26.01. Despre deosebirea gîndurilor, patimilor şi virtuţilor

Partea I

1) Puterea de a deosebi este în cei începători cunoaşterea adevărată a celor privitoare la ei înşişi. În cei de la mijloc, e simţirea înţelegătoare 679, care deosebeşte fără greşeală binele propriu zis, de binele natural şi de cel potrivnic 680.

Iar în cei desăvîrşiţi e cunoştinţa sălăşluită în ei prin luminarea dumnezeiască, care poate lumina cu lumina ei şi cele ce se află în alţii în chip întunecos.

Sau poate, puterea deosebirii (a dreptei socoteli) este şi se cunoaşte ca fiind îndeobşte cunoaşterea sigură a voii dumnezeieşti în orice timp şi loc şi lucru. Ea obişnuieşte să se afle numai în cei curaţi cu inima şi cu trupul şi cu gura. Dreapta socoteală este conştiinţa nepătată şi simţirea curată 681.

2) Cel ce a răpus în chip binecredincios pe cei trei, a răpus împreună cu ei şi pe cei cinci. Iar cel ce s-a  purtat cu nepăsare faţă de aceia, nu va birui pe nici unul 682.

3) Nimenea, auzind sau văzînd în viaţa călugărească unele lucruri mai presus de fire, să nu cadă din neştiinţă în necredinţă. Căci unde vine Dumnezeu cel mai presus de fire, se fac şi lucrurile cele mai presus de fire.

4) Tot războiul drăcesc din noi constă din aceste trei chipuri atotcuprinzătoare: din negrijă, din mîndrie, sau din pizma dracilor. Ε de plîns cel dintîi; e foarte ticălos al doilea; dar fericit este al treilea.

5) Să ne fie în toate, după Dumnezeu, drept ţintă şi îndreptar, conştiinţa, ca, cunoscînd de unde vine suflarea vînturilor, să întindem pînzele potrivit lor 683.

6) În toate lucrările noastre cele după Dumnezeu, dracii ne sapă trei gropi. Întîi luptă ca să împiedice să se facă binele. Al doilea, după cea dintîi înfrîngere a lor, ca să nu se facă aceasta după Dumnezeu. Cînd nu-şi ating tîlharii nici ţinta aceasta, venind liniştit către sufletul nostru, ne fericesc că vieţuim în toate după Dumnezeu. Duşmana celei dintîi ispite, este sîrguinţa şi gîndul la moarte. A celei de a doua, este supunerea şi ocara; a celei de a treia, defăimarea neîncetată de sine.

7) Această osteneală ne stă în faţă pînă ce va intra în locul cel sfînt (în altarul) al nostru focul lui Dumnezeu 684. Atunci nu vom mai sta sub sila unor gînduri ce intră în noi înainte de a băga de seamă (prejudecăţi). «Căci Dumnezeul nostru este foc ce mistuie» (Deut. 4, 24) toată aprinderea (necuvenită) şi mişcarea, gîndurile de mai înainte (prejudecăţile), împietrirea şi întunecarea dinăuntru, văzută şi gîndită.

8) Dar dracii obişnuiesc să facă şi cele contrare celor spuse. Căci cînd izbutesc să înfrîngă sufletul şi să răstoarne lumina minţii, nu mai este în noi, nenorociţii, nici trezvie, nici dreaptă socoteală (discernămînt), nici socotinţă, nici ruşine, ci tocire, nesimţire, nedeosebire şi orbire.

9) De nu va veni seara şi întunerecul peste ziua sufletului685, tîlharii nu vor jefui, junghia şi pierde. Prin furt se pierde fiinţa, prin furt se face ceea ce nu este bun ca ceea ce ar fi bun. Furtul este o luare în robie a sufletului prin nebăgare de seamă. Junghierea sufletului este omorîrea minţii raţionale, căzută în fapte necuvenite. Iar pierderea e deznădejdea după nelegiuirea săvîrşită.

10) Nimenea să nu dea vina pe neputinţa sa pentru neîmplinirea poruncilor evanghelice. Căci sînt suflete care au făcut şi ceea ce e mai presus de poruncă. Să te încredinţeze de aceasta cel ce a iubit pe aproapele mai mult decît pe sine însuşi şi şi-a pus sufletul pentru acela, măcar că nu a luat o poruncă de la Dumnezeu pentru aceasta 686.

11) Să îndrăznească pătimaşii care se smeresc. Căci chiar de vor cădea în toate gropile şi vor fi vînaţi prin toate cursele şi se vor îmbolnăvi de toate bolile, dar după însănătoşire vor fi tuturor doctori şi luminători, sfeşnice şi povăţuitori, învăţînd chipurile de vindecare ale fiecărei boli şi izbăvind pe cei ce vor cădea, prin încercarea (experienţa) lor.

12) Cei ce sînt chinuiţi încă de niscai gînduri de mai înainte furişate687, şi pot să înveţe, măcar prin cuvîntul simplu, să înveţe, dar să nu şi conducă. Căci poate că, ruşinîndu-se de cuvintele lor, vor începe să facă cele bune. Şi se întîmplă în ei, ceea ce am văzut la unii ce se tăvăleau în mocirlă. Aceştia, murdărindu-se de noroi, învăţau pe trecători chipul în care s-au scufundat, povestindu-le aceasta spre mîntuirea lor, ca să nu cadă şi ei în aceeaşi pătimire.

Căci pentru mîntuirea altora i-a izbăvit pe ei Dumnezeu, Cel atotputernic, de noroi. Iar dacă cei pătimaşi se vor arunca de bunăvoie în plăceri, să împărtăşească  învăţătura prin tăcere. Căci s-a zis că «Iisus a început a face şi (apoi) a învăţa» (Fapte 1,1).

13) Cumplită cu adevărat, cumplită mare străbatem, o, călugări smeriţi; şi plină de multe valuri şi de stînci înălţate, de vîrtejuri ameţitoare, de stînci ascunse, de dihănii, de piraţi, de valuri, de hăuri.

Prin stîncile văzute ale sufletului să înţelegem mînia sălbatecă şi năpraznică, prin vîrtej ameţitor, deznădejdea ce învălue mintea şi se opinteşte să o prăvălească în fundul descurajării; prin stîncă ascunsă, neştiinţa care ţine răul ca bine; dihania e trupul acesta mic şi sălbatec; piraţii sînt slujitorii atotcumpliţi ai slavei deşarte care răpesc încărcătura corăbiei noastre şi osteneala virtuţilor noastre; valul este pîntecele umflat şi greu care ne predă dihaniei prin propria pornire 688 ; iar hăul este mîndria azvîrlită din cer, care ne ridică pînă la cer şi ne aruncă pînă în prăpastia cea fără de fund (în abis).

14) Cei ce au învăţat carte ştiu care învăţături se potrivesc începătorilor, care, celor de la mijloc şi care, învăţătorilor. Să luăm aminte cu chibzuială, ca nu cumva întîrziind în învăţătură, să vieţuim încă în nevoinţele celor începători. Căci e ruşine mare să vezi un bătrîn mergînd la şcoală alături de copii.

Alfabetul cel mai bun pentru toţi este acesta: ascultarea, postul, sacul pocăinţei, cenuşa, lacrimile, mărturisirea, tăcerea, smerenia, privegherea, bărbăţia, frigul, osteneala, vieţuirea în greutăţi, defăimarea, zdrobirea, nepomenirea răului, iubirea de fraţi, blîndeţea, credinţa simplă neiscoditoare, negrija lumii, ura fără ură a părinţilor 689, nepătimirea, simplitatea im- preunată cu nerăutatea, nepreţuirea din partea altora 690.

Rînduiala cea bună a celor înaintaţi constă din : lipsa de slavă deşartă, nemînierea, buna nădăjduire, liniştea, dreapta socoteală (discernămîntul), gîndirea neclintită la judecată, mila, iubirea de străini, sfătuirea cumpătată, rugăciunea netulburată de patimi, neiubirea de arginţi.

Iar regula, cuvîntul şi legea duhurilor şi trupurilor celor ce s-au desăvîrşit, vieţuind cu bună credincioşie în trup, este aceasta: inimă nerobită, dragoste desăvîrşită, izvor de smerită cugetare, ieşirea minţii691, intrarea lui Hristos, lumina nejefuită a rugăciunii, belşugul luminării dumnezeieşti, pătimirea morţii 692, ura vieţii 693, fuga de trup ; a fi sol pentru lume694, silitor al lui Dumnezeu, împreună-liturghisitor cu îngerii, adîncul fără fund (abisul) al conştiinţei, casă a tainelor, păzitor al tainelor, mîntuitor al oamenilor695, dumnezeu al dracilor 696, domn al patimilor, stăpîn al trupului, epitrop al firii, fugă de păcate, casă a nepătimirii, următor al Stăpînului cu ajutorul Stăpînului.

15) Nu puţină nevoie avem de trezvie, cînd trupul e bolnav. Căci dracii văzîndu-ne zăcînd şi neputînd deocamdată să ne folosim de nevoinţă împotriva lor, din pricina slăbiciunii, încearcă să ne războiască cu mai multă tărie. De bolnavii din lume se apropie dra- cul mîniei şi uneori al hulei. De cei din afară de lume, dacă au din belşug cele de trebuinţă, se apropie dracul lăcomiei pîntecelui, sau al curviei, iar dacă sînt lipsiţi şi petrec în locuri de nevoinţă, le întinde curse stăpînul trîndăviei şi al nemulţumirii 697.

16) Am aflat că lupul curviei adaugă dureri celui bolnav şi chiar în dureri îi sădeşte simţiri necuviincioase şi curgeri. Se întîmplă să vezi lucru izbitor, că în timpul unor cumplite dureri, trupul zburdă şi se înfierbîntă. Dar m-am întors şi am văzut pe alţii zăcînd şi fiind mîngîiaţi pe patul însuşi de lucrarea dumnezeiască, sau de străpungerea inimii, iar prin mîngîieri depărtînd de la ei durerile, încît se aflau ca unii care n-ar voi să se izbăvească de boală niciodată. Şi iarăşi m-am întors şi am văzut pe alţii chinuindu-se, dar izbăvindu- se prin boală ca printr-o certare, şi am slăvit pe Cel ce prin lut curăţea lutul.

17) Mintea înţelegătoare este îmbrăcată numaidecît şi cu simţire înţelegătoare. Ea fiind în noi şi nefiind în noi, să nu încetăm să o căutăm. Căci arătîndu-se ea, cele din afară vor înceta să mai lucreze cele ale lor 698. Aceasta este ceea ce un oarecare filozof cunoscător a spus : «Şi vei afla simţirea dumnezeiască» 699.

18) Viaţa călugărească se cade să fie trăită întru simţirea inimii, în fapte, în cuvinte, în cugetări şi mişcări 700. Iar de nu, nu este călugărească şi deci nici îngerească.

19) Altceva este purtarea de grijă a lui Dumnezeu, altceva ajutorul Lui, altceva paza, altceva mila lui Dumnezeu şi altceva mîngîierea. Cea dintîi se vede în toată zidirea; cea de a doua, numai în credincioşi; cealaltă, între cei ce cred cu adevărat; iar cea din urmă se arată în cei ce-L iubesc.

20) Se întîmplă uneori că ceea ce pentru unul este leac, pentru altul este otravă. Şi se întîmplă alteori, că una şi aceeaşi, dată unuia la timp potrivit, îi este leac şi la timp nepotrivit îi este osîndă701.

21) Am văzut doftor nepriceput, care, defăimînd pe cel zdrobit, nu i-a pricinuit nimic altceva decît deznădejdea. Şi am văzut doftor iscusit care, operînd prin ocărîre inima umflată, a golit-o de tot puroiul. Am văzut odată pe un bolnav bînd pentru curăţirea întinăciunii doftoria ascultării şi mişcîndu-se şi umblînd şi nedormitînd, iar altădată, pe altul — cu ochiul sufletului bolnav — liniştindu-se şi petrecînd în tăcere702. Cine are urechi de auzit să audă.

22) Unii, nu ştiu de unde (căci am învăţat să nu iscodesc darurile lui Dumnezeu cu părerile mele), au prin fire, ca să zic aşa, o înclinare spre înfrînare, sau spre curăţie, sau spre linişte, sau spre necutezanţă, sau spre blîndeţe, sau spre străpungerea uşoară a inimii; şi sînt alţii care au aceeaşi fire împotrivindu-se cînd voiesc să facă acestea, încît trebuie să o silească cu toată puterea. Dar mie îmi plac aceştia mai mult decît cei dintîi, ca unii care, deşi pentru un timp sînt biruiţi, îşi silesc firea.

Nu te lăuda, o, omule, cu bogăţia nemuncită. Căci Dătătorul de daruri, cunoscînd de mai înainte vătămarea şi pieirea spre care mergi, te-a izbăvit în oarecare măsură, prin darurile Lui neplătite 703 ; şi învăţăturile din copilărie şi creşterea primită şi îndeletnicirile deprinse ne ajută sau ni se împotrivesc, după ce am crescut, la dobîndirea virtuţilor şi în vieţuirea călugărească.

23) Ingerii sînt lumină călugărilor. Iar vieţuirea călugărească e lumină tuturor oamenilor704. Drept aceea să se nevoiască în toate să fie pildă bună, nedînd  nici o sminteală în nimic, în cele ce le lucrează şi le grăiesc. «Că dacă lumina ,se face întuneric, întunericul » — adică cei ce petrec în lume, cu cît mai mult nu se vor întuneca (Mt. 7, 23) ?

24) Dacă mă ascultaţi, voi ce voiţi, e bine să nu ne pierdem în multe feluri de învăţături şi să împărţim bietul nostru suflet ca să se lupte cu mii de mii şi cu zeci de mii de zeci de mii de duşmani. Căci nu ne va ajunge timpul să învăţăm, sau să aflăm toate zecile de mii de meşteşugiri ale lor. Să ne înarmăm cu Treimea cea Sfîntă împotriva celor trei prin cei trei705. Căci de nu, ne vom pricinui multe osteneli.

25) Cu adevărat, de va veni în noi «Cel ce preface marea în uscat» (Ps. 65, 5), o va trece negreşit şi Izrailul din noi, nebîntuit de valuri, sau mintea care vede pe Dumnezeu, şi va vedea pe egipteni înecîndu-se în apa lacrimilor. Dar de nu va veni Acela în noi, «cine va putea suferi vuietul valurilor ei sau ale trupului706 acesta ?» (Rom. 7, 24). De va învia în noi Dumnezeu prin făptuire, risipi-se-vor vrăjmaşii Lui; şi de ne vom apropia de El prin vedere (contemplare), vor fugi cei ce-L urăsc pe El şi pe noi, de la faţa Lui şi a noastră707.

26) Să ne sîrguim să învăţăm cele dumnezeieşti mai degrabă prin sudoare şi prin osteneală şi nu prin cuvîntul simplu. Căci nu cuvinte, ci fapte va trebui să arătăm în vremea ieşirii (sufletului) 708.

27) Cei ce au auzit că se află o comoară ascunsă într- un anumit loc, o caută pe aceasta, şi din pricina căutării foarte obositoare păzesc cu luare aminte cele ce au aflat. Iar cei ce s-au îmbogăţit fără osteneală, le risipesc cu uşurinţă.

28) Greu este să învingem gîndurile furişate în noi mai înainte 709. Iar cei ce nu încetează să adauge la ele au deznădăjduit de ei înşişi, sau nu s-au folosit cu nimic din lepădare. Totuşi, ştim că Dumnezeu toate le poate şi nimic nu-I este Lui cu neputinţă.

29) Mi-au pus unii o întrebare greu de dezlegat, care întrece priceperea tuturor celor ca mine, şi al cărei răspuns nu l-am găsit cuprins în niciuna din cărţile ce mi-au trecut prin mînă. Ziceau aceia : Care din cele opt gînduri sînt născute din altele şi pe care din ele îl naşte fiecare din cele trei de căpetenie, în chip deosebit ? Eu, arătîndu-mi neştiinţa faţă de această întreba-  re fără să mă ruşinez, am aflat un răspuns de la prea cuvioşii bărbaţi:

Maica curviei este lăcomia pîntecelui; a trîndăviei, este slava deşartă; întristarea e fiica acestor trei, ca şi mînia. Maica mîndriei este iarăşi slava deşartă. Dar eu răspunzînd acelor pururea pomeniţi bărbaţi, am zis : vă rog să-mi arătaţi şi fiicele celor opt şi pe fiecare a cărei fiică este?

Acei nepătimitori m-au învăţat cu mare bunăvoinţă, spunîndu-mi că nu există o ordine sau o înţelegere între cele fără înţelegere710, ci o totală neorînduială şi nestatornicie. Şi încredinţîndu-mă fericiţii pomeniţi despre aceasta cu pilde convingătoare, aduceau multe dovezi, dintre care unele le înşirăm în «Cuvîntul» de faţă, ca să ne luminăm prin el şi despre celelalte.

De pildă: rîsul la vreme nepotrivită este pricinuit uneori de curvie, alteori de slava deşartă, cînd cineva se făleşte cu sinea lui fără ruşine; iar alteori vine din desfătare711. Somnul mult vine din desfătare; dar uneori şi din post, cînd cei ce postesc se mîndresc ; alteori din trîndăvie; iar alteori din fire. Vorba multă izvorăşte uneori din slava deşartă, alteori din lăcomia pîntecelui. Trîndăvia se naşte uneori din desfătare (multa mîncare), alteori din netemerea de Dumnezeu.

Hula este, în primul rînd, fiica mîndriei, dar de multe ori, şi din judecarea aproapelui în sinea ta, sau din pizma necuvenită a dracilor. Învîrtoşarea inimii vine din săturare, dar de multe ori, şi din nesimţire şi din împătimire. Iar împătimirea se naşte din curvie şi din slava deşartă şi din altele multe.

Viclenia vine din închipuirea de sine şi din mînie. Făţărnicia vine din mulţumirea de sine şi din vieţuirea după capul propriu. Iar cele contrare acestora se nasc din maici contrare celor pomenite712.

Iar ca să nu spun multe (căci mi-ar lipsi timpul să cercetez şi să lămuresc pe fiecare în parte), nimicitoarea de căpetenie a tuturor patimilor este smerita cugetare. Căci cei ce au cîştigat-o pe ea, au biruit toate.

30) Născătoarele tuturor patimilor sînt plăcerea şi viclenia ; cel ce le ţine pe acestea nu va vedea pe Domnul. Dar nu vom avea nici un folos de ne vom înfrîna de la una, fără să ne înfrînăm şi de la cealaltă.

31) Să luăm pildă de temere de Domnul de la dregătorii stăpînirii şi de la fiare, iar dragostea trupurilor să-ţi fie chip al dragostei de Dumnezeu. Căci nimic nu ne împiedică să luăm pildele virtuţilor şi de la cele potrivnice.

32) Cei de azi s-au înrăit cumplit şi toţi s-au umplut de închipuirea de sine şi de făţărnicie. Poate că arată osteneli trupeşti asemănătoare părinţilor noştri celor de demult, dar de darurile lor nu se învrednicesc, deşi socotesc că firea nu avea altădată atîta nevoie de daruri ca acum. Şi pe drept cuvînt ni s-a întîmplat aceasta. Căci nu în osteneli, ci în simplitate şi smerenie se arată Dumnezeu713. Şi cu toate că puterea Domnului  se desăvârşeşte în slăbiciune, nu va lepăda Domnul pe lucrătorul smerit cu cugetul (II Cor. 12, 9).

33) Cînd vedem pe careva dintre luptătorii lui Hristos supus unor dureri trupeşti, să nu ne grăbim să socotim că aceasta e o pedeapsă venită din păcătoşenia lui, ci să-l vindecăm mai degrabă, primindu-l cu iubire simplă şi nevicleană, ca pe un mădular al nostru şi ca pe un împreună-luptător cu noi714.

34) Există o boală , pentru curăţirea de păcate; şi există o alta, pentru smerirea cugetului. Bunul şi Preabunul nostru Domn şi Stăpîn, cînd vede pe unii mai trîndavi în nevoinţă, smereşte trupul lor prin boală, ca printr-o nevoinţă mai nedureroasă. Dar uneori ea vine şi pentru a curăţi sufletul de gînduri rele, sau de patimi715.

35) Toate cele ce ni se întîmplă, fie văzute, fie nevăzute, se pot primi şi bine şi cu patimă şi cu o simţire mijlocie716. Am văzut trei fraţi supuşi greutăţilor: unul se revolta, altul rămase neîntristat şi al treilea a cules rod mult.

36) Am văzut plugari semănînd aceeaşi sămînţă, dar fiecare urmărind alt scop : unul ca să-şi plătească datoria ; altul ca să-şi adune bogăţie; altul ca să vîneze lauda de la cei ce treceau pe calea vieţii, pentru buna lui lucrare; altul ca să necăjească pe duşmanul lui care-l pizmuia; în sfîrşit, altul, ca să nu fie osîndit de oameni ca leneş717. Iar înţelesurile semănăturii pluga- rilor sînt acestea : postul, privegherea, milostenia, slujirea şi cele asemenea. Deci fraţii să caute să-şi cunoască prin cercare (prin experienţă) scopurile ce le urmăresc în Domnul.

37) După cum atunci cînd scoatem apa din fîntînă, ni se întîmplă să scoatem, fără să băgăm de seamă, şi cîte o broască, la fel cînd lucrăm virtuţile, de multe ori lucrăm şi patimile împletite în chip nevăzut cu ele718.

De pildă: lăcomia pîntecelui se împleteşte cu primirea de străini; curvia, cu iubirea; asprimea, cu dreapta socoteală (cu discernămîntul); viclenia, cu chibzuiala; uneltirea, pregetarea, trîndăvia, împotrivirea în cuvînt, vieţuirea după regula proprie şi neascultarea, cu blîndeţea; îngîmfarea dăscălească, cu tăcerea ; trufia, cu bucuria ; lenea, cu nădejdea; osîndirea, iarăşi, cu iubirea; moleşala şi trîndăvia, cu liniştirea (isihia); amărăciunea, cu curăţia; încrederea în sine, cu smerenia719; iar tuturor acestora le urmează, ca o  băutură de obşte, sau mai bine zis ca o otravă, slava deşartă 720.

38) Să nu ne întristăm cînd cerem ceva de la Domnul timp îndelungat şi nu sîntem auziţi, căci Domnul ar fi voit ca toţi oamenii să se facă nepătimitori într-o clipă, dar ca un înainte-ştiutor, cunoaşte că aceasta nu le este de folos. Toţi cei ce cer şi nu primesc de la Dumnezeu cele cerute, fără îndoială că nu le primesc pentru una din aceste pricini: sau pentru că cer înainte de vreme, sau pentru că cer cu nevrednicie şi dornici de slavă deşartă, sau pentru că primindu-le se vor făli, sau după dobîndirea lucrului cerut vor cădea în nepăsare.

39) Patimile s-au depărtat uneori nu numai de la unii credincioşi, ci şi de la unii fără credinţă, afară de una. Ele au lăsat-o pe aceea singură să umple locul tuturor, ca una ce e cea dintîi dintre ele. Căci aduce atîta vătămare, că şi din cer poate coborî721.

40) Nimenea nu se îndoieşte, cred, că dracii se depărtează din suflet, fie pentru un timp, fie neîncetat. Dar puţini ştiu în cîte feluri se face această depărtare a lor de la noi.

Materia patimilor este mistuită de focul dumnezeiesc722. Iar odată cu dezrădăcinarea acestei materii şi cu curăţirea sufletului, se pierd şi patimile. Numai să nu le atragem iarăşi printr-o vieţuire trupească şi prin lipsă de grijă. Dracii se depărtează de bună voie, făcîn- du-ne să fim fără grijă. Dar prin aceasta răpesc pe neaşteptate bietul nostru suflet.

Cunosc şi altă retragere a fiarelor. Ε cea de după ce sufletul s-a obişnuit în chip deplin şi s-a îmbibat la culme de patimi, făcîndu-se el însuşi uneltitor sieşi şi războindu-se el însuşi cu sine 723. Pilda acestui lucru sînt pruncii. Căci după o lungă obişnuinţă, îşi sug, în lipsa sînilor mamei, degetele lor.

Cunosc încă şi o a cincea nepătimire în suflet, care constă din multă simplitate şi nevinovăţie. «Ajutorul lor cel drept este de la Dumnezeu, Care mîntuieşte pe cei drepţi cu inima »(Ps. 7, 10—11), şi-i izbăveşte pe nesimţite de rele, aşa cum pruncii, dezbrăcaţi, nu-şi cunosc goliciunea lor.

41) Păcatul sau patima nu se află în fire în chip natural 724. Căci Dumnezeu nu e făcătorul patimilor. Iar virtuţile naturale sădite în noi de El sînt multe. Între ele sînt în chip vădit şi acestea: milostivirea, dacă şi elinii compătimesc; iubirea, dacă şi animalele necuvântătoare lăcrămează de multe ori cînd sînt lipsite unele de altele; credinţa, căci în toţi se naşte aceasta ; nădejdea, căci împrumutîndu-ne, plecînd pe mare, semănînd, nădăjduim cele mai bune.

Deci dacă, precum s-a dovedit, iubirea este o virtute naturală în noi, «iar ea e legătura şi plinirea legii» (Rom. 13, 10), atunci virtuţile nu sînt străine firii. Ruşineze- se deci cei ce opun lucrării lor, neputinţa.

42) Mai presus de fire sînt: curăţia (fecioria), nemînierea, smerita cugetare, rugăciunea, privegherea, postul, străpungerea neîncetată a inimii. Învăţătorii unora din acestea sînt unii oameni, ale altora, îngerii; iar Învăţător si Dătător ale altora este Dumnezeu Cuvîntul725.

43) Cînd ni se cer deodată două fapte bune 726, trebuie să alegem pe cea mai de trebuinţă. De pildă: de multe ori stînd noi la rugăciune, vin la noi nişte fraţi. Trebuie să alegem una din două: sau să părăsim ru găciunea, sau să întristăm pe fratele lăsîndu-l să plece fără răspuns. Iubirea e mai mare decît rugăciunea. Rugăciunea a fost socotită totdeauna ca o virtute parţială ; iubirea e cuprinzătoarea tuturor.

Iarăşi: ducîndu-mă odată într-o cetate sau într-un sat, fiind încă tînăr, aşezîndu-mă la masă, am fost cuprins deodată de gîndurile lăcomiei pîntecelui şi slavei deşarte. Şi de fapt, temîndu-mă de fiica nebuniei pîntecelui727, am fost biruit mai degrabă de slava deşartă728. Dar ştiam că dracul lăcomiei pîntecelui învinge de multe ori pe cel al slavei deşarte în cei tineri. Şi pe drept cuvînt729.

44) La cei din lume, rădăcina tuturor relelor este iubirea de arginţi. Iar la călugări, lăcomia pîntecelui. La cei duhovniceşti sînt lăsate de multe ori de Dumnezeu, din iconomie, nişte patimi foarte mici, ca defăimîndu- se foarte tare pe ei înşişi, din pricina unor patimi mici şi nepăcătoase, să-şi agonisească o bogăţie nejefuită, de smerită cugetare.

45) Nu este cu putinţă ca cel ce petrece de la început cu nesupunere, să dobîndească smerenia, chiar dacă fiecare îşi închipuie că a învăţat un meşteşug propriu sau e în stare s-o agonisească 730.

46) Părinţii stabilesc că făptuirea constă în două virtuţi cu totul generale731. Şi pe drept cuvînt. Căci una e ucigaşa plăcerilor, iar cealaltă asigură această ucidere prin smerita cugetare. De aceea şi plînsul e îndoit : unul desfiinţează păcatul, iar celălalt pricinuieşte smerita cugetare.

47) Ε propriu celor evlavioşi să dea tot, celui ce cere. Iar a celor mai evlavioşi, să dea şi celui ce nu cere. Dar a nu cere de la cel ce a luat (Mt. 5, 39), mai ales cînd pot, e propriu numai celor nepătimitori 732.

48) Să nu încetăm să ne cercetăm în toate patimile şi în toate virtuţile, în care ne aflăm: la început, la mijloc sau la sfîrşit. Toate războaiele dracilor împotriva noastră se nasc din aceste trei pricini: fie din iubirea de plăceri, fie din mîndrie, fie din pizma dracilor. Cei războiţi din pricina din urmă sînt fericiţi. Cei războiţi de mîndrie sînt foarte vrednici de plîns. Iar cei     din iubirea de plăceri, rămîn netrebnici pînă la sfîrşit 733.

49) Există o simţire, mai bine zis o deprindere numită răbdare în dureri, de care cel ce e prins, nu se va mai teme sau nu va mai fugi de durere niciodată. Stăpînite de această pururea lăudată virtute, sufletele mucenicilor au răbdat cu uşurinţă chinurile.

50) Altceva este străjuirea gîndurilor şi altceva păzirea minţii. Pe cît de departe este răsăritul de apus, pe atît e mai înaltă cea de a doua, faţă de cea dintîi, şi mai obositoare 734.

51) Altceva înseamnă a se ruga cineva împotriva gîndurilor şi altceva a grăi împotriva lor; şi altceva a le dispreţui şi a se ridica deasupra lor735. Chipul cel dintîi de împotrivire e mărturisit de cel ce a zis: «Dumnezeul meu, spre ajutorul meu ia aminte» (Ps. 69, 1), şi cele asemenea; al doilea, de cel ce a zis : «Şi voi răspunde celor ce mă osîndesc cuvînt» de împo-  trivire (Ps. 118, 42). Şi iarăşi: «Pusu-ne-ai pe noi spre grăire împotriva vecinilor noştri» (Ps. 79, 7). Iar pentru cel de al treilea e martor cîntăreţul: «Amuţit-am şi n-am deschis gura mea» (Ps. 38, 3) ş i : «Pus-am strajă gurii mele, cînd s-a sculat păcătosul împotriva mea» (Ps. 38, 2). Şi iarăşi: «Cei mîndri au călcat legea foarte, iar eu de la vederea Ta nu m-am abătut» (Ps. 118, 51).

Dintre aceştia, cel de la mijloc se foloseşte de multe ori de chipul dintîi, pentru nepregătirea lui; cel dintîi nu poate alunga încă în chipul al doilea pe vrăjmaşi ; iar cel de al treilea batjocoreşte cu totul pe draci.

52) Ε prin fire cu neputinţă ca cel netrupesc să fie hotărnicit de trup 736. Dar celui ce a agonisit pe Dumnezeu, toate-i sînt cu putinţă.

53) Precum cei ce au simţul mirosului sănătos pot cunoaşte pe cel ce ţine mirodenii în chip ascuns, aşa şi sufletul curat obişnuieşte să cunoască buna mireasmă ce a dobîndit-o de la Dumnezeu şi mirosul urît aflat în alţii, de care el s-a izbăvit. Dar acestea nu sînt cunoscute altora737.

54) Ε cu neputinţă ca toţi să ajungă nepătimitori, dar nu e cu neputinţă ca toţi să se mîntuiască şi să se împace cu Dumnezeu.

55) Să nu te stăpînească cei de alt neam care voiesc să iscodească iconomiile negrăite ale lui Dumnezeu şi vederile ce se întîmplă în oameni şi care îţi pun în minte pe nesimţite că Domnul este părtinitor. Căci aceştia sînt şi se fac cunoscuţi ca nepoţi ai închipuirii de sine.

56) Este un drac al iubirii de arginţi care făţăreşte de multe ori smerenia 738 ; şi este un drac al slavei deşarte şi al iubirii de plăceri, care îndeamnă spre milostenie. Dacă ne curăţim de amîndoi, să nu încetăm a face milă în tot locul 739.

57) Unii au spus că dracii se împotrivesc dracilor, dar eu spun că toţi caută pierzarea noastră740.

58) Oricărei lucrări duhovniceşti văzute şi gîndite îi premerge o intenţie potrivită şi o dorinţă prea bună, care se nasc în noi cu împreună-lucrarea lui Dumnezeu. Căci dacă nu premerg cele dintîi, a doua nu obişnuieşte să urmeze741.

59) Dacă este un timp potrivit pentru tot lucrul de sub cer, cum zice Ecleziastul (Ecl. 3, 1), dar între toate lucrurile sînt şi lucrurile sfinţite ale vieţuirii noastre, să avem grijă ca să căutăm în fiecare timp cele potrivite acelui timp 742. Căci este un timp al nepătimirii în cei ce se nevoiesc şi un timp al împătimirii pentru tinereţea celor ce se nevoiesc; un timp al lacrimilor şi un timp al inimii învîrtoşate; un timp al supunerii şi un timp al stăpînirii; un timp al postului şi un timp al împărtăşirii de hrană; un timp al războiului din partea trupului duşman şi un timp al liniştirii fierbinţelii ; un timp al iernii sufletului (al viforului) şi un timp al liniştii minţii; un timp al întristării inimii şi un timp al bucuriei duhovniceşti; un timp de învăţare a altora şi un timp de ascultare; un timp al întinărilor, pentru închipuirea de sine, şi un timp al curăţiei, pentru smerenie; un timp de luptă şi un timp de odihnă adăpostită; un timp de liniştire şi un timp de împrăştiere nestăpînită; un timp de rugăciune neîntreruptă şi un timp de slujire nefăţarnică.

Deci să nu căutăm înainte de timp, cele ale timpului (potrivit pentru un lucru), amăgindu-ne dintr-o pornire a mîndriei. Să nu căutăm iarna cele ale verii; nu, în sămînţă, snopii. Pentru că timpul semănării cere osteneli şi timpul secerişului aduce haruri negrăite. Iar de nu, nu vom lua nici la timpul cuvenit cele proprii ale timpului 743.

60) Unii au luat de la Dumnezeu cuvioasele răsplătiri ale ostenelilor înainte de osteneli 744. Alţii în osteneli, alţii după osteneli, alţii în vremea morţii, potrivit unei iconomii negrăite a lui Dumnezeu. Trebuie căutat care e mai smerit între aceştia745.

61) Există o deznădejde din mulţimea de păcate şi din povara conştiinţei şi a întristării de nesuportat, din pricina copleşirii sufletului de mulţimea rănilor şi o scufundare a lui în adîncul deznădejdii, sub greutatea acestora746. Şi există o deznădejde ce ni se întîmplă din mîndrie şi din închipuirea de sine, din pricină că socotim căderea ce ni s-a întîmplat, sub demnitatea noastră. Cine ia seama, va afla în aceştia această stare : cel dintîi se predă pe sine nepăsării; cel de al doilea nu mai are nădejde în nevoinţă. Amîndouă sînt fără folos. Căci pe unul obişnuieşte să-l tămăduiască înfrînarea şi buna nădejde, iar pe al doilea, smerenia şi nejudecarea altora.

62) Nu trebuie să ne mirăm şi să ne înciudăm, văzînd pe unii săvîrşind fapte rele şi aducînd pentru ele motive bune. Pentru că şi pe şarpele din rai l-a pierdut închipuirea de sine care l-a înălţat 747

63) În toate lucrurile săvîrşite şi în toate felurile de vieţuire, fie întru ascultare, fie întru neascultare, fie văzute, fie gîndite, acesta să-ţi fie dreptarul: dacă sînt după Dumnezeu 748. De pildă: dacă noi, cei începători, săvîrşind vreun lucru oarecare, nu cîştigăm din lucrarea lui în suflet mai multă smerenie decît cea pe care o avem, nu socotesc că-l săvîrşim cu voia lui Dumnezeu, fie că e mic, fie că e mare 749.

64) În noi, cei mai prunci, în aceasta avem încredinţarea despre voia lui Dumnezeu750 ; în cei de la mijloc, poate îndepărtarea vrăjmaşilor; iar în cei desăvîrşiţi, în sporirea şi în bogăţia luminii dumnezeieşti. Cele mici, pentru cei mari, poate nu sînt mici; iar cele mari, pentru cei mici, nu sînt numaidecît desăvîrşite 751.

65) Văzduhul curăţit de nori arată soarele strălucitor ; iar sufletul, eliberat de gîndurile relelor de mai înainte752 şi învrednicit de iertare, vede numaidecît pe Dumnezeu 753.

66) Altceva este păcatul şi altceva nelucrarea lui, din trîndăvie; şi altceva e nepăsarea; altceva patima şi altceva căderea. Cel ce le poate cerceta în Domnul, să le cerceteze în chip lămurit 754.

67) Unii fericesc mai presus de toate facerea de minuni şi ceea ce se vede din darurile (harismele) duhovniceşti. Ei nu ştiu că sînt multe mai presus de acestea şi ascunse, care de aceea sînt ferite de cădere755.

68) Cel ce s-a curăţit în chip desăvîrşit îşi vede sufletul, deşi nu şi sufletul aproapelui, în ce daruri se află. Dar cel ce înaintează încă, cunoaşte semnele acestora prin trup 756.

69) Puţin foc curăţeşte toată materia, precum o spărtură mică nimiceşte toată osteneala 757.

70) Este o odihnă a lucrării duşmane, care trezeşte puterea minţii şi nu aţîţă fierbinţeala. Şi este o adîncă străpungere (a inimii), care trezeşte şi mişcările ei, ca să nu ne încredem în noi înşine, ci în Dumnezeu, Cel  ce omoară în chip neştiut fierbinţeala care se află în noi.

71) Cînd vedem pe vreunii iubindu-ne în Domnul, să ne păzim neîndrăzneţi, mai ales faţă de ei. Căci nimic nu obişnuieşte să risipească dragostea şi să pricinuiască ura ca îndrăzneala 758.

72) Ochiul sufletului e înţelegător şi foarte frumos şi e mai presus de toată frumuseţea, după fiinţele netrupeşti. De aceea şi cei pătimaşi au putut cunoaşte gîndurile aflătoare în alte suflete, din multa iubire faţă de ele. Şi mai ales cînd, întinaţi, sînt scufundaţi în trupurile lor.

73) Dacă nimic nu se împotriveşte firii nemateriale ca ceea ce e material, cel ce citeşte să înţeleagă759.

74) Grija de ei înşişi în cei lumeşti se împotriveşte purtării de grijă a lui Dumnezeu ; iar în noi, cunoştinţei înţelegătoare. Cei neîntăriţi cu sufletul, să cunoască din necazurile şi primejdiile trupului şi a necazurilor din afară cercetarea lor de către Dumnezeu; iar cei desăvîrşiţi să o cunoască din venirea Duhului şi din adaosul de daruri (de harisme) 760.

75) Este un drac, care, cînd ne întindem pe pat, venind la noi, ne săgetează cu amintiri urîte şi murdare, pentru ca neridicîndu-ne la rugăciune, din trîn- dăvie, şi neînarmîndu-ne împotriva lui, să adormim în gînduri murdare şi să avem visuri murdare.

76) Există un aşa numit înainte-mergător al duhurilor, care ne ia în primire îndată ce ne deşteptăm din somn şi întinează primul nostru gînd. Dă pîrga zilei tale Domnului, căci ea va fi a celui ce o ia mai înainte. Un lucrător prea bun al Domnului mi-a spus un cuvînt vrednic de ascultat: «Cunosc drumul întreg al zilei mele, de dimineaţă».

77) Multe sînt căile evlaviei şi multe ale pierzaniei, pentru că de multe ori cineva, împotrivindu-se unui lucru, ajută la împlinirea altuia. Dar scopul amândurora este bineplăcut Domnului761.

78) Dracii ne războiesc în încercările ce ni se întîmplă, îndemnîndu-ne, fie să spunem, fie să facem ceva necuvenit. Iar cînd nu pot, stînd liniştiţi, ne îndeamnă să aducem o mulţumire plină de mîndrie lui Dumnezeu.

79) Cei ce cugetă cele de sus, desprinzîndu-se, urcă puţin în sus, iar cei ce cugetă cele de jos, pornesc iarăşi în jos. Cei ce se desprind nu mai au nimic la mijloc762. Adică nu mai au lumea între ei ca în viaţa de aici 763.

80) Una singură dintre făpturi a primit existenţa în alta şi nu în sine. Şi e minune cum poate să stea în afară de cea în care şi-a primit existenţa 764.

81) Maicile nasc pe fiicele evlavioase. Iar pe maici, Domnul. Dar nu e neînţelept a vedea regula de mai sus şi în cele contrare765.

82) Moise, sau mai bine zis Dumnezeu, porunceşte ca cel fricos să nu iasă la război. Ca nu cumva rătăcirea din urmă a sufletului să fie mai mare decît cea dintîi cădere a trupului, şi pe drept cuvînt766.