12. Despre minciună

1) Focul se naşte din piatră şi fier. Minciuna, din vorbă multă şi din gluma prostească. Minciuna înseamnă pieirea dragostei, iar jurămîntul mincinos, tăgăduirea lui Dumnezeu.

2) Nimenea dintre cei sănătoşi la minte să nu-şi închipuie că păcatul minciunii e unul mic. Duhul Sfînt a rostit o judecată înfricoşătoare împotriva ei. Dacă David zice către Dumnezeu : «Vei pierde pe toţi cei ce grăiesc minciună» (Ps. 5,6), ce vor pătimi cei ce întăresc minciuna cu jurăminte ?

3) Am văzut pe unii fălindu-se cu minciuna şi ţesînd prin glume şi vorbe deşarte pricini de rîs şi alungând în chip jalnic plînsul ascultătorilor (n.c. împlinitorilor de porunci)416.

4) Cînd dracii ne văd încercînd să ne depărtăm ca de la o ciumă de la auzirea glumelor, după începutul făcut cu noi de asprul nostru povăţuitor, încep să ne momească cu aceste două gînduri, şoptindu-ne fie : «Nu întrista pe cel ce lămureşte», fie: «Nu te arăta pe tine mai iubitor de Dumnezeu, decît cei de faţă». Sari, nu zăbovi! Iar de nu, îţi vei închipui în rugăciune gîndurile unor lucruri care stîrnesc rîsul. Nu fugi numai, ci risipeşte cu bunăcredincioşie şi şederea vicleană, aducîndu-ţi în minte gîndul judecăţii. Căci e mai bine pentru tine să ieşi din această împrejurare stropit şi cu puţină slavă deşartă şi să te afli astfel pricină de folos multora417.

5) Maica şi pricina minciunii este, de multe ori, făţărnicia. Căci unii spun că făţărnicia nu e altceva decît plănuirea şi născocirea de minciuni, avînd împreunat şi împletit cu ea jurămîntul. Cel ce are frica Domnului e străin de minciună, avîndu-şi conştiinţa ca judecător nemitarnic418.

6) Precum în toate patimile cunoaştem deosebiri de vătămări, aşa şi în minciună419. Căci alta este judecata celui ce minte de frica pedepsei şi alta a celui ce minte neameninţat de vreo primejdie. Unul a minţit pentru desfătări, altul pentru pofta de plăceri; altul, ca să dea celor de faţă prilej de rîs ; altul, ca să întindă o cursă fratelui şi să-i facă rău 420.

7) Minciuna din frica de chinurile stăpînitorilor se şterge ; dar e desfiinţată cu totul de mulţimea lacrimilor. Mincinosul care întinde curse socoteşte adeseori chiar pierderea sufletului ca dreptate. Bărbatul născocitor de minciuni se dă pe sine ca urmînd pilda lui Raav şi spune că prin pierderea sa urmăreşte scăparea altora 421.

8) Cînd ne vom curăţi cu totul de minciună, vom putea să o folosim şi pe ea, dar cu frică, dacă o cere momentul 422. Nu cunoaşte pruncul minciuna şi nici sufletul izbăvit de viclenie. Cel veselit de vin spune, fără să vrea, adevărul în toate. Şi cel beat de străpungerea inimii nu poate minţi.

A fost treapta a douăsprezecea. Cel ce a păşit pe ea a cîştigat rădăcina bunătăţilor.