1) Curăţia (castitatea) este o însuşire a firii netrupeşti. Curăţia este casa prea iubită a lui Hristos şi cerul pe pămînt al inimii. Curăţia este tăgăduirea mai presus de fire a firii şi o întrecere adevărată şi minunată a trupului muritor şi stricăcios cu cei netrupeşti 453. Curat este cel ce a respins de la sine dragostea prin dragoste şi a stins focul material prin focul nematerial 454.
2) Neprihănirea este numele de obşte al tuturor virtuţilor. Neprihănit este cel ce chiar şi în visuri nu simte în sine nici o mişcare (a patimii), sau schimbare a stării sale. Neprihănit este cel ce a dobîndit o desăvîrşită nesimţire faţă de deosebirea între trupuri 455. Aceasta este regula şi definiţia desăvîrşită a atotcuratei curăţii, să fie cu aceeaşi stare de suflet faţă de trupurile însufleţite şi neînsufleţite, cuvîntătoare şi necuvîntătoare.
3) Nimeni dintre cei ce au agonisit neprihănirea prin nevoinţă să nu creadă că şi-a agonisit-o singur. Căci este cu neputinţă ca cineva să-şi biruiască firea sa. Unde s-a biruit firea, acolo se cunoaşte că se află de faţă Cel mai presus de fire. Căci ceea ce e mai mic se biruieşte, fără nici o îndoială, de ceea ce e mai mare.
- Începutul curăţiei e
o neîncuviinţarea gîndului
o trecerea multor ani, neînsoţită de chipuri 456.
- Mijlocul curatiei este
o mişcarea firească spre mulţime de gînduri şi numai atîta, fără ca acestea să ia chip,
o şi izbăvire de scurgere.
- Iar sfîrşitul curatiei este
o moartea trupului (faţă de aceste mişcări), înainte de moartea gîndurilor457.
4) Fericit cu adevărat este cel ce a cîştigat o desăvîrşită nesimţire faţă de orice trup, culoare şi frumuseţe.
5) Nu e curat cel ce şi-a păzit lutul neîntinat, ci cel ce şi-a supus în chip desăvîrşit mădularele acestuia, sufletului458.
6) Mare este cel ce rămîne nepătimitor la atingere. Dar mai mare, cel ce rămîne nerănit de vedere şi a biruit vederea focului459, prin gîndul la frumuseţea celor de sus.
7) Cel ce a alungat cîinele acesta cu rugăciunea se aseamănă celui ce se luptă cu un leu. Dar cel ce îl înfrînge pe acesta cu împotrivirea în cuvînt se aseamănă celui ce-şi urmăreşte pe duşmanul lui 460. Iar cel ce a nimicit cu totul năvala lui, deşi se află încă în trup, s-a sculat din sicriu 461.
8) Dacă semnul curăţiei adevărate este a rămîne nemişcat în nălucirile din vis, atunci semnul desfrînării este negreşit a suferi scurgere în stare de veghe, datorită aducerilor aminte.
9) Cel ce se războieşte cu sudori şi încordări cu acest protivnic se aseamănă cu cel ce a legat cu o frînghie pe vrăjmaşul său. Iar cel ce se războieşte prin înfrînare şi priveghere se aseamănă celui ce l-a încătuşat pe acela cu lanţ. În sfîrşit, cel ce se războieşte prin smerita cugetare şi nemîniere şi sete se aseamănă celui ce a omorît pe vrăjmaş şi l-a ascuns în nisip 462. Prin nisip să înţelegi smerenia. Căci aceasta nu îngraşă păşunea patimilor, ci e ţărînă şi cenuşă 463.
10) Altul este cel ce are pe tiran legat prin nevoinţe, altul cel ce-l are legat prin smerenie şi altul, cel ce-l are legat prin descoperirea dumnezeiască464. Cel dintîi se aseamănă luceafărului; al doilea, lunii pline; iar al treilea, soarelui atotstrălucitor. Dar fiecare din ei are petrecerea în ceruri. Precum din zori iese lumină, iar din lumină răsare soarele, aşa trebuie să înţelegem şi să vedem şi pe cei amintiţi 465.
11) Vulpea se preface că doarme; iar dracul se preface că e neprihănit. Dar cea dintîi, ca să înşele pasărea, iar cel din urmă, ca să piardă sufletul.
12) Să nu crezi trupului în toată viaţa ta. Şi să nu-i dai îndrăzneală, pînă nu te vei întîlni cu Hristos 466.
13) Nu îndrăzni să crezi că, înfrînîndu-te, nu vei cădea. Căci un oarecare, nemîncînd nimic, a fost aruncat din cer (n.c. prin pacatul mandriei)467.
14) Unii cunoscători au dreptate cînd spun că lepădarea este vrăjmăşia faţă de trup şi lupta împotriva pîntecelui.
15) În cei începători, căderile se ivesc totdeauna din desfătare (cu mîncări). În cei de la mijloc, şi din mîndrie, deşi aceasta se întîmplă şi celor începători. Iar în cei ce se apropie de desăvîrşire, numai din osîndirea aproapelui.
16) Unii fericesc pe cei născuţi fameni, ca izbăviţi de tirania trupului. Eu fericesc pe famenii de fiecare zi, care se fac pe ei fameni cu gîndul, ca cu un cuţit468.
17) Am văzut pe unii căzînd fără voie şi am văzut pe unii voind să cadă cu voia, dar neputînd. Şi i-am socotit pe aceştia mai răi decît pe cei ce cad în fiecare zi, ca pe unii ce deşi nu pot, totuşi doresc împuţiciunea.
18) E de plîns cel ce cade ; dar mai de plîns e cel ce pricinuieşte şi căderea altuia. Pentru că el poartă povara ambelor căderi şi a plăcerii (păcătoase n.tr.) celuilalt 469.
19) Nu voi să răstorni pe dracul curviei cu dovezi şi cu cuvinte de împotrivire, pentru că acela are bune temeiuri, ca unul ce se luptă cu noi în chip firesc.
20) Cel ce voieşte să-şi biruiască trupul, sau să se războiască din puterea sa proprie, în zadar aleargă. Căci de nu va dărîma Domnul casa trupului şi nu va zidi casa sufletului (Ps. 126, 1), în zadar posteşte şi priveghează cel ce voieşte să o dărîme (să o slăbească n.tr.).
21) Pune înaintea Domnului slăbiciunea firii tale, cunoscînd neputinţa ta, şi vei lua darul (harisma n.tr.) neprihănirii pe nesimţite.
22) Există în cei ce se îndulcesc cu patimile, precum mi-a povestit careva dintre cei ce au încercat aceasta, după trezire, simţirea unei iubiri a trupurilor şi un duh neruşinat şi neomenesc, sălăşluit în chip vădit în însăşi simţirea inimii, care face inima celui războit să simtă arderea dureroasă a trupului de parcă ar fi într-un cuptor de foc. Aceasta îl face însă să nu se teamă de Dumnezeu, să dispreţuiască aducerea aminte a chinurilor ca pe nimic, să aibă scîrbă de rugăciune şi în timp ce săvîrşeşte această faptă să socotească chiar rămăşiţele morţilor pe care le-ar vedea, ca pe nişte pietre neînsufleţite. Îl face pe cel ce pătimeşte aceasta ca pe un scos din minte şi ieşit din sine, beat de o poftă neîncetată după fiinţa cuvîntătoare şi necuvîntătoare. «Şi dacă nu s-ar scurta zilele, nu s-ar mîntui nici un suflet» 470, aflîndu-se îmbrăcat cu trupul acesta amestecat cu sînge şi cu sucuri. Căci cum s-ar putea ? Pentru că tot ce e zidit, se doreşte fără saţiu după ceea ce e înrudit cu sine : sîngele după sînge, viermele după vierme, lutul după lut, deci şi trupul după trup. Deci şi noi, silitorii şi poftitorii firii şi ai Împărăţiei lui Dumnezeu încercăm, prin anumite meşteşugiri, să înşelăm trupul care ne amăgeşte.
23) Fericiţi sînt cei ce n-au trecut prin ispita războiului amintit. Să ne rugăm şi noi să fim feriţi pururea de o astfel de ispită. Căci cei ce s-au rostogolit în groapa pomenită au căzut departe de cei ce suie şi coboară pe scara aceea, avînd nevoie pentru ridicarea din ea de multe sudori însoţite de foamea cea mai deplină.
24) Să luăm seama şi la vrăjmaşii noştri cunoscuţi cu mintea (inteligibili), căci, ca într-un război văzut, fiecare din ei îşi are locul său în lupta lor împotriva noastră, rînduindu-i-se să împlinească o lucrare deosebită, lucru care ne minunează471.
25) Am luat seama la cei ispitiţi şi am văzut căderi mai grele ca altele. Cel ce are urechi de auzit să audă. Ε un obicei al demonului, ca mai ales faţă de cei ce se nevoiesc şi şi-au ales viaţa călugărească, să-şi mişte toată pornirea, sîrguinţa, meşteşugirea, viclenia, şi născocirea adeseori către cele protivnice, şi nu către cele după fire şi să-i războiască prin acestea pe ei. De aceea, vieţuind la un loc cu o femeie şi nefiind războiţi deloc prin aceasta, s-au fericit pe ei înşişi, neştiind, nenorociţii, că unde e pierzarea mai mare, acolo nu e trebuinţă de una mai mică.
26) Vai nouă, că ucigaşii şi ticăloşii s-au obişnuit să ne războiască şi să ne robească din aceste două pricini în cele contrare firii, pentru că aflăm uşor materia căderii şi pentru că primim o pedeapsă mai mare. Lucrul acesta îl cunoaşte cel ce, domesticind mai înainte asini sălbateci, pe urmă e stăpînit şi batjocorit în chip jalnic de înşişi asinii sălbateci; astfel cel ce mai înainte se hrănea cu pîinea cerească, s-a lipsit de orice bine. Dar ceea ce e mai minunat este că, şi după pocăinţa lui, învăţătorul nostru Antonie, suferind amarnic, a strigat: «Stîlp mare a căzut». Dar a ascuns înţeleptul felul căderii. Căci ştia că există curvie trupească şi fără alt trup.
27) Există în noi o oarecare moarte şi o pierzanie din cădere, purtată cu noi mai ales în tinereţe, pe care eu n-am îndrăznit să o predau scrisului, căci mi-a ţinut mîna cel ce a zis : «Cele săvîrşite de unii în ascuns, ruşine este a le şi grăi şi scrie şi auzi» (Ef. 6, 12).
28) Pavel a numit «moarte» trupul acesta, vrăjmaş şi prieten, al meu şi nu al meu: «Cine, zice, mă va izbăvi de trupul morţii acesteia ?» (Rom. 7, 24). Iar Teologul îl numeşte pătimaş, rob şi noptatec (nocturn) 471 bis. Dar am însetat să aflu pentru ce s-a folosit de aceste numiri.
29) Dacă trupul e, precum s-a zis, moarte, cel ce l-a biruit pe acesta, negreşit că nu va muri. Şi cine este oare omul acela, care va fi viu şi nu va vedea moartea acestei întinăciuni a trupului său ? Dar rog să se cerceteze : cine e mai mare ? Cel ce a murit şi a înviat, sau cel ce n-a murit nicidecum ? 472 Cel ce fericeşte pe cel de al doilea, mincinos este. Căci Hristos după ce a murit a înviat. Dar cel ce fericeşte pe cel dintîi, nu lasă în cei ce mor, mai bine zis în cei ce cad, nici o deznădejde.
30) Vrăjmaşul omului, ocrotitorul curviei, spune acestuia că Dumnezeu e iubitor de oameni şi dă iertarea pentru patima aceasta, ca una ce e naturală. Dar de vom lua seama la viclenia dracilor, vom vedea că după săvîrşirea faptei, ei îl numesc Judecător drept şi fără milă. La început au făcut aşa, ca să ne îndemne la păcat; iar acum, ca să ne scufunde în deznădejde. Născîndu- se astfel întristarea şi deznădejdea, nu ne putem plînge pe noi, sau ocărî, sau căi pentru păcat. Iar cînd aceasta se stinge, ne ia iarăşi în primire tiranul cu motivul iubirii de oameni 473.
31) Pe cît este Domnul de nestricăcios şi de netrupesc474, pe atîta Se bucură de neprihănirea şi de nestricăciunea trupului nostru 475. Căci unii spun că de nimic nu se bucură dracii, aşa de mult ca de urîtul miros al curviei. Deci nici de altă patimă, ca de această întinăciune a trupului.
32) Curăţia (castitatea) este apropierea desăvîrşită de Dumnezeu şi asemănarea cu El, pe cît e cu putinţă oamenilor. Maică a dulceţii este pămîntul şi umezeala; iar maică a curăţiei este liniştirea însoţită de ascultare
(Nota 476 = „patru sunt virtutile care curata sufletul:
- tacerea,
- pazirea poruncilor,
- stramtorarea
- si smerita cugetare”).
33) Nepătimirea trupului cîştigată din liniştire, apropiindu-se de multe ori de lume, nu rămîne neclintită. Dar cea care se naşte din ascultare, este pretutindeni cercată şi neclătinată477.
34) Am văzut mîndria făcîndu-se pricină a smeritei cugetări 478 şi aducîndu-şi aminte de cel ce zice : «Cine a cunoscut mintea Domnului ?» (Rom. 11, 34).
35) Căderea e groapa şi fiica fuduliei. Dar căderea e de multe ori, în cei ce voiesc, pricină de smerită cugetare.
36) Cel ce voieşte să biruiască dracul curviei cu lăcomia pîntecelui şi cu săturare, este asemenea celui ce voieşte să stingă pîrjolul cu gaz.
37) Cel ce încearcă să oprească acest război numai cu înfrînarea este asemenea celui ce înoată cu o singură mînă şi se străduieşte să se izbăvească de ocean. Uneşte smerenia (n.c. cu deosebire smerita cugetare) cu înfrînarea. Căci fără cea dintîi, cea de a doua este nefolositoare 479.
38) Oricine se va vedea pe sine copleşit de vreo patimă, să se înarmeze pe sine, înainte de toate, numai împotriva ei. Şi mai ales împotriva duşmanului dinăuntru. Căci dacă nu e nimicit acesta, nimic nu vom folosi din biruinţa asupra celorlalte. Iar după ce vom ucide pe acest egiptean, vom vedea şi noi în rugul smereniei (n.c. metafora la rugul lui Moise) pe Dumnezeu 480. Ispitit fiind, am simţit pe lupul acesta pricinuind sufletului meu, în chip înşelător, o bucurie neraţională, lacrimi şi mîngîiere. Şi am crezut ca un prunc că culeg rod şi nu stricăciune.
39) «Tot păcatul, pe care-l va face omul, este în afara trupului, dar cel ce curveşte, păcătuieşte în trupul său» (I Cor. 6, 14). Aceasta o spune negreşit, pentru că prin scurgere întinează însăşi fiinţa trupului, fapt care e cu neputinţă să se întîmple în alt păcat. Iar eu întreb de ce la orice alt păcat ne-am obişnuit să zicem numai că oamenii greşesc, dar cînd auzim că cineva a curvit, zicem, cu durere, că acesta a căzut481.
40) Peştele fuge repede de undiţă şi sufletul iubitor de plăcere se depărtează de linişte482.
41) Focul începe atunci cînd diavolul vrea să lege pe unii de alţii cu o legătură urîtă, ca să încerce amîndouă părţile.
42) De multe ori cei aplecaţi spre iubirea de plăcere par să fie cuprinşi de compătimire, milostivi şi cu inima uşor de străpuns. Dar cei ce se îngrijesc de curăţenie, nu le au pe acestea astfel.
43) Un bărbat cunoscător mi-a pus o întrebare înfricoşătoare : «Care este, afară de omor şi de tăgăduire, păcatul cel mai greu dintre toate ?», a zis el. Iar eu am spus că a cădea în erezie. «Şi de ce, a zis acela, Biserica universală, primind pe eretici, după anatematizarea sinceră a ereziei lor, îi învredniceşte de împărtăşirea de Taine, dar pe cel ce a curvit, primindu-l după ce s-a mărturisit şi a încetat să păcătuiască, canoanele apostolice poruncesc să-l ţină departe de Prea Curatele Taine mai mulţi ani ?» Şi eu, înspăimîntîndu-mă de neputinţa de a răspunde, taina a rămas nedezlegată 483.
44) Să cercetăm, să măsurăm şi să observăm ce fel de plăcere ne vine în timpul cîntării de psalmi de la dracul curviei, şi ce fel, din cuvintele Duhului şi din harul şi puterea aflătoare în ele.
45) Să nu te amăgeşti pe tine, o, tinere! Am văzut pe unii rugîndu-se din suflet pentru cei iubiţi de ei. Aceştia, mişcaţi de curvie, socoteau că împlinesc o lege a iubirii.
46) Se poate întina cineva trupeşte prin atingere. Şi nimic nu-i mai rău decît această simţire (n.c. caci atingerea e maica pacatului) 484.
47) Adu-ţi aminte de cel ce şi-a înfăşurat mîna în rasă şi fă-ţi mîna moartă faţă de cele fireşti şi nefireşti ale trupului tău şi ale celui străin485.
48) Socotesc că nu trebuie să se numească cineva nicicum sfînt, înainte de a preface în loc sfînt pămîntul acesta (trupul ?), dacă e cu putinţă să-l prefacă.
49) Cînd ne întindem pe aşternut, atuncea să ne trezim. Pentru că atunci luptă mintea cu dracii fără de trup. Şi dacă se va afla iubitoare de plăcere, se va face trădătoare din plăcere.
50) Aducerea aminte de moarte să se culce cu tine şi să se scoale cu tine; şi tot aşa rugăciunea de un singur gînd a lui Iisus 486. Căci nu vei afla alte ajutoare ca acestea în somn.
51) Unii socotesc că războaiele şi scurgerile sînt pricinuite numai de mîncări. Dar eu am văzut tare întinaţi de acestea şi pe cei foarte bolnavi şi postitori la culme.
52) Am întrebat odată despre acestea pe un călugăr dintre cei mai încercaţi şi cu darul deosebirii, şi m-a învăţat, fericitul, foarte înţelepţeşte. Se întîmplă, zicea pururea-pomenitul, în somn o scurgere din mulţimea bucatelor şi din odihnă; o alta e din mîndrie, cînd ne fălim cu îndelungata noastră necurgere; şi iarăşi există o alta din dispreţuirea aproapelui. Dintre acestea, cele două din urmă se pot întîmpla şi celor bolnavi, poate şi toate trei. Iar dacă cineva se vede pe sine curăţit de toate aceste pricini spuse înainte, fericit este pentru o astfel de nepătimire; el a pătimit ceea ce i s-a întîmplat, numai din pizma dracilor. Dumnezeu îngăduie pentru un timp să i se întîmple aceasta, ca prin întîmplarea aceasta fără de păcat să dobîndească o şi mai înaltă smerenie.
53) Nimenea să nu se învoiască a gîndi ziua la nălucirile sale din timpul somnului. Căci şi acesta este un scop al dracilor, ca să ne murdărească în starea de veghe cu cele din visuri.
54) Să luăm seama şi la altă viclenie a vrăjmaşului nostru. Precum mîncările ce vatămă trupul obişnuiesc să ne pricinuiască boala după un timp, sau după o zi, aşa se întîmplă de multe ori şi cu pricinile ce ne întinează486 bis.
55) Am văzut pe unii ce s-au desfătat (cu mîncări), fără să fie războiţi îndată. I-am văzut mîncînd împreună cu femei şi petrecînd cu ele şi neavînd în acele clipe nici un gînd rău. Şi amăgindu-se, s-au încrezut în ei şi n-au mai avut nici o grijă, socotind că au pace şi siguranţă în ei. Dar deodată au pătimit vătămarea în chilie. Care vătămare ? Cea care ne vine trupeşte şi sufleteşte numai nouă, cînd ne aflăm singuri. Cel ce a fost încercat, ştie aceasta. Dar cel ce n-a fost încercat, nu trebuie să ştie 487.
În vremea aceea ajutor bun îi este sacul, cenuşa, starea în picioare toată noaptea, mulţumirea cu pîine, limba arsă şi cu măsură răcorită, aşezarea în cosciuge şi, înainte de toate, smerenia; şi, dacă e cu putinţă, ajutorul unui părinte sau al unui frate sîrguincios, bătrîn cu cugetul 488. Căci ar fi minune să se poată mîntui din ocean o corabie singură.
56) Aceeaşi cădere pricinuieşte unuia o osîndă însutită faţă de cea săvîrşită de altul: după felul (celui ce o săvîrşeşte), după loc, după înaintare şi după alte multe 489.
57) Mi-a istorisit cineva o pildă foarte înaltă de curăţie (castitate). Văzînd cineva, zicea, o frumuseţe deosebită, slăvea foarte pe Făcătorul din acest prilej şi numai de vederea ei era mişcat la iubirea lui Dumnezeu şi-i izvorau lacrimi 490. Dacă unul ca acesta are totdeauna , în asemenea prilejuri, o astfel de simţire şi lucrare, a înviat nestricăcios înainte de învierea de obşte491.
58) Acelaşi lucru îl vedem şi în cîntări. Iubitorii de Dumnezeu sînt mişcaţi spre o bucurie lină şi spre iubirea dumnezeiască şi spre lacrimi şi de către cîntările din afară şi de către cele duhovniceşti. Iubitorii de plăcere, dimpotrivă.
59) Unii, precum am spus mai înainte, sînt războiţi cu mult mai mult în locurile de liniştire (de sihăstrie). Şi nu e de mirare. Căci dracilor le place să petreacă acolo, fiind izgoniţi de Domnul în locuri pustii şi în adînc, spre mîntuirea noastră 492.
60) Dracii îl războiesc cumplit pe cel ce se linişteşte (pe sihastru), ca, nefolosindu-se acesta cu nimic din pustie, să vină în lume. Dar pleacă de la noi care petrecem în lume, ca simţindu-ne nerăzboiţi în ea, să rămînem cu cei din lume (n.c. ispita nu mai vine din mintea noastra dar vine din lume) 493.
61) Unde sîntem războiţi, acolo luptăm fără îndoială şi noi, cu tărie, cu vrăjmaşul. Căci cînd nu luptăm noi împotriva lui, ni se face şi el prieten 494.
62) Petrecînd pentru un timp în lume pentru vreo trebuinţă oarecare, sîntem acoperiţi de mîna lui Dumnezeu, poate pentru rugăciunea părintelui nostru şi ca să nu se hulească şi Domnul prin noi. Dar uneori nu sîntem ispitiţi şi din pricina nesimţirii şi a faptului că avem de mai înainte multă cercare şi săturare din cele văzute, vorbite şi făcute. Sau, poate dracii se depărtează şi ne părăsesc pe noi de bună voie, făcînd să se umple locul golit de toate celelalte, de închipuirea de sine a noastră.
63) Ascultaţi şi o altă meşteşugire şi viclenie a acestui amăgitor, toţi cei ce v-aţi hotărît să vă deprindeţi în neprihănire, şi păziţi-vă ! Mi-a istorisit careva dintre cei ce au suferit cercarea vicleniei, că de foarte multe ori dracul trupurilor se retrage cu desăvîrşire, insuflînd călugărului o evlavie la culme, ba poate punînd în mişcare în el şi izvor de lacrimi în timpul cît şade cu nişte femei şi vorbeşte cu ele, sfătuindu-l să le îndemne să gîndească la moarte, la judecată, la neprihănire. Aceasta pentru ca, nenorocitele, cîştigate prin cuvînt şi prin prefăcuta evlavie, să alerge la lup, ca la păstor. Şi apoi născîndu-se obişnuinţa şi îndrăzneala, nenorocitul să sufere căderea.
64) Să fugim, ca să nu vedem, nici să auzim de fructul din care ni s-a poruncit să nu gustăm. Căci m-aş mira să ne socotim mai tari ca proorocul David. Acest lucru este cu neputinţă495. Atît de înaltă şi de mare e lauda neprihănirii, că unii dintre părinţi au îndrăznit să o numească nepătimire.
65) Spun unii că e cu neputinţă să se numească cineva curat (neprihănit) după gustarea păcatului. Dar eu spun : «E cu putinţă şi uşor celui ce voieşte să altoiască măslinul sălbatec cu cel bun» (Rom. 11, 22). Dacă i s-ar fi încredinţat cheile cerului celui feciorelnic cu trupul (apostolului Ioan), poate ar fi dogmatizat bine cei amintiţi înainte. Dar dacă nu, să-i ruşineze pe ei cel ce avea soacră şi s-a făcut neprihănit şi poartă cheile împărăţiei (Petru).
66) Multe chipuri are şarpele trupurilor. Celor necercaţi le insuflă să facă numai încercarea şi să înceteze apoi. Iar pe cei cercaţi îi stîrneşte ticălosul iarăşi spre cercare prin amintire. Mulţi din cei dintîi sînt nerăzboiţi din necunoaşterea răului; dar cei de al doilea suferă multe supărări şi războaie, ca unii ce au trecut prin cercarea acestei urîciuni. Dar de multe ori se întîmplă şi dimpotrivă.
67) Cînd ne sculăm unii din somn plini de bunătate şi paşnici, sîntem mîngîiaţi în chip ascuns de sfinţii îngeri. Şi mai ales cînd ne culcăm cu multă rugăciune şi trezvie. Dar se întîmplă uneori să ne sculăm din somn mahmuri, pătimind aceasta din pricina unor visuri şi vederi urîte.
68) «Văzut-am pe cel necurat prea înălţîndu-se, ridicîndu- se, turburîndu-se şi înfuriindu-se în mine ca cedrii Libanului. Şi am trecut prin înfrînare şi iată nu mai era mînia lui ca mai înainte. Şi l-am căutat, smerind cugetul meu, şi nu s-a mai aflat în mine locul lui şi urma lui» (Ps. 36, 35—36).
69) Cel ce a biruit trupul a biruit firea. Iar cel ce a biruit, negreşit a ajuns mai presus de fire. Şi cel ce s-a făcut aşa, «micşoratu-s-a cu puţin faţă de îngeri» (Evr. 2, 7), ca să nu zic că deloc 496.
70) Nu e o minune că cel nematerial (dracul) luptă cu cel material. Ε minune, cu adevărat, că cel care se află în materie, luptînd cu acest trup material, vrăjmaş şi viclean, pune pe fugă pe vrăjmaşii netrupeşti.
71) Domnul cel bun arată multă purtare de grijă faţă de noi şi prin aceea că înfrînează pe femeie cu frîul ruşinii. Căci dacă ea s-ar năpusti spre bărbat, nu s-ar mîntui nici un trup. (n.c. in zilele noastre se cam napusteste)
72) Părinţii au stabilit, cu darul lor de deosebire, că alta este momeala, alta însoţirea, alta încuviinţarea, alta robirea, alta lupta şi alta aşa numita patimă a sufletului.
Momeala, lămuresc fericiţii, e gîndul simplu, sau icoana a ceva adus in inimă în chip înţelegător. (n.c. nepăcătoasă - cel ce gîndeşte nepătimaş, primul lucru, le-a tăiat pe toate cele ce urmează.
)
Însoţirea e convorbirea cu ceea ce s-a arătat în chip pătimaş sau nepătimaş. (n.c. nepăcătoasă)
Consimţirea (încuviinţarea) este învoirea cu plăcere a sufletului, cu ceea ce s-a arătat. (n.c. potrivit cu starea celui ce lupta - lupta pricinuieşte sau cununile sau pedepsele)
Robirea e tragerea cu sila şi fără voie a inimii, sau însoţirea stăruitoare a inimii cu lucrul acela şi pierderea stării noastre celei bune. (n.c. altfel se judecă dacă se întîmplă în vremea rugăciunii şi altfel dacă în afara rugăciunii; altfel, în stările de mijloc şi altfel, în amintirile rele.)
Lupta hotărăsc ei că presupune puterea la fel de tare cu a aceluia împotriva căruia se dă lupta, putere care sau învinge, sau suferă înfrîngerea. (n.c. lupta pricinuieşte sau cununile sau pedepsele)
Iar patima spun că e propriu-zis ceea ce se încuibează în curs de vreme lungă în suflet, în chip pătimaş, şi-l duce la o deprindere prin obişnuinţa cu ea încît se porneşte de bună voie şi de la sine spre fapte. (n.c. e urmată în toate, în chip neîndoielnic, fie de pocăinţa potrivită, fie de chinurile viitoare.)
Dintre acestea toate, prima treaptă e nepăcătoasă; a doua, nu în chip negreşit; a treia, potrivit cu starea celui ce luptă. Iar lupta pricinuieşte sau cununile sau pedepsele. Robirea altfel se judecă dacă se întîmplă în vremea rugăciunii şi altfel dacă în afara rugăciunii; altfel, în stările de mijloc şi altfel, în amintirile rele. Iar patima e urmată în toate, în chip neîndoielnic, fie de pocăinţa potrivită, fie de chinurile viitoare.
Deci cel ce gîndeşte nepătimaş, primul lucru, le-a tăiat pe toate cele ce urmează.
Mai găsim la părinţii care lămuresc lucrurile în chipul cel mai amănunţit şi un alt înţeles mai subţire al acestora, pe care unii spun să o numim uitare de sine. Aceasta înseamnă ivirea năpraznică a patimii, fără timp, fără gînd şi chip, in cel ce o suferă (n.c. ea aduce vatamare prin simple ganduri si simtiri in vremea in care suntem rapiti). Nimic nu apare mai subţire, sau mai neobservat ca aceasta în duhuri. Ea şi-arată prezenţa în sufletul unora printr-o amintire simplă şi fără convorbiri, deodată şi pe neaşteptate şi în chip neştiut 497 .Dacă cineva a putut să descopere această subţiime a patimii din el prin plîns, el ne poate învăţa cum se poate curvi, în chip pătimaş, numai prin ochi, prin simpla privire, prin atingerea mîinii, prin auzirea unei cîntări, fără nici un înţeles sau gînd.
73) Unii spun că trupul vine la patimi din gîndurile de curvie. Alţii, iarăşi, că gîndurile rele se nasc din simţirile trupului. Şi cei dintîi zic că dacă nu ar lua-o înainte mintea, trupul nu i-ar urma 498. Iar cei de al doilea aduc în susţinerea lor răutatea patimilor trupeşti, zicînd: de multe ori gîndurile îşi primesc intrarea în inimă printr-o vedere prea plăcută, printr-o atingere a mîinii, prin mirosirea unei bune miresme, prin auzirea unui glas dulce. Să înveţe despre acestea cel ce poate în Domnul. Căci acestea sînt foarte folositoare şi trebuincioase celor ce se îndeletnicesc cu făptuirea prin cunoştinţă. Dar pentru lucrătorul în simplitatea inimii, acestea nu au nici un rost. Căci cunoştinţa nu e a tuturor. Dar nici fericita simplitate nu o au toţi, ca pavăză faţă de vicleniile dracilor499.
74) Unele dintre patimi vin din cele dinăuntru asupra trupului, altele, dimpotrivă. Celor din lume li se întîmplă lucrul al doilea. Iar celor ce duc viaţă călugărească, primul, din pricina lipsei de prilejuri. Eu zic despre ei aceasta : căuta-vei la cei răi înţelepciune şi nu o vei afla.
75) Cînd luptînd mult împotriva dracului, însoţitorul lutului, îl vom alunga din inima noastră, bătîndu-l cu piatra postului şi străpungîndu-l cu suliţa smereniei, atunci, salăşluindu-se în trup ca un vierme oarecare, se sileşte, ticălosul, să ne întineze, aţîţîndu-ne spre mişcări dobitoceşti şi necuvenite «Aceasta obişnuiesc să o pătimească mai ales cei ce ascultă de dracul mîndriei. Pentru că nemaipurtînd în inimă gînduri neîncetate de curvie, se apropie de patima mîndriei. Că ceea ce am spus e adevărat, vor vedea cînd, începînd a se strădui pentru oarecare liniştire, se vor cerceta cu grijă. Atunci vor afla în adîncul inimii lor ca un fel de şarpe ascuns în gunoi sfătuindu-i să se silească cu toată sîrguinţa şi rîvna să dobîndească virtutea oarecărei curaţii a inimii. Nu înţeleg, nenorociţii, cuvîntul care zice: «Ce ai ce nu ai luat în dar, sau de la Dumnezeu, sau din împreună lucrarea şi rugăciunea altora ?» (I Cor. 4, 7).
Să ia aminte deci, cu toată sîrguinţa, la numitul şarpe din inima lor şi să-l izgonească, omorîndu-l cu multa smerită-cugetare. De vor face aceasta, înstrăinîndu- se de el,vor putea să se dezbrace şi ei poate cîndva de veşmintele de piele.(Fac. 4, 24) şi să cînte Domnului, ca odinioară tinerii neprihăniţi, cîntarea de biruinţă, dacă dezbrăcîndu-se de ele nu se vor afla goi de nevinovăţia acelora şi de smerenia firească (n.c. dezbracare de haina senzualitatii si imbracare cu haina virtutilor intre care trebuie sa straluceasca smerenia)500.
Dar şi acest drac ţine seama, cu mult mai mult decît ceilalţi, de vremi. Căci ticălosul încearcă să ne războiască mai ales atunci cînd nu putem să ne rugăm şi trupeşte împotriva lui501.
Celor ce n-au dobîndit incă adevărata rugăciune a inimii, mult le ajută chinuirea din rugăciunea trupească502, adică ridicarea mîinilor, lovirea pieptului, privirea curată la cer, zgomotul suspinelor, plecarea necontenită a genunchilor. Deoarece adeseori nu le putem face pe acestea cînd sînt alţii de faţă, de aceea tocmai atunci ne şi războiesc mai ales dracii. Dar şi cînd nu avem tăria să ne împotrivim vrăjmaşilor noştri cu vigoarea minţii şi cu puterea nevăzută a rugăciunii, ne supunem în chip necesar lor.
Tu însă, fugi repede, de este cu putinţă. Ascundete puţin şi fă-te necunoscut. Priveşte în sus cu ochiul sufletului, de este cu putinţă. Iar de nu; măcar cu cel din afară. Răstigneşte-ţi mîinile în chip nemişcat, ca şi prin înfăţişare să ruşinezi pe Amalic şi să-l biruieşti503. Strigă către Cel ce te poate mîntui, nu cu cuvinte iscusite, ci cu cuvinte smerite. Începe înainte de toate cu : «Miluieşte-mă, că neputincios sînt» 504. Atunci vei cunoaşte cu fapta puterea Celui Prea Înalt şi vei izgoni în chip nevăzut pe cei nevăzuţi, prin ajutor nevăzut 505.
Cel ce s-a obişnuit să se roage astfel va putea izgoni repede chiar şi numai cu sufletul pe vrăjmaş. Căci al doilea lucru este darul dat (άντίδώρον) de Dumnezeu lucrătorilor celui dintîi. Şi pe drept cuvînt.
76) Aflîndu-mă undeva într-o adunare, am cunoscut un frate sîrguincios supărat de gînduri rele. Acesta, neaflînd loc potrivit pentru rugăciune, intrînd la locul trebuincios pîntecelui, ca şi cînd ar fi fost silit de acesta, a pornit acolo cu rugăciunea plină de putere împotriva celor ce-1 războiau. Iar dojenindu-l eu pe el pentru nepotrivirea locului, a zis: «Fiind urmărit de gînduri necurate, m-am rugat în loc necurat să fiu curăţit de ele»506.
77) Toţi dracii se luptă să întunece mintea noastră, apoi îi insuflă cele plăcute lor. Căci dacă mintea nu va fi adormită, comoara nu se va jefui. Dar cel al curviei mai mult decît toţi. Acesta, întunecând adeseori mintea conducătoare, îi face pe oameni să săvîrşească acele lucruri, pe care numai cei ieşiţi din minte le săvîrşesc. De aceea, trezindu-se mintea după o vreme, ne ruşinăm,nu numai de cei ce ne văd, ci şi de noi înşine, pentru faptele, pentru vorbele şi pentru înfăţişările noastre necuviincioase şi ne uimim de orbirea noastră de mai înainte. De aceea mulţi cunoscînd aceasta s-au oprit de la rău.
78) Întoarce-te de la vrăjmaşul care după vreo faptă te împiedică să te rogi, sau să lauzi pe Dumnezeu, aducîndu-ţi aminte de cel ce a zis : «Pentru că sufletul meu, chinuit de gîndurile fără voie, îmi pricinuieşte osteneli, voi căuta dreptatea lui împotriva vrăjmaşilor lui» (Lc. 18 , 5) 507.
79) Cine a biruit trupul ? Cel ce şi-a zdrobit inima. Dar cine şi-a zdrobit inima ? Cel ce s-a tăgăduit pe sine. Căci cum nu se va zdrobi cel ce a murit voii sale ?
80) Există pătimaş mai pătimaş decît pătimaşul. Ε cel ce îşi face cunoscute murdăriile lui cu plăcere şi cu dulce împătimire de ele 508.
81) Gîndurile necurate şi urîte se ivesc în inimă de la amăgitorul inimii, de la dracul curviei. Pe acestea le tămăduieşte înfrînarea şi socotirea lor ca nimic.
82) În ce chip şi fel voi judeca pe acest prieten al meu, după pilda celorlalte patimi, odată ce-l voi lega pe el, nu ştiu. Căci se dezleagă înainte de a-l lega; mă împac cu el înainte de a-l judeca ; şi mă îmblînzesc înainte de a-l pedepsi. Cum voi birui pe cel pe care m-am obişnuit să-l iubesc prin fire ? Cum mă voi elibera de el, cu care m-am legat pentru veci ? Cum îl voi omorî pe cel ce va învia odată cu mine ? Cum voi arăta nestricăcios pe cel ce a primit prin fire stricăciunea ? Ce lucru binecuvîntat voi spune celui ce a dobîndit prin fire cele binecuvîntate ? 509.
De-l voi lega cu postul, osîndind pe aproapele (care nu posteşte n.tr.) mă predau iarăşi lui. De-l voi birui, încetînd să judec, înălţîndu-mă cu inima, mă voi vedea iarăşi coborît. Îmi este şi împreună-lucrător şi vrăjmaş; şi ajutător, şi protivnic; şi susţinător, şi iscoditor de curse; slujit, mă războieşte, topit (cu postul n.tr.) pierde din putere; odihnit, iese din rînduială ; muncit iarăşi, nu rabdă; de-l întristez, îl primejduiesc; de-l rănesc, nu am prin cine să cîştig virtuţile; pe acelaşi îl îmbrăţişez şi-l resping.
Care e taina cu privire la mine ? Care e raţiunea alcătuirii mele ? Cum îmi sînt mie însumi duşman şi prieten ? Spune-mi tu, spune-mi, soţul meu, firea mea! Căci nu caut să aflu de la altul despre tine510. Cum aş rămîne nerănit de tine ? Cum aş putea scăpa de primejdia naturii mele ? Fiindcă m-am alăturat lui Hristos ca să te duşmănesc, cum voi birui tirania ta ? Căci am ales să te supun silei mele.
Iar trupul răspunzînd, ca să zicem aşa, sufletului, pare să spună aşa : «Nu-ţi voi spune ceea ce nu ştii nici tu, ci ceea ce cunoaştem amîndoi511. Eu am în mine însumi dragostea de mine ca mamă şi slujirea mea din afară şi tihna în toate ca născătoare a fierbinţelii mele iar prilejurile văpăii şi mişcării dinăuntru a gîndurilor se nasc din odihna de mai înainte şi din faptele săvîrşite. Eu zămislind, nasc căderile, iar acelea născute, nasc, la rîndul lor, moartea prin deznădejde.
- De ai cunoaşte limpede adînca neputinţă a mea şi a ta, mi-ai lega mîinile.
- Dacă mi-ai înfrîna lăcomia, mi-ai lega picioarele ca să nu merg mai departe.
- Dacă te-ai însoţi cu ascultarea, te-ai despărţi de mine.
- Dacă ai dobîndi smerenia, mi-ai tăia capul» 512.
Iată a cincisprezecea biruinţă. Cel ce, fiind în trup, a cîştigat-o şi pe aceasta, a murit şi a înviat şi a cunoscut încă de aici arvuna nestricăciunii viitoare.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu