1) «Iar acum, după toate cele spuse înainte, rămîn aceste trei, legătura care strînge şi ţine toate: credinţa, nădejdea şi dragostea. Dar mai mare decît toate este dragostea. Căci Dumnezeu se numeşte dragoste» (I Cor. 13,13).
Dar eu (pe cît pot să înţeleg), pe una o văd ca rază, pe alta ca lumină, iar pe cealaltă ca cerc 946. Şi toate sînt o strălucire şi o lumină. Cea dintîi toate le poate face şi zidi; a doua îmbrăţişează mila lui Dumnezeu; iar a treia niciodată nu cade, nu încetează a privi şi nu lasă pe cel rănit de ea să-şi liniştească fericita nebunie.
2) Cel ce voieşte să vorbească despre dragostea lui Dumnezeu încearcă să vorbească despre Dumnezeu însuşi. Dar a vorbi despre Dumnezeu prin cuvinte e greşit şi primejdios celor ce nu iau aminte 947. Cuvîntul despre dragoste e cunoscut îngerilor, dar şi acelora, numai prin lucrarea iluminării. Dragostea e Dumnezeu. Iar cel ce voieşte să arate hotarul (definiţia n.tr.) Acestuia, e ca cel ce, orb fiind, numără nisipul de pe fundul oceanului.
3) Dragostea, după calitate, e asemănarea cu Dumnezeu, pe cît e cu putinţă muritorilor. Iar după lucrare, e o beţie a sufletului. După însuşire, e izvorul credinţei, adîncul fără fund al îndelungii-răbdări, oceanul smereniei.
4) Dragostea este, propriu-zis, lepădarea a tot cugetul potrivnic948, dacă dragostea nu socoteşte răul. Dragostea, nepătimirea şi înfierea se deosebesc numai prin numiri. Precum lumina, focul şi flacăra se unesc într-o singură lucrare, aşa, înţelege şi despre acestea. În măsura în care îi lipseşte ceva din plinătate, încape în ea frica. Căci cel fără de frică, sau s-a umplut de iubire, sau a murit cu sufletul 949.
5) Nu e un lucru necuvenit a asemăna chipurile dorului, fricii, sîrguinţei, rîvnii şi robiei omeneşti, cu cele ale dragostei de Dumnezeu. Fericit este cel ce are faţă de Dumnezeu un dor asemănător celui pe care-l are îndrăgostitul nebun faţă de iubita lui 950. Fericit este cel ce se teme de Domnul aşa de mult, cît se tem cei pîrîţi, de judecător. Fericit este cel ce s-a făcut atît de sîrguitor în sîrguinţa cea adevărată, pe cît de recunoscător s-a făcut slujitorul faţă de stăpînul său. Fericit este cel ce s-a făcut atît de rîvnitor în virtuţi, pe cît sînt de atenţi în rîvna lor soţii faţă de soţiile lor. Fericit este cel ce stă în rugăciune în faţa Domnului, precum stau slujitorii în faţa împăratului951. Fericit este cel ce se nevoieşte să placă aşa de neîntrerupt Domnului, pe cît oamenilor. Nu se lipeşte pruncul de sînul mamei, cum obişnuieşte fiul iubirii să se lipească totdeauna de Domnul.
6) Cel ce iubeşte cu adevărat, îşi închipuie pururea faţa celui iubit şi o îmbrăţişează cu dulceaţă în lăuntrul său. Unul ca acesta nu se mai poate linişti nici în somn de dorul aceluia, ci şi atunci se îndeletniceşte cu cel dorit. Aşa se întîmplă cu fiinţele trupeşti, aşa cu cele netrupeşti 952.
7) Cineva rănit de săgeata dragostei a zis despre sine (lucru de care mă minunez): «Eu dorm», silit de trebuinţa firii, «iar inima mea veghează» (Cînt. Cînt. 5, 2), din pricina mărimii dragostei.
8) Ε de amintit, o, iubitule, că după pieirea fiarelor din jurul sufletului, acesta se doreşte şi se sfîrşeşte după Domnul, înfierbîntat ca de un venin, de focul dragostei953.
9) Foamea lucrează nearătat şi nedesluşit, iar lucrarea setei se întinde şi se face tuturor arătată prin fierbinţeală. De aceea zice cel ce doreşte pe Dumnezeu : «Însetat-a sufletul meu spre Dumnezeu cel tare, cel viu» (Ps. 41, 2).
10) Dacă faţa celui iubit ne preschimbă în chip vădit pe toţi şi ne face luminoşi, veseli şi neîntristaţi, ce nu poate face faţa Stăpînului, cînd vine în chip nevăzut în sufletul curat ?
11) Frica, cînd se iveşte în simţirea sufletului, obişnuieşte să topească şi să mănînce întinăciunea. «Pătrunde cu frica, zice, carnea mea» (Ps. 118, 120). Iar cuvioasa iubire uneori obişnuieşte să-i mănînce pe unii, potrivit celui ce a spus : «Robitu-mi-ai inima, robitu- mi-ai inima» (Cînt. Cînt. 4, 9), iar alteori îi face pe alţii să se bucure şi-i umple de strălucire: «Spre El, zice, a nădăjduit inima mea şi m-am temut; şi a înflorit trupul meu» (Ps. 27, 10); şi: «Cînd inima se veseleşte, faţa înfloreşte» (Pilde, 15, 13).
Cînd deci omul întreg se amestecă cu iubirea lui Dumnezeu, atunci strălucirea sufletului se arată în trup ca într-o oglindă. Aşa se umplea de slavă văzătorul- de-Dumnezeu Moise. Cei ce au atins această treaptă, deopotrivă cu a îngerilor, uită de multe ori de hrana trupească. Ba socotesc că nici nu o doresc pe aceasta. Şi nu e de mirare, dacă şi dragostea potrivnică respinge de multe ori hrana.
Socotesc că trupul acestor nestricăcioşi nici nu se îmbolnăveşte oricum. Căci s-a făcut nestricăcios, curăţindu- se prin văpaia neprihănirii, care a pus capăt celeilalte văpăi 954. Socotesc că nici de mîncare nu se apropie cu plăcere 955. Căci focul ceresc obişnuieşte să hrănească sufletele acestora cum hrăneşte apa de sub pămînt rădăcina plantei.
12) Creşterea fricii pune început iubirii. Iar capătul desăvîrşit al neprihănirii e pricină a cunoaşterii lui Dumnezeu şi a cuvîntării de Dumnezeu (a teologiei n.tr.). Cel ce şi-a unit simţirile cu Dumnezeu, e învăţat tainic de El cuvintele Lui, iar fără unirea acestora (cu Dumnezeu), e greu a grăi despre Dumnezeu 956.
13) Cuvîntul fiinţial al lui Dumnezeu desăvîrşeşte neprihănirea, omorînd moartea sufletului prin prezenţa Lui. Iar aceasta odată omorîtă, ucenicul se luminează în cunoaşterea şi cuvîntarea de Dumnezeu 957. Cu vîntul Domnului, cel din Cuvîntul Tatălui, curat, rămîne în veacul veacului 958. Iar cel ce n-a cunoscut pe Dumnezeu, vorbeşte despre El prin presupuneri 959.
14) Neprihănirea a făcut pe ucenic teolog (cuvîntător de Dumnezeu, n.tr.), întărind prin el dogmele Treimii 960.
15) Cel ce iubeşte pe Domnul, a iubit mai întîi pe fratele său. Dovada primului lucru este cel de al doilea. Cel ce iubeşte pe aproapele, nu rabdă vreodată pe cei ce clevetesc, şi fuge de ei mai degrabă ca de foc. Cel ce zice că iubeşte pe Domnul, dar pe fratele său se mînie, este asemenea celui ce aleargă în vis961.
16) Tăria iubirii este nădejdea. Căci prin aceasta aşteptăm plata iubirii 962. Nădejdea este bogăţia bogăţiei nearătate. Ea este vistieria neîndoielnică dinainte de vistierie. Ea este odihnă în osteneli. Ea este uşa iubirii. Ea omoară deznădejdea. Ea este icoana celor ce nu sînt de faţă. Lipsa nădejdii este pieirea iubirii. De ea sînt legate trudele, de ea atîrnă ostenelile, pe ea o înconjoară mila.
17) Călugărul cu nădejde tare junghie lenea, omorînd cu sabia acesteia pe aceea. Cercarea (experienţa) naşte nădejdea darurilor Domnului. Căci cel necercat nu rămîne neîndoit. Mînia risipeşte nădejdea. Căci aceasta nu ruşinează. Iar cel ce se mînie are chip necuviincios.
18) Iubirea dăruieşte proorocia. Iubirea pricinuieşte minunile. Iubirea este adîncul (abisul) luminării 963.
Iubirea este izvorul focului. Cu cît ţîşneşte mai mult, cu atît îl arde mai tare pe cel însetat. Iubirea este statornicia îngerilor; iubirea e înaintarea veacurilor964. «Spune-ne nouă, o, frumoaso între virtuţi, unde-ţi paşti oile ? Unde te adăposteşti la amiază ? Luminează- ne pe noi, adapă-ne pe noi, călăuzeşte-ne pe noi, povăţuieşte-ne pe noi, pentru că voim să urcăm la tine. Căci tu stăpîneşti peste toate» (Cînt. Cînt. 1, 7). Iar acum mi-ai robit sufletul şi nu pot să suport flacăra ta 965. De unde să pornesc a te lăuda ? «Tu stăpîneşti tăria mării, iar frămîntarea valurilor tu o potoleşti şi o ucizi. Tu smereşti cugetul mîndru ca pe un ră- nit. Cu braţul puterii tale ai risipit pe duşmanii tăi» (Ps. 88, 11). Iar pe cei ce te iubesc îi faci nebiruiţi.
Dar eu mă grăbesc să aflu cum te-a văzut pe tine Iacob stînd neclintit în vîrful scării ? Spune-mi mie, celui ce întreb, cum este urcuşul acesta ? Şi care este chipul şi totalitatea treptelor lui, pe care cel ce te iubeşte le-a pus ca suişuri în inima lui ? (Ps. 83, 6). Însetat- am să ştiu care este numărul acestora, cît durează timpul urcuşului ? Căci cel ce ţi-a cunoscut lupta şi vederea, ne-a arătat pe călăuzitori 966, dar nimic altceva n-a voit să ne lămurească. Mai bine zis n-a putut (Fac. 18, 12).
Iar ea, împărăteasa (dar socotesc că e mai bine să spun El) 967, arătîndu-mi-se ca din cer, mi-a şoptit la urechea sufletului: de nu te vei dezlega, o, îndrăgostitule, de grosime, nu vei putea să cunoşti frumuseţea mea 968. Iar scara să te înveţe totalitatea bine alcătuită a virtuţilor 969. Căci eu stau neclintit în vîrful ei, cum trei: credinţa, nădejdea, dragostea; dar mai mare decît toate este dragostea» (I Cor. 13, 14).
ÎNDEMNARE SCURTA ŞI LA FEL DE PUTERNICA LA CELE SPUSE MAI ÎNAINTE PE LARG
Urcaţi, urcaţi, fraţilor, punînd cu rîvnă suişuri în inimă. Auziţi pe cel ce spune: «Veniţi să ne suim la muntele Domnului şi la casa Dumnezeului nostru» (Is. 2, 3); «a Celui ce a tocmit picioarele noastre ca ale cerbului şi ne-a pus pe noi peste cele înalte pentru a birui în calea Lui» (Ps. 17, 36).
Alergaţi, rogu-vă, cu cel ce zice: «Să ne sîrguim, pînă ce vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi la cunoştinţa lui Dumnezeu, la bărbatul desăvîrşit, la măsura vîrstei plinătăţii lui Hristos» (Efes. 4, 13), Care botezîndu-Se la treizeci de ani, după vîrsta văzută, a avut desăvîrşita treaptă a treizecea, în scara cea înţelegătoare, dacă iubirea este Dumnezeu. Căruia I se cuvine cîntarea, stăpînirea, întru Care este puterea, întru Care este, era şi va fi pricina cea una a tuturor bunătăţilor în veacuri fără hotare. Amin.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu