din urmă şi de chinurile unei veşnice existente neautentice, nedepline (n. c. este frica de a nu avea parte de bucuria deplină a Împărăţiei cerurilor).

În acest sens frica de Dumnezeu este nedezlipită de gândul la judecata din urmă. Asceza răsăriteană ne recomandă neîncetat să medităm la judecata din urmă, pentru ca să sporească în noi frica de Dumnezeu, prin care evităm păcatul.

Precum credinţa, sporind prin virtuţile ce răsar din ea, încearcă anumite transformări, aşa şi frica persistă şi ea pe treptele mai înalte ale vieţii duhovniceşti, dar se înnobilează. Sfântul Maxim, aducând la unison locurile Epistolei lui Ioan 4, 13 şi Ps. 34, 10, spune:

«Frica este de două feluri:

-         una curată, iar

-         alta necurată.

Astfel, frica ce se naşte din aşteptarea pedepsei pentru greşeli, având drept pricină a naşterii ei păcatul, întrucât nu e curată, nu va rămâne totdeauna, ci va dispărea împreună cu păcatul.

Dar frica curata care stăruie într-una, chiar fără amintirea păcatelor, nu va înceta niciodată, fiindcă este fiinţială. Ea ţine oarecum de raportul lui Dumnezeu cu făptura, ca Unul ce-Şi face vădită slava Sa care e mai presus de toată împărăţia şi puterea».

Unii scriitori duhovniceşti recomandă şi gândul la moarte, ca mijloc de purificare de patimi. Dar este vădit că nu moartea în sine sperie pe un credincios adevărat, ci judecata Iui Dumnezeu, care urmează morţii. Perspectiva unei morţi definitive şi totale nu întreţine în om frica, ci cel mult o plictiseală pentru lipsa de sens a existenţei. Numai întrucât moartea aduce după ea sau cu ea judecată şi o viaţă eternă, se pune preţ şi pe gândul la moarte. Gândul la moartea în sine e şi el însă de ajutor cel puţin la începători, întrucât aduce în faţa sufletului nimicnicia lumii şi a făgăduinţelor ei. Ioan Scărarul îi închină acestui gând un capitol întreg între cele treizeci ale «Scării» sale. «Precum pâinea este cea mai trebuincioasă dintre mâncări, zice el, aşa gândul la moarte e cel mai necesar dintre toate lucrurile. Gândul la moarte naşte în cei ce vieţuiesc în mijlocul lumii osteneli şi deprinderi cuvioase, mai bine zis dispreţul plăcerilor; iar în cei retraşi din zgomot, lepădarea grijilor, rugăciune continuă şi paza minţii... Semnul adevărat al celor ce cugetă în simţirea inimii la moarte, este neîmpătimirea de bunăvoie faţă de toată zidirea şi părăsirea totală a voii proprii. Gândul la moarte este moarte zilnică, gândul la sfârşit este un suspin de fiecare ceas. Cei ce au acest gând, mărind necontenit frica prin frică, nu se odihnesc până nu-şi consumă şi însăşi puterea oaselor. Dar să fim încredinţaţi că şi ea este un dar al lui Dumnezeu; căci altfel, cum se face că aflându-ne chiar lângă morminte rămân unii dintre noi fără lacrimi şi învârtoşaţi ?».

Gândul la moarte şi la judecată face mai frecvent gândul la Dumnezeu, cu care a început întărirea credinţei, sporind astfel meditaţia lăuntrică. Sau frica şi gândul la moarte nu sunt decât gândul la Dumnezeu, asociat cu conştiinţa păcatelor proprii şi cu teama de judecată.

HEIDEGGER MARTIN (1889-1976) -

filosof german, unul din fondatorii  existenţialismului. La temelia  filosofiei sale H. pune noţiunea de  existenţă şi problema sensului  existenţei, care poate fi inţeles  dezvăluind existenţa umană. H.  afirmă că cea mai esenţială trăsătură  a existenţei este timpul, fiindcă  ontologic existenţa omului este  vremelnică, finită. Anume trăirea  caracterului temporal al existenţei  sale, concentrarea atenţiei spre  viitor, spre inexistenţă ii atribuie  personalităţii o existenţă autentică.  Experienţa spirituală a personalităţii,  care simte irepetabilitatea sa,  caracterul momentan al existenţei  sale şi inevitabilitatea morţii şi-au  găsit expresie la om, după H., in aşa  noţiuni ca frica, conştiinţa, vina, grija  ş.a. H. afirmă că existenţa nu poate  fi percepută, ea poate fi numai  ascultată. Existenţa trăieşte prin  limbă, limba e casa existenţei. In  condiţiile tehnicizării, limba devine  mijlocul de transmitere a informaţiei  şi in felul acesta moare ca limbă  autentică, ca ultimul fir, care-l leagă  pe om şi cultura lui cu existenţa. De  aceea sarcina intregii omeniri constă  in a se concentra asupra limbii, care  continuă să trăiască in primul rind in  operele poeţilor. Spre sfirşitul  activităţii sale H. inclină spre  contemplarea mistică a existenţei,  afirmind imposibilitatea inţelegerii  raţionale a ei.  Op.pr.: ”Existenţă şi timp”;  “Kant şi problema metafizicii”;  “Introducere in metafizică”.