13. Despre lenea sufletească

1) Si aceasta este una din ramurile vorbăriei şi prima nepoată a ei, precum am spus mai înainte. Vorbesc de lîncezeala sufletească. De aceea i-am rînduit şi ei un loc în lanţul cel rău. Ea este lîncezeala sufletului, o moleşală a minţii în nevoinţă, o scîrbă faţă de făgăduinţa călugărească, o pornire de a ferici pe mireni, o defăimare a lui Dumnezeu ca nemilos şi neiubitor de oameni, o plictiseală de citirea psalmilor. Ea e neputincioasă în rugăciune, dar e tare ca fierul în slujirea în cele materiale, neobosită în lucrul mîinilor şi iscusită în ascultare423.

2) Bărbatul ascultător nu cunoaşte lîncezeala sufletului. Căci prin cele ale simţurilor înfăptuieşte cele ale gîndirii.

3) Viaţa de obşte este protivnică lîncezelii. Dar celui ce se linişteşte, aceasta îi este o soaţă neîncetată. Nu se va despărţi de el pînă va muri; pînă va muri îl va război. Văzînd ea chilia pustnicului, zîmbeşte. Şi apropiindu-se de el, se sălăşluieşte lîngă el 424.

4) Doftorul cercetează pe bolnavi dimineaţa şi lenea sufletească a celui ce se nevoieşte, pe la amiazi. Lenea sufletească îşi dă ca motiv primirea de oaspeţi şi cere să fie pusă la lucrul mîinilor pentru a face milostenie. Ea îndeamnă plină de sîrguinţă la cercetarea bolnavilor, amintind de Cel ce a zis: «Bolnav am fost şi n-aţi venit la Mine» (Mt. 25, 38). Ea ne cere să mergem la cei neputincioşi şi descurajaţi. Ea, cea descurajată, ne spune: «Mîngîiaţi pe cei descurajaţi». Stînd la rugăciune, îşi aduce aminte de lucruri de trebuinţă şi născoceşte tot felul de meşteşugiri, ea cea lipsită de judecată, ca să ne atragă prin vreun motiv binecuvîntat, ca printr-un căpăstru, din rugăciune.

5) Dracul trîndăviei sufleteşti aduce pe la amiazi o tremurare de trei ceasuri, împreună cu dureri de cap şi cu fierbinţeală şi cu ameţeli. Pe la ceasul al nouălea (pe la trei după amiază), acestea se mai domolesc. Iar cînd se pune masa, sare din aşternut. Cînd soseşte vremea rugăciunii, iarăşi se îngreunează cu trupul. Stînd la rugăciune, îi scufundă pe călugări iarăşi în somn şi le răpeşte stihul din gură cu căscături necuvenite.

6) Fiecare din celelalte patimi e nimicită de o virtute. Dar trîndăvia sufletească este moartea atotcuprinzătoare a călugărului.

7) Sufletul bărbat învie mintea moartă, dar lîncezeala şi lenea risipesc toată bogăţia.

8) Fiind şi ea una din cele opt întîistătătoare ale răutăţii, vom spune şi despre ea ceea ce am spus despre tot şirul acelora. Dar vom adăuga şi aceea, că atunci cînd se face cîntarea de psalmi, trîndăvia sufletului nu se arată. Iar cînd se săvîrşeşte pravila, ochii stau deschişi.

9) În vremea trîndăviei se dovedesc cei ce silesc (Împărăţia cerurilor). Căci nimic altceva nu pricinuieşte călugărului cununi ca trîndăvia, dacă împlineşte neobosit lucrul lui Dumnezeu. Ia seama şi o vei vedea războindu-te cînd stai în picioare, îndemnîndu-te să te aşezi pe scaun şi să te reazemi de peretele chiliei, sau făcîndu-te să mişti şi să baţi din picioare 425. Cel ce plînge nu cunoaşte trîndăvia sufletului.

10) Să fie legat şi acest tiran de aducerea aminte a păcatelor şi să fie bătut cu lucrul mîinilor. Să fie tras de gîndul la bunătăţile viitoare şi pus înainte, să fie întrebat de cele cuvenite : «Spune, deci, tu, moleşitule şi lîncedule, cine te-a născut pe tine din răutate ? Cine sînt nepoatele tale ? Cine, cei ce te războiesc şi te ucid ?» Iar el, silit, va răspunde: «Eu nu am unde să-mi plec capul între cei cu adevărat ascultători. Dar am loc şi vieţuiesc cu cei ce se îndeletnicesc cu liniştea. Iar cele ce m-au născut sînt multe şi felurite. Cîteodată nesimţirea sufletului, alteori neaducerea aminte de cele de sus; cîteodată şi prea multele osteneli. Iar nepoatele mele 426 sînt cele care, cu toate mutările din loc în loc, rămîn cu mine: neascultarea părintelui, neaducerea- aminte de judecată, ba uneori şi părăsirea făgăduinţei. Duşmanii mei, de care sînt legat acum în lanţuri, sînt cîntarea de psalmi şi lucrul mîinilor. Cel ce mă războieşte este gîndul morţii. Iar cea care mă omoară cu desăvîrşire este rugăciunea împreunată cu nădejdea sigură a bunătăţilor (viitoare). Iar cine a născut rugăciunea, întreba-ţi-o pe ea» 427.

Aceasta e a treisprezecea biruinţă. Cel ce a dobîndit- o pe ea e cercat cu adevărat, în tot binele.