1) În cartea de mai jos te-am pus, Prea Cuvioase, pe tine, la urma tuturor. Dar în cea de mai sus, am fost încredinţat că eşti înaintea noastră a tuturor, dacă este adevărat ceea ce s-a spus : «Că vor fi cei din urmă după cugetul lor, cei dintîi după vrednicie» (Mt. 20, 16) 970.
CAPITOLUL I
2) Păstor este, în înţeles adevărat, cel ce poate căuta şi îndrepta prin nerăutate, prin sîrguinţa şi rugăciunea sa, oile cele pierdute.
3) Cîrmaci este cel ce a luat tărie înţelegătoare 971 de la Dumnezeu şi din ostenelile sale, ca să poată scoate corabia nu numai din valuri, ci şi din adîncul însuşi al mării.
4) Doftor este cel ce are trupul şi sufletul nebolnave, neavînd nevoie de nici o doftorie pentru ele 972.
5) Învăţător cu adevărat este cel ce s-a făcut carte înţelegătoare a cunoştinţei prin degetul lui Dumnezeu, sau prin lucrarea luminării de la El şi nu mai are nevoie de celelalte cărţi 973. Nu se cuvine învăţătorilor să povăţuiască după cărţi (copiate) şi pictorilor să picteze după tablouri mai vechi.
6) Tu, cel ce povăţuieşti pe cei mai de jos, învaţă din cele înalte; şi călăuzeşte pe celălalt prin înfăţişarea ta văzută 974. Nu uita de cel ce zice : «Nu de la oameni, nici prin oameni am luat învăţătura, nici n-am fost învăţat» (Gal. 1, 2). Căci nu e cu putinţă celor de jos să tămăduiască vreodată pe cei ce zac la pămînt.
7) Cîrmaciul bun va scăpa corabia; păstorul bun va tămădui oile şi le va face sănătoase. În măsura în care oile urmează neîncetat pe păstorul care merge înainte, în aceeaşi măsură va putea da răspuns pentru ele Stăpînului. Păstorul să lovească cu cuvîntul oile ce rămîn în urmă din lene sau din lăcomia pîntecelui. Căci şi acesta e un lucru al bunului păstor.
8) Cînd oile vor începe, din fierbinţeala zădufului, sau mai bine zis a trupului, să dormiteze cu sufletul, păstorul, privind spre cer, să privegheze cu şi mai multă tărie pentru ele. Căci în vremea acestui zăduf, se întîmplă ca multe să fie mîncate de lupi. Dar dacă şi ele, după obiceiul văzut la oi, îşi pleacă, în vremea zădufului, capul sufletului jos la pămînt, se împlineşte cuvîntul: «Inima zdrobită şi umilită, Dumnezeu nu o va urgisi» (Ps. 50, 18).
9) Cînd peste turmă se abate întunericul şi noaptea patimilor, pune cîinele să stea neclintit lîngă Dumnezeu în paza de noapte. Căci nu e nepotrivit să înţelegi mintea ta ca un cîine care sfîşie fiarele.
CAPITOLUL II
10) Ε o însuşire a firii, făcută şi ea de Bunul nostru Domn, ca, văzînd pe doftor, bolnavul să se bucure chiar dacă nu se va folosi poate cu nimic de la el.
11) Să ai şi tu, o, minunate, plasturi, băuturi, bisturiuri, picături, briciuri, burete, lame de tăiat vinele, fierul de ars rana, alifii, doftorii de somn, cuţit, feşe şi neîngreţoşarea. Căci de ne lipsesc acestea, cum ne vom arăta ştiinţa ? Nicicum. Iar plăţile se dau nu pentru cuvinte, ci pentru fapte 975.
12) Plasturele este leacul patimilor văzute, adică al celor trupeşti; băutura este leacul patimilor dinăuntru şi nimicirea lor; bisturiul este ocărîrea care taie rana, curăţeşte puroiul mîndriei; picăturile sînt curăţirea ochilor sufletului, întunecat de turburarea mîniei. Briciul este dojenirea care muşcă, dar după puţin vindecă. Lama de tăiat vinele este deşertarea grabnică a mirosului cel nearătat. Ea este şi zgîrierea şi împun- gerea aspră spre vindecarea celor bolnavi. Buretele este mîngîierea bolnavului şi răcorirea lui de către doftor după tăiere sau operaţie, prin cuvinte line şi blînde. Fierul de ars este hotărîrea şi regula aspră dată pentru o vreme, spre pocăinţă. Alifia este mîngîierea dată bolnavului după arderea rănii, fie prin cuvînt, fie prin puţină hrană. Leac de somn înseamnă a lua povara celui ascultător şi a-i da prin supunere odihnă, şi un somn neadormit şi o orbire cuvioasă, ca să nu vadă faptele cele bune ale sale. Legăturile sînt întărirea şi strîngerea celor moleşiţi de slava deşartă şi lăudăroşi, prin răbdarea pînă la moarte. Iar la urma tuturor, cuţitul este regula şi hotărîrea şi scoaterea trupului mort sufleteşte şi a mădularului plin de puroi, ca să nu treacă şi la celelalte vătămarea sa.
13) Fericită este la doftori neîngreţoşarea şi la întîistătători nepătimirea. Cei dintîi, neîngreţoşîndu-se, pot lucra la vindecarea oricărei boli rău mirositoare, fără greutate. Cei de al doilea pot învia orice suflet mort.
14) Una dintre rugăciunile întîistătătorului să fie şi aceasta : să poată pătimi împreună cu toţi şi să trăiască starea lor, după treapta lor, ca nu cumva să vatăme şi el ca Iacob (Fac. 27) pe cei pe care îi iubea şi pe cei împreună cu el. Iar aceasta obişnuiesc să o pătimească, fiindcă nu au simţurile sufletului cu desăvîrşire deprinse spre deosebirea binelui şi răului şi a ceea ce e la mijloc 976.
CAPITOLUL III
15) Ε mare ruşinea întîistătătorului care se roagă să se dăruiască celui supus lui ceea ce el nu are. Precum cei ce văd faţa împăratului şi şi l-au făcut prieten, pot să împace cu împăratul pe toţi slujitorii lui, sau poate şi pe cei necunoscuţi de el, sau chiar şi pe duşmanii lui, dacă voiesc, şi să-i facă să se bucure de aceeaşi slavă, aşa înţelege şi despre sfinţi.
16) Pe prietenii cei mai desăvîrşiţi şi adevăraţi (ai împăratului) îi respectă prietenii şi îi ascultă. Ba poate se şi lasă siliţi de ei. Bine este a-ţi face prieteni pe prietenii netrupeşti. Căci nimenea nu ne ajută aşa de mult la virtute, ca ei.
17) Mi-a spus unul dintre iubitorii de Dumnezeu, că totdeauna dar mai ales în sărbătorile anuale şi împărăteşti, Dumnezeu răsplăteşte pe slujitorii Lui cu daruri.
CAPITOLUL IV
18) Doftorul este dator să se dezbrace cu desăvîrşire de patimi, ca să se poată preface, la vremea potrivită, că le are pe unele şi mai ales mînia. Căci de nu le-a lepădat cu totul, nu le va putea îmbrăca iarăşi în chip nepătimitor 977.
19) Am văzut un cal în oarecare măsură nedeprins, care fiind dus de frîu şi păşind liniştit, deodată, slăbindu- i-se puţin frîul, l-a primejduit pe stăpîn. Cu doi draci se obişnuieşte să se întîmple aceasta 978. Deci ce voiesc să caute, să caute cu osteneală. Doftorul va cunoaşte înţelepciunea dată lui de Dumnezeu, cînd va putea să vindece bolile pe care cei mulţi nu le pot vindeca.
CAPITOLUL V
20) Nu e învăţător vrednic de laudă cel ce face înţelepţi pe copiii învăţaţi, ci pe cei neînvăţaţi şi neînţelepţi, ducîndu-i la desăvîrşire. Iscusinţa vizitiilor se arată şi e lăudată cînd ţin în frîu cai necercaţi şi-i scapă pe aceştia.
21) Dacă ai ochi în stare să vadă de mai înainte furtunile pe mare, spune aceasta limpede celor aflaţi în corabie. Iar de nu, vei fi pricinuitorul scufundării corăbiei, pentru că ţi s-a încredinţat de către toţi, fără grijă, cîrma ei.
22) Am văzut doftori care nu au vestit înainte bolnavului pricinile îmbolnăvirii. De aceea, au pricinuit şi bolnavilor şi lor înşişi multă oboseală şi chin.
23) Pe cît de multă credinţă în el vede întîistătătorul la supuşii săi şi la alţii din afară, pe atîta trebuie să se păzească pe sine cu toată grija în cele ce le face şi le spune. Căci ştie că toţi privesc la el ca la o icoană pilduitoare şi socotesc cele spuse şi făcute de el ca dreptar şi lege.
24) Pe păstorul adevărat îl dovedeşte iubirea. Căci din iubire S-a răstignit Păstorul cel mare.
CAPITOLUL VI
25) Însuşeşte-ţi cele ale altora prin cuvinte şi nu vei avea nevoie totdeauna de multă sfială 979.
26) Întristează pe cel bolnav pentru o vreme, ca să nu se lungească mult timp boala, sau să moară din pricina tăcerii vrednice de osîndă. Mulţi au socotit, din pricina tăcerii cîrmaciului, că plutesc bine, pînă ce s-au izbit de stîncă.
27) Să auzim pe marele Pavel scriind lui Timotei: «Stăruie pe lîngă ei cu timp şi fără timp» (II Tim. 4, 2). «Cu timp», socotesc, cînd cei mustraţi rabdă mustrarea cu plăcere; «fără timp», cînd sînt muşcaţi de ea. Căci şi izvoarele izvorăsc apa, chiar cînd nu însetează nimeni.
28) Este în firea unor întîistătători, ca să zic aşa, să se sfiască şi de multe ori să nu spună celor supuşi cele de trebuinţă, ci să tacă. Dar aceştia să nu se ferească să-şi împlinească datoria de învăţători faţă de ucenicii lor şi să însemneze pe o hîrtie poruncile de trebuinţă ce se cade să le dea acestora.
29) Să ascultăm ce spune în privinţa unora dumnezeiasca Scriptură: «Taie-l, căci pentru ce să mai ocupe pămîntul fără rost ?» (Lc. 13, 7); şi: «Scoateţi pe cel rău dintre voi» (I Cor. 5, 13); şi: «Nu te ruga pentru poporul acesta!» (Ier. 7, 16); şi despre Saul la fel. Toate acestea e dator să le cunoască păstorul: cu care, cum, şi cînd trebuie să se întîmple. Căci nimic nu e mai adevărat decît ceea ce spune Dumnezeu.
30) Dacă cineva, mustrat în deosebi, nu se ruşinează, va face şi din mustrare în faţa mai multora, prilej de neruşinare, urîndu-şi de bunăvoie însăşi mîntuirea sa980.
CAPITOLUL VII
31) Ţin seama şi de ceea ce am văzut că se întîmplă şi la mulţi bolnavi conştienţi. Aceştia, cunoscîndu-şi frica şi neputinţa lor, au rugat pe doftor să-i lege, fără voia lor, şi să-i trateze cu sila, de bunăvoia lor. Pentru că «duhul este rîvnitor», pentru nădejdea viitoare, «iar trupul este neputincios» (Mt. 26, 42), pentru slăbiciunile de mai înainte. Iar eu văzînd aceasta i-am rugat pe doftori să se lase înduplecaţi de aceia.
32) Povăţuitorul nu trebuie să le ceară tuturor celor ce vin la el să meargă pe calea îngustă şi plină de necazuri. Nici nu e fiecăruia jugul blînd şi sarcina uşoară. Ci trebuie mai degrabă să se aplice leacurile potrivite. Celor împovăraţi de păcate grele şi uşor aplecaţi spre deznădejde, le este potrivit leacul al doilea. Celor ce tind spre un cuget înalt şi mîndru, le este potrivit leacul dintîi.
33) Unii, voind să facă o cale lungă şi întrebînd pe cei ce o cunosc, au auzit de la ei că este dreaptă şi neprimejdioasă. Dar moleşindu-se în cursul călătoriei, din pricina a ceea ce au auzit, pe la mijlocul ei sau s-au primejduit, sau s-au întors, aflîndu-se nepregătiţi pentru greutăţile ei. Dar socotesc că se poate întîmpla şi lucrul dimpotrivă.
34) Acolo unde dragostea dumnezeiască s-a atins de inimă, frica din cuvinte n-a avut putere. Şi unde s-a ivit frica gheenei, acolo s-a născut răbdarea tuturor durerilor şi ostenelilor. Unde se cunoaşte nădejdea Împărăţiei, acolo se iveşte şi dispreţuirea tuturor celor de jos.
35) Conducătorul de oaste destoinic cunoaşte limpede starea şi treapta fiecăruia din cei conduşi. Căci poate sînt în mulţime unii fruntaşi în luptă şi luptători de unul singur, putînd să fie aşezaţi în linişte în fruntea ostaşilor.
36) Nu poate scăpa cîrmaciul corabia singur, fără împreună-lucrarea corăbierilor. Nici doftorul nu poate vindeca pe cel ce suferă, nerugat mai întîi de el şi neajutat prin arătarea ranei lui cu deplină încredere. Cei ce s-au ruşinat de doftori şi-au pricinuit puroi şi adesea mulţi au murit.
CAPITOLUL VIII
37) Păzind oile la păşune, păstorul să nu înceteze să se folosească de fluierul cuvîntului, mai ales cînd vor să meargă la culcare. Căci de nimic altceva nu se teme lupul, ca de sunetul fluierului păstoresc.
38) Întîistătătorul nu trebuie să se umilească totdeauna fără judecată, nici să se înalţe totdeauna nebuneşte. Ci să privească la Pavel, folosindu-se de amîndouă (II Cor. 10—13). Domnul a acoperit ochii celor călăuziţi faţă de lipsurile întîistătătorului. Iar acesta arătîndu-le lor pe acestea, a trezit în ei necredinţa.
39) Am văzut întîistătător, lăsîndu-se, dintr-o smerenie adîncă, sfătuit în unele lucruri de fiii săi. Şi am văzut pe altul voind să le arate acelora, din mîndrie, neînţeleapta lui înţelepciune şi rîzînd de ei.
40) Am văzut, e drept foarte rar, în cîte o împrejurare povăţuitori pătimaşi stăpînind peste cei nepă timaşi, care ruşinîndu-se pe încetul de cei conduşi, au pus capăt patimilor lor. Aceasta cred că a lucrat-o în ei plata celor mîntuiţi. Şi aşa stăpînirea lor pătimaşă li s-a făcut pricină de nepătimire.
CAPITOLUL IX
41) Să luăm aminte să nu risipim vreodată cele încărcate în port, în largul mării981. O ştiu aceasta cei încă nedeprinşi cu zgomotele din afară.
42) Cu adevărat, mare lucru este a răbda cu hotărîre şi cu bărbăţie zăduful şi pacea şi tihna liniştirii şi a nu căuta împrăştierile şi mîngîierile din afara corăbiei, sau a chiliei, cum caută corăbierii trîndavi, în vremea liniştită, scăldarea în mare. Dar neasemănat mai mare lucru este a nu avea frică de zgomote, ci a rămîne, în vremea ciocăniturilor lor în inimă, petrecînd neclintit cu oamenii în afară şi cu Dumnezeu înăuntru.
CAPITOLUL X
43) Să-ţi fie, o, minunatule, ceea ce se petrece la judecătoriile din afară, pricină de gîndire la cele ale noastre: cine vine ca un osîndit la judecata înfricoşătoare şi adevărată a noastră, şi cine, nevinovat, sîrguindu- se spre lucrarea şi slujirea lui Dumnezeu ? Căci sînt două sosiri contrarii şi au nevoie de judecăţi potrivite lor 982.
44) Întîi de toate să fie întrebat cel vinovat, care au fost faptele lui după felul lor, pentru două motive : ca prin mărturisire să se simtă totdeauna împuns (în conştiinţă) şi să rămînă fără îndrăznire, şi ca, cunoscînd ce răni a primit, să fie trezit la iubirea noastră983.
45) Să nu uiţi nici aceasta, o, preacinstite, precum ştii de fapt. Să nu fie! Să fie judecate de voi şi locurile şi chipul de viaţă nouă şi deprinderile celor vinovaţi. Căci e o mare felurime şi deosebire în acestea. De multe ori cel mai slab e şi cel mai smerit cu inima. De aceea trebuie să fie pedepsit şi mai uşor de către doftorii duhovniceşti 984. Iar ceea ce se cere pentru cel dimpotrivă, e vădit.
CAPITOLUL XI
46) Nu e drept ca lupul să păzească oile, şi nu e neprimejdios ca cei pătimaşi să conducă peste cei pătimaşi 985.
47) Neplăcută privelişte este vulpea pentru păsări. Dar nimic nu e mai neplăcut decît un păstor care se înfurie. Cea dintîi turbură păsările; al doilea turbură şi pierde sufletele cuvîntătoare.
48) Ia seama să nu cercetezi cu de-amănuntul lucrurile cele mai mici, căci nu vei fi următor lui Dumnezeu 986.
49) Să ai şi tu pe Dumnezeu iconom şi întîistătător al tuturor celor din lăuntrul şi din afara ta, ca un cîrmaci prea bun. Şi tăindu-ţi prin El voia ta, te vei face şi tu fără griji, călăuzit numai de voia Lui.
50) Trebuie să iei seama şi tu şi toţi şi la aceasta: nu cumva harul a rînduit să lucreze prin noi cele mai multe din credinţa celor ce vin la noi şi nu din curăţia noastră ? Căci mulţi din cei pătimaşi au făcut lucruri minunate în chipul amintit.
51) Dacă «mulţi, spune, vor zice către Mine în ziua aceea, Doamne, Doamne, oare n-am proorocit în numele Tău ?» şi celelalte (Mt. 7, 22), nu e de necrezut ceea ce s-a spus mai înainte.
52) Cel ce şi L-a făcut pe Dumnezeu sieşi milostiv poate să-i facă bine pe cei bolnavi, fără ca ei să simtă, şi într-un chip ascuns lor, dobîndind două lucruri mari: să se păstreze pe sine ferit de slava oamenilor, ca de o rugină, şi să facă pe cei miluiţi să mulţumească numai lui Dumnezeu.
CAPITOLUL XII
53) Dă celor ce-şi fac drumul cu curaj şi bărbăţie, mîncări mai tari şi mai vîrtoase; iar celor rămaşi în urmă, fie prin fire, fie prin voinţă, dă-le lapte, ca unora ce sînt încă prunci. Căci toată mîncarea e la vremea ei.
54) Aceeaşi mîncare le pricinuieşte adeseori unora rîvna, iar altora întristarea. Trebuie ţinut seama la aruncarea seminţei, de cele de faţă : de timp, de persoană, de calitate, de cantitate 987.
55) Unii socotind ca nimic luarea asupra lor a grijii altora, au pornit să păstorească sufletele fără judecată ; şi cu toate că întreceau pe alţii cu multă bogăţie (în virtuţi), au plecat cu mîinile goale, trecînd altora această purtare de grijă a acelora 988.
56) Precum există copii adevăraţi şi legitimi, şi alţii din a doua căsătorie, şi alţii din slujnice şi alţii din curvie, aşa se cunosc multe feluri asemănătoare ale purtării de grijă a altora. Există o purtare de grijă adevărată, o dăruire a sufletului pentru sufletul aproapelui în toate. Şi există o luare-asupră-şi numai a păcatelor mai înainte săvîrşite; şi alta, numai a celor făcute după aceea. Şi există o purtare numai a poverii poruncilor proprii, din puţinătatea puterii duhovniceşti şi din lipsa nepătimirii. Dar chiar în cea dintîi şi desăvîrşită, purtăm povara după măsura tăierii voii 989.
57) Fiul legitim se cunoaşte cînd lipseşte tatăl. Aşa să înţelegi şi în cazul celor de sub ascultare. Să ia seama întîistătătorul şi să însemneze pe cei ce se împotrivesc în cuvînt şi lucrează împotrivă; şi să-i certe cu cele mai grele mustrări în faţa unora mai mari, insuflînd şi altora frică prin ei, chiar dacă aceia s-ar simţi greu muşcaţi de ocări. Căci mai de folos este înţelepţirea multora, decît păgubirea unuia.
58) Sînt unii care, din iubire duhovnicească, au primit poveri de ale altora peste puterea lor, aducîndu- şi aminte de cel ce a zis : «Mai mare dragoste ca aceasta nimeni nu are» (In. 15, 13) şi celelalte. Şi sînt alţii, care primind de la Dumnezeu puterea purtării altora, nu s-au supus cu dulceaţă greutăţilor pentru mîntuirea fratelui. Şi eu i-am plîns pe aceştia ca pe unii ce nu au avut dragoste. Iar despre cei dintîi am aflat spunîndu-se undeva: «Cel ce-şi stoarce cinstiri de la cel nevrednic, gura mea este» (Ier. 15, 19); şi: «Să-ţi fie ţie după chipul în care ai făcut».
59) Îţi cer să iei aminte şi la aceasta : de multe ori păcatul cu gîndul al întîistătătorului se judecă mai rău decît cel cu fapta al ascultătorului, dacă mai uşoară este greşeala ostaşilor, decît porunca rea a conducătorului de oaste.
60) Sfătuieşte pe ascultători să nu-şi mărturisească cele trupeşti şi desfrînate în amănunt. Iar celelalte păcate să le mişte în minte noaptea şi ziua, după chipul lor amănunţit.
61) Deprinde pe cei de sub ascultarea ta să fie nevinovaţi întreolaltă şi foarte înţelepţi faţă de draci.
62) Să nu-ţi rămînă ascuns scopul oilor în legăturile dintre ele. Căci scopul dracilor este să destrame pe cei sîrguitori, prin trîndăvie.
63) Nu pregeta cînd ţi se cere să te rogi şi pentru cei cu totul fără grijă; roagă-te nu pentru ca să fie mîntuiţi (căci aceasta este deocamdată cu neputinţă,, dacă ei nu conlucrează), ci ca să fie mişcaţi de Dumnezeu la sîrguinţă.
64) Cei slabi să nu mănînce împreună cu ereticii, precum sa spus în canoane. Cei tari în Domnul, dacă sînt poftiţi de cei necredincioşi cu credinţă şi vor voi să meargă la ei, să meargă spre slava lui Dumnezeu.
65) Nu te scuza cu neştiinţa: căci cel ce nu ştie şi face lucruri vrednice de pedepsire se va bate că nu a învăţat.
CAPITOLUL XIII
66) Ε ruşine păstorului să se teamă de moarte. Cînd o cere ascultarea, nu trebuie să existe frică de moarte.
67) Caută, o, fericite, virtutea fără de care nu va vedea nimenea pe Domnul şi fă pe fiii tăi să cîştige înainte de toate pe aceea, izbăvindu-i pe ei cu totul de vederea oricărei feţe netede şi asemănătoare celor femeieşti.
68) Felurile de vieţuire şi locuinţele tuturor celor de sub ascultarea voastră să fie deosebite după vîrstele trupului. Căci nu trebuie a trimite pe cineva din port
69) Să nu punem peste nimenea mîinile înainte de a fi ajuns la vîrsta înţelepciunii, legiuită potrivit lumii, ca nu cumva ridicînd pe vreunele dintre oile aflate în neştiinţă, acestea, ajungînd apoi la cunoştinţă, să nu poată răbda povara şi arşiţa, ci să se năpustească spre lume. Acest lucru nu va fi fără primejdie celor mai înainte hirotoniţi.
70) Cine este oare un astfel de iconom al darului lui Dumnezeu, ca, nemaiavînd nevoie de lacrimile, de suspinele şi de ostenelile sale, să se folosească de ele fără cruţare către Dumnezeu pentru curăţirea altora ?991
71) Să nu încetezi vreodată să speli şi să cureţi sufletele întinate şi mai ales trupurile, ca să poţi cere cu îndrăznire de la Conducătorul luptei cununi, nu numai pentru sufletele alor tăi, ci şi pentru ale celor străini.
72) Am văzut pe neputincios curăţind neputinţa altui neputincios, folosindu-se de o îndrăzneală vrednică de laudă pentru acela către Dumnezeu şi punînd sufletul său pentru alt suflet întru smerenie şi prin vindecarea aceluia vindecîndu-se pe sine însuşi. Şi am văzut pe altul făcînd la fel din închipuirea de sine şi auzind certarea: «Doftore, vindecă-te pe tine însuţi» (Lc. 4, 23).
73) Este cu putinţă a se lipsi cineva de un bun, pentru un altul mai mare, aşa cum cel ce a ocolit mucenicia a făcut-o nu din frică, ci pentru folosul celor ce se mîntuiau prin el 992.
74) Există cîte unul care se predă pe sine necinstirii, pentru cinstirea altora; acesta e socotit de mulţi ca iubitor de plăceri sau ca amăgitor, deşi spune adevărul.
75) Dacă cel ce are cuvînt de folos şi nu-l împărtăşeşte cu îmbelşugare, nu va rămîne nepedepsit, la ce mare primejdie nu trebuie să se aştepte, prietene, cei ce pot, ca şi prin însăşi sîrguinţa în fapte să se ostenească cu cei ce se ostenesc, şi nu voiesc să o facă ?993
76) Izbăveşte şi tu, cel ce ai fost izbăvit de Dumnezeu. Mîntuieşte, tu cel ce ai fost mîntuit, pe cel dus la moarte, şi nu cruţa nimic ca să răscumperi pe cei omorîţi de draci 994. Căci aceasta e marea luptă înaintea lui Dumnezeu, mai presus de toată lucrarea şi contemplarea oamenilor şi a îngerilor 995.
77) Cel ce spală şi curăţă, cu curăţia dată lui de la Dumnezeu, întinăciunea altora şi, din cele prihănite, face daruri neprihănite pe care le aduce lui Dumnezeu se dovedeşte împreună-lucrător al Puterilor netrupeşti şi înţelegătoare 996. Acesta şi numai acesta este lucrul de totdeauna al celor ce liturghisesc lui Dumnezeu 997. «Că toti cei dimprejurul Lui îi vor aduce daruri», suflete (Ps. 75, 11).
78) Nimic nu arată aşa de mult iubirea de oameni şi bunătatea cea către noi a Făcătorului, ca a lăsa cele nouăzeci şi nouă de oi şi a căuta pe cea rătăcită. Ia aminte, deci, o, minunate, şi arată-ţi toată sîrguinţa, dragostea, căldura, grija şi rugămintea către Dumnezeu pentru cel foarte rătăcit şi zdrobit. Căci unde sînt mari bolile şi ranele, fără îndoială mari vor fi şi răsplătirile date.
79) Să luăm aminte, să privim şi să facem. Căci nu întotdeauna întîistătătorul trebuie să judece potrivit dreptăţii, ci să ţină seama de neputinţă. Eu am văzut doi inşi judecaţi de către un preaînţelept judecător. Şi acesta l-a declarat pe cel nedrept drept, pentru că era mai slab; iar pe cel drept l-a osîndit ca nedrept, pentru că era mai bărbătesc şi mai plin de tărie sufletească. Aceasta, pentru ca să nu se facă dezbinare mai mare prin dreptate. Dar între patru ochi a spus fiecăruia cele cuvenite lui şi mai ales celui bolnav sufleteşte.
80) Cîmpul înverzit e potrivit pentru oi. Dar mai potrivită e învăţătura şi pomenirea morţii fiinţelor cuvîntătoare, acestea putînd vindeca întinăciunea lor.
81) Cercetează pe cei tari cu sufletul şi-i ceartă fără motiv de faţă cu cei slabi, ca să vindeci, prin leacul unuia, rana celuilalt şi să-i înveţi pe cei moleşiţi să se facă tari.
82) Nicăieri Dumnezeu, ascultînd o mărturisire, nu Se arată să o fi făcut cunoscută public, ca nu cumva să-i oprească pe cei ce se mărturisesc, prin darea pe faţă a lor, şi aşa să-i facă de nevindecat în boala lor.
83) De ne bucurăm de darul cunoaşterii de mai înainte, să nu spunem de mai înainte, celor ce au greşit, greşalele lor, ci mai degrabă să-i îndemnăm prin vorba cu înţeles spre mărturisire. Căci şi prin mărturisirea lor către noi, li se pricinuieşte nu puţină iertare 998. Să-i învrednicim pe aceştia după mărturisire de mai mare îndrăzneală către noi şi de o mai mare îngrijire decît cea de mai înainte 999. Căci prin aceasta înaintează la o mare încredere şi dragoste faţă de noi. Şi sîntem datori să ne arătăm lor chip de smerenie dusă pînă la culme; dar să-i învăţăm să aibă şi frică faţă de noi 1000. Întru toate trebuie să fii răbdător faţă de ei, în afară de neascultarea lor în cele zise.
84) Ia seama ca nu cumva smerenia ta peste trebuintă să adune cărbuni de foc asupra capului fiilor tăi1001.
85) Ia seama de nu cumva vezi în ţarina ta vreun pom care face pămîntul neroditor, dar care ar putea să rodească în altă ţarină. Să nu ne ferim să răsădim aceşti pomi cu sfatul, în altă parte, printr-o apropiere iubitoare 1002.
86) Ε cu putinţă ca întîistătătorul să lucreze virtutea fără primejdie, chiar şi în locuri mai nepotrivite, adică mai lumeşti şi mai iubitoare de plăcere.
87) Cînd doftorul propăşeşte în sănătatea sufletească, nu are nevoie aşa de mult de îngrijirea trupească a celor bolnavi 1003.
88) Să ia seama întîistătătorul la primirea tinerelor vlăstare ; căci nu toată neprimirea şi alungarea e oprită de Dumnezeu 1004.
89) Nici un dar nu e aşa de bine primit de Dumnezeu de la noi ca acela de a aduce suflete cuvîntătoare prin pocăinţă 1005. Căci toată lumea nu are un preţ deopotrivă cu al unui suflet. Lumea trece, iar sufletul e nestricăcios şi rămîne. Drept aceea nu ferici pe cei ce aduc bunuri; ci fericeşte pe cei ce aduc lui Hristos oi cuvîntătoare 1006.
CAPITOLUL XIV
90) Fă-ţi arderile de tot fără prihană. Căci altfel nu te-ai folosit cu nimic.
91) Dacă trebuie să primim cuvîntul: «Se cădea să fie vîndut Fiul Omului; dar vai celui prin care a fost vîndut» (Mc. 14, 21), tot aşa trebuie să primim şi lucrul dimpotrivă: se cade ca mulţi să se mîntuiască şi, negreşit, cei ce voiesc; dar plata se va da celor prin care s-a făcut mîntuirea, după Domnul.
92) Avem nevoie înainte de toate, o prea sfinţite, de puterea duhovnicească, pentru ca celor pe care am pornit să-i călăuzim spre Sfintele Sfintelor, să căutăm să le arătăm pe Hristos, odihnindu-Se pe Masa cea de taină şi ascunsă. De aceea, cînd îi vedem turburaţi şi strîmtoraţi de mulţimea gîndurilor ce voiesc să-i împiedece (mai ales în pridvorul intrării), să-i luăm de mînă ca pe nişte copii şi să-i izbăvim de mulţimea gîndurilor 1007.
Iar dacă unii sînt foarte prunci sau neputincioşi, e de trebuinţă să-i luăm pe umerii noştri şi să-i purtăm pînă ce vor ajunge la uşa intrării celei cu adevărat strâmte. Căci acolo are loc toată îngustarea şi strîmtorarea. De aceea a şi scris careva despre ea: «Aceasta este osteneala înaintea mea, pînă ce voi intra în locul cel sfînt al lui Dumnezeu» (Ps. 72, 16—17).
93) Am spus, o Părinte al Părinţilor, şi în cele de mai înainte despre acel părinte al părinţilor şi învăţător al învăţătorilor, cum era îmbrăcat în întregime în înţelepciunea cea de sus, nefăţarnic, mustrător, cu luare aminte la toate, înţelept, pogorîtor, cu sufletul luminos; iar ceea ce era mai minunat dintre toate ale lui, era că pe cei ce-i vedea că voiesc să se mîntuiască îi povăţuia cerîndu-le mult, iar pe care-i vedea ţinînd la voia lor, sau avînd vreo împătimire, îi depărta în aşa fel de la lucrul de care erau împătimiţi, ca toţi să ia seama să nu-şi arate voia lor fată de nimic din cele de care fuseseră alipiţi. Mai spunea pururea-pomenitul şi aceasta: că e mai bine să fie alungat cineva din mînăstire, decît să fie lăsat să-şi facă voia lui. Căci cel ce-l alungă îl face de multe ori mai smerit pe cel alungat şi, prin aceasta, să-şi taie singur voia lui. Iar cel ce pare să se poarte cu aceştia cu iubire de oameni şi cu pogorămînt, îi face ca în ceasul morţii să-l blesteme, ca pe unul ce mai degrabă i-a amăgit în loc să-i folosească.
Acest mare păstor putea fi văzut după rugăciunile de seară şezînd pe un tron (pe dinafară alcătuit din lemn, iar pe dinăuntru din daruri duhovniceşti), ca un împărat, pe care-l înconjura obştea cea bună şi adunată întreagă ca nişte albine înţelepte şi asculta cuvintele şi poruncile lui ca pe ale lui Dumnezeu. Şi unuia i se poruncea să rostească cincizeci, altuia treizeci, iar altuia o sută de psalmi înainte de culcare; altuia i se poruncea să facă atîtea îngenuncheri, altuia, să doarmă şezînd; altuia, să citească un anumit timp ; iar altuia, la fel să stea la rugăciune.
Pe lîngă aceasta a rînduit doi dintre fraţi ca supraveghetori, avînd să ia seama la întîlnirile şi la lenevirile de peste zi şi să le oprească; iar noaptea, la privegherile necuvenite şi la cele ce nu se pot preda scrisului. Dar nu numai atît, ci marele păstor rînduia şi în privinţa mîncării ceea ce i se potrivea fiecăruia. Căci nu era pentru toţi o singură dietă, nici una asemănătoare, ci se rînduia fiecăruia alta, după starea lui. Unora le rînduia, bunul chivernisitor, una mai uşoară, altora, alta mai zemoasă. Şi lucru minunat era că porunca se împlinea fără murmure, ca şi cînd ar fi ieşit din gura lui Dumnezeu. Sub ascultarea vrednicului de pomenire se afla şi o lavră, în care cel-în-toate-desăvîrşit trimitea din mînăstire pe cei puternici pentru liniştire.
94) Să nu-i conduci, rogu-te, pe cei mai nevinovaţi la multe feluri de gînduri meşteşugite. Mai degrabă, condu-i şi pe cei cu gînduri de tot felul, la simplitate. Acesta e un lucru minunat.
95) Cel ce s-a curăţit la culme, din nepătimirea lui la culme, se va folosi ca un dumnezeiesc judecător şi de o judecată aspră. Căci lipsa nepătimirii împunge inima judecătorului şi nu-i îngăduie să pedepsească cum se cuvine şi să curăţe 1008.
96) Lasă fiilor, înainte de toate, moştenirea credinţei nepătimaşă (nepătată) 1009, şi a dogmelor binecre- dincioase, ca să călăuzeşti la Domnul nu numai pe fii, ci şi pe nepoţi, pe calea dreptei-credinţe (a ortodoxiei n.tr.)1010.
97) Să nu te oprească mila de a pune pe tineri la strîmtoare, de a-i veşteji şi domestici, ca să te slăvească în vremea ieşirii (sufletului).
98) Să-ţi fie chip, preaînţelepte, şi în privinţa aceasta, marele Moisi. Că n-a putut elibera pe ascultători de faraon, măcar că-l urmau cu supunere, pînă ce nu au mîncat azima cu ierburi amare (Ieş. 12). Azima e sufletul care nu are ca punct de plecare voia sa. Căci aceasta îl poate umfla şi înălţa. Dar azima e pururea smerită. Iar prin ierburi amare, să înţelegem cînd amărăciunea care vine din poruncă, cînd strîmtorarea ce se naşte din amărăciunea postului.
99) Iar eu, Părinte al Părinţilor, trimiţîndu-ţi-le acestea, mi se pare că aud pe cel ce zice: «Tu cel ce înveţi pe altul, nu te faci învăţătorul tău ?» (Rom. 2,21). Dar acum, după ce am spus acestea, opresc cursul cuvîntului.
CAPITOLUL XV
Lauda chinoviarhului Raithului, alcătuită după istoria lui Moisi 1011
Sufletul, unit cu Dumnezeu prin curăţie, nu va avea nevoie de alt cuvînt pentru învăţătură, deoarece poartă în sine Cuvîntul cel veşnic, ca învăţător tainic, ca povăţuitor şi luminător. Şi aşa ştiu că este şi preasfin ţitul şi atotluminosul tău suflet de corifeu. Căci cunosc nu numai prin cuvînt, ci prin lucrare şi cercare, prea curata lui cugetare, pierzătoare de fiare, strălucitoare de smerenie, asemenea acelui mare Legiuitor. Fiindcă lui îi urmezi pas cu pas cu cea mai mare stăruinţă şi înaintezi pururea spre înălţime, puţin trebuind ca să-l şi întreci, în ce priveşte vrednica de laudă curăţie şi cununa neprihănirii, prin care ne putem apropia mai mult decît prin altele de Dumnezeu, Cel Prea Curat şi Dătătorul a toată nepătimirea şi Ajutătorul în ea, de Cel ce strămută prin aceasta la cer pe cei ce petrec încă pe pămînt. În acestea, ca într-o căruţă de foc, asemenea iubitorului de curăţie Ilie, suindu-te cu picioare neobosite, nu numai pe egiptean l-ai omorît1012 (Ieş. 2, 12) şi ai ascuns fapta biruitoare în nisipul smereniei, ci şi pe munte ai urcat şi pe Dumnezeu L-ai văzut prin vieţuirea spinoasă şi greu de străbătut, iar acolo te-ai bucurat de glasul dumnezeiesc şi de strălucirea luminii; ba încă şi încălţămintea, adică tot acoperămîntul cel muritor, ai dezlegat-o şi apucîndu-l de coadă, sau de sfîrşitul la care ajunge, pe cel preschimbat din înger în balaur, l-ai aruncat ca într-un cuib al lui în groapa cea mai de jos, închizîndu-l în întuneric; şi apoi ai biruit pe faraon1013, pe cel înalt şi semeţ, şi ai lovit pe egipteni şi pe întîii lor născuţi i-ai omorît (care e cea mai mare faptă de biruinţă)1014.
De aceea şi Domnul ţi-a încredinţat ţie, ca celui neclintit, povăţuirea fraţilor, pe care tu, povăţuitorule, povăţuindu-i fără frică i-ai izbăvit de faraon şi de lu crarea murdară a cărămizilor de lut, dîndu-le mai departe întreaga cercare a focului lui Dumnezeu şi a curăţiei norului, care stinge toată văpaia poftei.
Dar nu numai atîta, ci le-ai despărţit şi marea Roşie şi arzătoare (de care ne primejduim cei mai mulţi, n.tr.) şi i-ai făcut biruitori şi purtători ai cununilor de biruinţă prin toiagul tău şi prin priceperea pastorală, înecînd cu totul pe toţi cei ce-i urmăreau.
Dar nu numai atît, ci ai doborît şi pe Amalic al mîndriei, pe cel ce obişnuieşte să vină în calea învingătorilor, după biruinţa asupra mării; l-ai doborît prin întinderea mîinilor, stînd în mijlocul făptuirii şi al contemplaţiei (vederii) pentru poporul tău luminat de Dumnezeu. Ai biruit popoarele, i-ai urcat pe cei împreună cu tine pe muntele nepătimirii; ai aşezat preoţi; ai rînduit tăierea-împrejur, ai arătat că fără curăţirea prin ea e cu neputinţă a vedea pe Dumnezeu; ai urcat la înălţime, înlăturînd întunericul, negura şi furtuna, adică întunecimea de trei ori întunecată.
Te-ai apropiat de lumina cu mult mai luminată, mai strălucitoare şi mai înaltă decît rugul. Te-ai învrednicit de glas, te-ai învrednicit de vedere şi de proorocie. Ai văzut vieţuind încă aici, cele ce vor fi pe urmă, adică cea din urmă iluminare a cunoştinţei ce va fi. Ai auzit prin glas : «Nu va vedea omul» (Ieş. 23, 30). De aceea te-ai şi coborît în cea mai adîncă vale (a Horebului; P.G. = a smereniei, n.tr.), din vederea lui Dumnezeu, aducînd tablele urcuşului în cunoaştere şi avînd slăvită faţa sufletului şi a trupului.
Dar vai de priveliştea facerii de viţei (căci aceasta o face obştea mea), vai de sfărîmarea tablelor !
Apoi ce a urmat ? Ai luat poporul de mînă, ai străbătut pustiul. Te-ai făcut poporului, înfierbîntat poate de văpaia focului propriu, izvor de apă a lacrimilor prin lemn, adică prin răstignirea trupului împreună cu patimile şi cu poftele lui (Gal. 5, 24)1015. Ai bătut război cu neamurile ce ţi-au ieşit în cale şi le-ai biruit, mistuindu-le cu focul Domnului. Ai venit la Iordan (căci nimic nu mă împiedică de a prelungi puţin istoria), pe care l-ai despărţit cu cuvîntul pentru popor şi apele dintîi le-ai dat mării sărate şi moarte, iar pe cele ale iubirii de mai sus le opreşti în ochii acestor izraeliţi înţelegători (spirituali) ai tăi1016.
Ai poruncit apoi să se aducă douăsprezece pietre, fie arătîndu-le chipul apostolilor, fie dîndu-le să înţeleagă înfrîngerea celor opt neamuri şi patimi şi însuşirea celor patru virtuţi atotcuprinzătoare. Ai lăsat apoi cu totul în urmă Marea cea Moartă şi neroditoare1017. Ai venit la cetatea vrăjmaşului, unde trîmbiţezi, prin rugăciune, în acest ciclu înşeptit al vieţii omeneşti. Şi aşa ai surpat-o, biruind-o. De aceea îi cînţi Ajutătorului tău nematerialnic şi nevăzut: «Săbiile vrăjmaşului au pierit cu totul şi cetăţi ai surpat» (Ps. 9, 6).
Voieşti să spun şi lucrul cel mai de căpetenie şi mai tare decît toate ? Te-ai suit la Ierusalim, la vederea păcii desăvîrşite a sufletelor. Vezi pe Hristos, Dumnezeul Păcii. Pătimeşti împreună cu El, ca un bun ostaş. Îţi răstigneşti împreună cu El trupul cu patimile şi cu poftele lui, şi pe drept cuvînt, ca unul ce te-ai făcut şi tu dumnezeul lui faraon şi al întregii lui puteri duşmane. Te îngropi împreună cu Hristos şi cobori împreună cu El în iadul cuvîntării de Dumnezeu (al teologiei), al tainelor negrăite1018. Ai fost uns cu miruri şi cu bune miresme de către femeile înrudite şi prietene, sau de către virtuţi. Ai înviat (căci ce mă împiedică să spun şi aceasta, odată ce te afli şezînd şi în cer, la dreapta. O, furare prea lăudată a slavei!), ai înviat şi tu a treia zi, după biruinţa asupra celor trei tirani, sau poate, ca să spun mai potrivit, după biruinţă asupra trupului, sufletului şi duhului; sau după curăţirea celor trei părţi ale sufletului, adică a patimii, a iuţimii şi a părţii cugetătoare1019.
Apoi, ai mers la Muntele Măslinilor (că se cade a scurta cuvîntul şi a nu face tîlcuiri de prisos, mai ales că-ţi trimitem acest «Cuvînt» ţie, care eşti plin de înţelepciune şi ne întreci în cunoştinţa tuturor celor ce sînt mai presus de noi). Ε Muntele despre care socotesc că un bun alergător suindu-se spre el zicea : «Munţii cei înalţi cerbilor» (Ps. 103, 19), adică sufletelor, care ucid fiarele. La acesta alergînd deci şi tu împreună (cu Hristos), ai ajuns la poale şi ai privit spre cer (căci iarăşi aduc la cuvînt chipul Cuvîntului), binecuvîntîn- du-ne pe noi ucenicii şi ai văzut scara virtuţilor pusă înainte şi bine răzimată.
Temelia ei tu ai aşezat-o ca un înţelept arhitect, prin harul lui Dumnezeu dat ţie; mai bine zis ai arătat-o în plinătatea ei, deşi îndemnîndu-ne, din smerita cugetare, pe noi cei simpli, ne-ai silit să-ţi împrumutăm gura noastră întinată faţă de poporul tău. Şi nu e de mirare. Căci şi Moisi obişnuia, potrivit pildei istoriei, să se numească pe sine slab la grai şi zăbavnic la limbă. Tu însă, cunoscătorul tainic al celor negrăite, nu ştiu de unde pornind, ai ajuns la un izvor fără de apă şi plin în întregime de broaştele, mai bine zis de cărbunii egipteni.
Dar — de vreme ce nu mi se cade, ca lăsînd neisprăvit cursul «Cuvîntului» tău, să mă duc, o alergătorule, spre cer, ţesînd mai departe cele culese de la bunătatea ta — zicem că apropiindu-te de munte şi aţintindu-te spre cer cu ochiul tău cel sfînt şi punînd piciorul la poale, ai alergat iarăşi, ai alergat în sus, te-ai suit peste heruvimi, te-ai întins şi te-ai urcat cu strigare, surpînd pe vrăjmaş. Şi păşind înainte mergi în frunte, mai bine zis ne povăţuieşti pe noi toţi, încă şi acum, alergînd spre vîrful însuşi al cuvioasei scări şi unindu-te cu iubirea. Iar iubirea este Dumnezeu.
LUI I SE CUVINE SLAVA. AMIN.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu