25. Despre preaînalta smerită-cugetare, pierzătoarea patimilor, ce se naşte în simţirea nevăzută

25.  Despre preaînalta smerită-cugetare, pierzătoarea patimilor, ce se naşte în simţirea nevăzută

1) Cel ce voieşte să înfăţişeze prin cuvînt văzut627 simţirea şi lucrarea iubirii Domnului în chip propriu; şi ale sfintei smerite-cugetări în chip cuvenit; şi ale fericitei căinţe în chip adevărat; şi ale luminării lui Dumnezeu în chip vădit; şi ale fricii Lui în chip ne- mincinos; şi ale încredinţării inimii în chip neînşelălor; şi socoteşte să lumineze prin lămurirea acestora pe cei ce nu le-au gustat, face ceva asemenea celui ce voieşte să facă cunoscută prin cuvinte şi pilde dulceaţa mierii celor ce n-au gustat-o niciodată. Dar cel de al doilea 628 vorbeşte în zadar, ca să nu spun că pălăvrăgeşte; iar cel dintîi, sau e necercat în cele ce descrie, sau se face în chip vădit bătaia de joc a slavei deşarte.

2) Cuvîntul nostru înfăţişează mai întîi, pentru pregătire, o comoară în vase de lut, sau mai bine zis pecetluită în trupuri, a cărei calitate nu poate fi făcută cunoscută de nici un cuvînt. Ea îşi face cunoscut mai întîi numai numele ei neînţeles de sus, pe care-l dăruieşte spre multă şi nesfîrşită cercetare cu oboseală celor ce-l cercetează cu dreaptă judecată. Iar cuvîntul este acesta : sfînta smerită-cugetare.

3) Cîţi sînt călăuziţi de duhul lui Dumnezeu, să se adune împreună cu noi în acest sobor înţelegător şi prea înţelept, purtînd în chip înţelegător în inimi tablele cunoştinţei lui Dumnezeu. Deci făcînd aşa, ne-am adunat şi am cercetat împreună şi am ispitit înţelesul cinstitei numiri. Şi unul a zis că ea înseamnă uitarea deplină a isprăvilor proprii; altul, a se socoti pe sine cel mai de pe urmă şi mai păcătos dintre toţi; altul, cunoştinţa ce o are mintea despre neputinţa şi slăbiciunea ei; altul, a lua înaintea aproapelui în cazuri de supărări şi a dezlega cel dintîi mînia; altul, cunoaşterea harului şi milei lui Dumnezeu; altul, iarăşi, simţirea sufletului zdrobit şi tăgăduirea voii proprii.

Iar eu ascultînd toate acestea, ispitindu-le prin chibzuinţă şi trezvie, n-am putut să aflu simţirea fericită a aceleia prin auzire. De aceea, ca unul ce sînt cel mai de pe urmă, adunînd ca un cîine din fărămiturile ce au căzut de la masa acelor cunoscători şi fericiţi părinţi, încercînd să o lămuresc, am zis :

Smerita-cugetare este un har fără nume al sufletului629, avînd un nume numai pentru cei ce au primit cercarea (experienţa ei) 630. Ea este o bogăţie negrăită ; este numirea lui Dumnezeu şi darul Lui. Căci zice: «Învăţaţi de la Mine»; deci nu de la înger, nici de la om şi nici de pe hîrtie, «ci de la Mine» (Mt. 11, 29), adică din sălăşluirea, din luminarea şi din lucrarea Mea în voi; «că sînt blînd şi smerit cu inima» şi cu gîndul şi cu cugetul; «şi veţi afla odihnă», din partea războaielor, şi uşurarea de gînduri «sufletelor voastre».

4) Alta este arătarea acestei cuvioase vii în iarna patimilor şi alta în primăvara rodirii şi iarăşi alta în vara virtuţilor, deşi toate aceste arătări ale ei pricinuiesc împreună veselia şi rodirea. De aceea ele sînt şi ca nişte chipuri şi semne ale darurilor.

5) Căci cînd începe să înflorească ciorchinele acestei cuvioase (smerite-cugetări), urîm îndată cu durere toată slava şi lauda omenească, izgonind de la noi iuţimea şi mînia. Iar înaintînd această împărăteasă a vir- tuţilor odată cu vîrsta duhovnicească, în suflet, socotim ca nimic, mai bine zis ca pricini de scîrbă, toate faptele bune săvîrşite de noi, gîndind că în fiecare zi adăogăm mai multe poveri la sarcina noastră printr-o împrăştiere de care nu ne dăm seama. Iar bogăţia darurilor dumnezeieşti date nouă o privim ca pe un adaos de mai mare pedeapsă, ca una ce e mai presus de vrednicia noastră. De aceea mintea noastră rămîne atunci nejefuită, închizîndu-se în vistieria smereniei şi neauzind decît ciocăniturile şi batjocurile furilor, dar neputînd fi păgubită de nici unul din ei, dacă smerenia este vistieria nejefuită.

6) Atîta am îndrăznit să cugetăm, prin puţine cuvinte, despre înflorirea şi sporirea începătoare a acestui pom pururea înverzit. Dar care este coroana desăvîrşită a acestei sfinţite virtuţi, întrebaţi pe Domnul, cei ce sînteţi ai Domnului. Căci despre mărimea acestei cuvioase nu se poate grăi. Iar despre calitatea ei este şi mai cu neputinţă de grăit. Vom încerca totuşi să grăim ceva despre însuşirea ei, după înţelegerea dăruită nouă.

7) Între pocăinţa plină de grijă şi plînsul curăţit de orice pată şi prea cuvioasa smerenie a celor începători e atîta deosebire cîtă e între pîine, aluat şi făină. Căci sufletul se zdrobeşte şi se subţiază prin pocăinţa vădită, se uneşte şi, ca să zic aşa, se amestecă (se frămîntă) cu Dumnezeu prin apa plînsului nemincinos, iar aprinsă de focul Domnului se face pîine şi se întăreşte. Aceasta e fericita smerenie, cea lipsită de aluatul (stricăciunii) şi de umflarea mîndriei.

Astfel, adunîndu-se într-o singură putere şi lucrare, cele trei sînt ca un lanţ preacuvios, sau ca un curcubeu care are aceleaşi însuşiri631. Şi semnul uneia vei afla că se face şi semnul celorlalte. Aceasta voi încerca s-o întăresc printr-o scurtă dovedire.

8) Însuşirea cea dintîi şi cea mai aleasă a acestei bune şi vrednice de laudă treimi este primirea cu cea mai mare bucurie a necinstirii, care e aşteptată cu mîinile deschise ale sufletului şi e îmbrăţişată ca una ce alină şi topeşte bolile sufletului şi mari păcate. A doua însuşire e pierderea a toată iuţimea şi cumpătarea ce se arată în potolirea ei. Iar a treia treaptă prea frumoasă a ei este neîncrederea credincioasă în bunătăţile agonisite şi dorinţa neîncetată după învăţătură632.

9) «Sfîrşitul legii şi al proorocilor este Hristos, spre îndreptarea fiecăruia care crede» (Rom. 10, 14), iar sfîrşitul patimilor este slava deşartă şi mîndria a celui ce nu ia aminte. Pe acestea le pierde această căprioară înţelegătoare (smerenia n.tr.) care păzeşte pe cel ce vieţuieşte împreună cu ea (pe omul smerit n.tr.) neprimitor de nici un venin aducător de moarte. Căci unde se arată în ea veninul făţărniciei ? Unde, al clevetirii ? Unde se ascunde de ea şarpele ? Oare nu e scos mai degrabă la arat din pămîntul inimii şi omorît şi nimicit ? Nu este în unirea cu aceasta vreo arătare a urii, vreun fel de împotrivire în cuvînt, nu e vreun miros al nesupunerii, decît dacă ar fi vorba de credinţă 633.

10) Cel ce s-a unit cu aceasta ca un mire, este lin, blînd, uşor de înmuiat prin străpungere, milos mai mult decît toţi, senin, strălucitor, uşor de înfrînat, nesupărăcios, veghetor, netrîndav. Şi ce trebuie să mai spunem multe ? Ε nepătimaş, dacă «întru smerenia noastră Şi-a adus Domnul aminte de noi şi ne-a izbăvit pe noi de vrăjmaşii noştri» (Ps. 135, 23-24).

11) Călugărul cu cugetul smerit nu va iscodi cele negrăite. Dar cel mîndru va iscodi nedreptăţile.

12) Stînd dracii în chip arătat înaintea ochilor unui oarecare frate din cei mai cunoscători, au început să-l fericească. Dar prea înţeleptul zise către ei: «De veţi înceta să mă lăudaţi prin gînduri în suflet, din retragerea voastră mă voi socoti că sînt mare. De nu veţi înceta să mă lăudaţi, voi cunoaşte din laudele voastre necurăţia mea. Căci «necurat este la Domnul tot cel ce se înalţă cu inima» (Pilde 16, 6).

«Deci dacă plecaţi, m-am făcut mare; dacă mă lăudaţi, voi dobîndi prin voi şi mai multă smerenie»634. Şi dracii zăpăciţi de încurcătura în care i-a pus acest cuvînt, s-au făcut nevăzuţi.

13) Să nu-ţi fie sufletul tău groapă acestei ape deviaţă- făcătoare, care acum izvorăşte, acum seacă sub arşiţa slavei şi înălţării. Ci să-ţi fie izvor al nepătimirii, care scoate pururea rîul de apă al sărăciei (cu duhul n.tr.) din sine. Ia seama, prietene, că văile sînt cele ce rodesc în ele grîu înmulţit şi rod duhovnicesc. Valea este sufletul smerit între munţi, adică între virtuţile duhovniceşti, pururea netrufaş şi pururea neclintit 634 bis.

14) N-am postit, n-am privegheat, nu m-am culcat pe jos, ci «m-am smerit, zice, şi m-a mîntuit Domnul degrabă» (Ps. 114, 6). Pocăinţa învie, plînsul bate la uşa cerului, iar cuvioasa smerenie o deschide. Eu mărturisesc Treimea în Unime şi Unimea în Treime şi mă închin Ei 635.

15) Pe toate cele văzute le luminează soarele ; şi pe toate cele făcute cu judecată (cu raţiune n.tr.) le întăreşte smerenia. Nefiind de faţă lumina, toate sînt întunecate. Şi nefiind de faţă smerita cugetare, toate ale noastre sînt putrede 636.

16) Unul este în toată zidirea locul care a văzut o singură dată soarele ; şi unul este gîndul care a născut de multe ori smerenia 637. Una şi singură a fost ziua în care toată lumea s-a veselit; şi aceasta este unica virtute care nu poate fi umilită de draci638.

17) Una este a se înălţa şi alta a nu se înălţa; şi alta, a se smeri. Cel dintîi judecă toată ziua; cel de al doilea nu judecă, ci poate se şi judecă pe sine ; iar cel de al treilea, fiind nevrednic de osîndă, pururea se şi osîndeşte pe sine.

18) Altceva este a cugeta cu smerenie; altceva a se nevoi pentru a cugeta cu smerenie; şi iarăşi, altceva, a lăuda pe cel smerit cu cugetul. Cel dintîi lucru este al celor desăvîrşiţi; al doilea, al adevăraţilor ascultători; iar al treilea, al tuturor credincioşilor.

19) Cel ce s-a smerit în lăuntrul sau, nu e furat de buze; căci ceea ce nu are vistieria nu se poate scoate pe uşă639.

20) Calului cînd se află singur i se pare că aleargă tare, dar adus în herghelie, îşi cunoaşte neputinţa sa.

21) Cînd gîndul nu se mai făleşte cu darurile fireşti, e semn că a început să se însănătoşeze. Iar cîtă vreme simte cineva mirosul urît, nu simte mireasma mirului.

22) Cel ce m-a îndrăgit, a spus cuvioasa, nu va mai lovi, nu va mai judeca, nu va mai voi să stăpînească, nu va mai face pe înţeleptul (nu se va mai sfătoşi), pînă ce va rămîne unit cu mine.Căci după unirea cu mine, acela nu mai e supus legii (I Tim. 1, 9) 640.

23) Nelegiuiţii draci i-au semănat lauda în inimă unuia ce se nevoia să ajungă la fericita smerenie. Iar acesta s-a gîndit, din insuflare dumnezeiască, să biruiască viclenia duhurilor printr-o meşteşugire evlavi-   oasă. Şi anume, sculîndu-se, a scris pe peretele chiliei numirile celor mai înalte virtuţi, adică a iubirii desăvîrşite, a smeritei cugetări îngereşti, a rugăciunii curate, a curăţiei nestricate şi a celor asemenea. Deci, cînd veneau gîndurile să-l laude, el spunea : «Să mergem la mustrare !» Şi venind în chilie citea numirile şi striga către sine: «Chiar cînd vei cîştiga acestea, să ştii că eşti încă departe de Dumnezeu» 641.

24) Care e puterea şi firea soarelui acestuia nu putem să spunem ; dar cunoaştem din lucrările şi însuşirile lui, firea lui.

25) Smerita cugetare este acoperămînt dumnezeiesc, spre a nu fi văzute izbîndirile noastre 642. Smerita cugetare e adîncul fără fund al puţinătăţii noastre, care nu poate fi furat de niciun tîlhar 643. Smerita cugetare este «turn tare dinspre faţa vrăjmaşului» (Ps. 60, 3). «Nu se va folosi vrăjmaşul de el; şi fiul lui, adică gîndul nelegiuirii, nu va adăuga a-i face lui rău; şi va tăia de la faţa lui pe vrăjmaşii lui şi va pune pe fugă pe cei ce-l urăsc pe el» (Ps. 88, 23).

26) Dar însuşirile cunoscute marelui ctitor al bogăţiei sale din suflet sînt mai multe decît toate cele arătate644. Iar acelea sînt, celor ce văd, semne, arătătoare ale bogăţiei; numai un lucru nu se vede: voinţa ei de a nu se arăta 645.

27) Vei cunoaşte şi nu te vei amăgi văzînd că se află în tine această cuvioasă virtute într-o bogăţie de lumină negrăită şi plină de o dragoste netîlcuită de rugăciune. Înainte de a-i face loc în sine, inima a ajuns la nedefăimarea greşalelor străine. Iar înainte-mergătoarea celor spuse este ura oricărei slave deşarte.

28) Cel ce s-a cunoscut pe sine întru toată simţirea sufletului, a semănat pe pămînt bun. Căci în cei ce n-au semănat astfel, nu poate înflori smerita cugetare. Cel ce s-a cunoscut pe sine, a cunoscut în sine gîndul fricii de Domnul 646. Iar cel ce călătoreşte cu acest gînd, ajunge la poarta iubirii.

29) Smerenia este poarta Împărăţiei 647, introducînd înăuntru pe cel ce se apropie. Despre ea socotesc că a zis Domnul că «cel ce voieşte va intra şi va ieşi (fără frică, din viaţă) şi păşune va afla» (In. 10, 9), şi că ea e verdeaţa din rai 648. Deci toţi cîţi au intrat prin altă cale în schima călugărească, sînt furi şi tîlhari ai vieţii lor.

30) Cei ce voim să o dobîndim, să nu încetăm a ne cerceta pe noi înşine; şi dacă vom socoti, întru simţirea inimii, pe aproapele, că ne întrece în toate, aproape ne este mila 649.

31) Ε cu neputinţă să iasă foc din zăpadă. Dar e şi mai cu neputinţă să se afle smerita cugetare între cei de altă credinţă (eterodocşi). Virtutea aceasta este a celor credincioşi şi bine-cinstitori, dar şi a acestora, numai dacă sînt curăţiţi 650.

32) Cei mai mulţi ne numim pe noi înşine păcătoşi şi poate că şi sîntem. Dar ceea ce probează inima, este primirea defăimării651.

33) Cel ce se grăbeşte spre acest liman neînviforat (spre smerenie), nu va înceta să împlinească, să cugete şi să născocească tot felul de planuri, de cuvinte, de gînduri, de meşteşugiri, de căutări, de căi, de chipuri de purtări, de iscodiri, de cereri şi de rugăciuni, pînă ce, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi prin purtări tot mai smerite şi mai ocărite, va scăpa vasul sufletului său de marea pururea bîntuită de furtună a închipuirii de sine. Căci cel ce s-a izbăvit de aceasta, s-a făcut un vameş în stare să afle răspuns bun pentru toate păcatele 652.

34) Unii ţin ca pricină de smerită cugetare relele făcute înainte şi după iertarea lor pînă la sfîrşit, biciuind prin ele închipuirea de sine. Alţii, ţinînd în mintea lor patima lui Hristos, se socotesc pururea datornici. Alţii se umilesc pe ei prin lipsurile de toate zilele. Alţii doboară prin ispitele, prin bolile şi prin greşalele lor, înălţarea lor. Alţii şi-au făcut din lipsa darurilor, maica darurilor 653.

Dar mai sînt unii — dacă mai sînt şi acum nu pot spune — care chiar prin darurile lui Dumnezeu şi prin sporirea în ele se smeresc pe ei, socotindu-se nevrednici de o astfel de bogăţie şi rămîn într-o astfel de sim ţire, adăugînd în fiecare zi la datoria lor 654. Aceasta e smerenia, aceasta e fericirea, aceasta e cununa cea desăvîrşită.

35) Cînd vezi pe cineva, sau auzi de el, că în puţini ani a dobîndit cea mai înaltă nepătimire, socoteşte că nu pe alta, ci pe această cale, fericită şi scurtă, a călătorit.

36) Dragostea şi smerenia sînt o sfinţită pereche. Cea dintîi înalţă, cea de a doua, susţinîndu-i pe cei înălţaţi, nu-i lasă niciodată să cadă.

37) Altceva este zdrobirea inimii, altceva cunoştinţa şi altceva smerenia655. Zdrobirea este fiica căderii. Căci cel ce cade se zdrobeşte şi stă la rugăciune fără îndrăzneală, dar cu o neruşinare vrednică de laudă 656, sprijinindu-se în toiagul nădejdii ca unul cu totul zdrobit, şi cu el alungând cîinele deznădejdii.



Cunoaşterea e înţelegerea neclintită a măsurilor proprii şi amintirea neîmprăştiată a greşalelor celor mai subţiri.

Smerenia este învăţătura gîndită a lui Hristos adunată în chip înţelegător în vistieria sufletului de cei ce s-au învrednicit de ea, învăţătură de care nu se pot apropia cuvintele sunătoare 657.

38) Cel ce zice că simte în întregime mireasma acestui mir, dar în timpul laudelor se simte mişcat în inimă fie măcar cît de puţin, sau că pricepînd înţelesul cuvintelor nu se amăgeşte, se înşală 658.

39) Am auzit pe cineva zicînd întru simţirea sufletului: «Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău dă slavă» (Ps. 113, 9). Căci cunoştea că firea nu poate rămîne nicicum nevătămată prin sine. «De la Tine e lauda mea în adunare mare» (Ps. 21, 29), adică în veacul viitor. Căci înainte de acela nu o putem purta pe aceasta fără primejdie.

40) Dacă firea şi raţiunea şi chipul celei mai de pe urmă mîndrii, este să făţărim, de dragul slavei, virtuţi ce nu le avem în noi, apoi semnul celei mai adînci smerite cugetări, este să ne înfăţişăm ca vinovaţi pentru păcatele care nu sînt ale noastre, de dragul dispreţuirii.

Aşa a făcut cel ce a luat pîinea şi brînza cu mîinile sale 659 ; aşa, cel ce, dezbrăcîndu-se de haina sa, a colindat oraşul, neispitit de patimă, ca un lucrător al curăţiei 660. Unii ca aceştia nu se tem de sminteala omului, deoarece au luat, prin rugăciune, puterea să încredinţeze (despre curăţia lor) în chip nevăzut pe toţi.

41) Cel ce se îngrijeşte de primul lucru, ştie că va lipsi cel de al doilea661. Căci unde Dumnezeu e gata să ne asculte, toate le putem face. Ţine să superi mai degrabă pe oameni, decît pe Dumnezeu. Căci se bucură văzîndu-ne alergînd spre necinstiri, ca să strîmtorăm, să lovim şi să pierdem închipuirea deşartă de sine.

42) Înstrăinarea e pricinuitoarea cea mai mare a acestui fel de nevoinţe. Căci numai cei cu adevărat mari pot răbda să fie batjocoriţi de ai lor 662. Să nu te sperii de cele spuse. Căci nimenea n-a putut vreodată să urce scara dintr-odată.

43) În aceasta vor cunoaşte toţi că sîntem ucenicii lui Dumnezeu : nu că ni se vor supune dracii, ci că numele noastre s-au scris în cerul smereniei 663 (Lc. 10, 20).

44) Nerodnicia urcă prin fire la înălţime ramurile pomilor numiţi lămîi. Dar cînd se fac roditori, se încovoaie. Cel ce a privit cu înţelegere, ştie aceasta.

45) Pe scara acestei cuvioase virtuţi, unul primeşte de la Dumnezeu o suire de treizeci de trepte, altul de şaizeci şi altul de o sută. Pe cea mai sus înălţime se află cei nepătimitori; la mijloc, cei în vîrsta (duhovnicească) a bărbăţiei; iar pe cea dintîi, pot urca toţi. Cel ce se cunoaşte pe sine, nu se va lăsa amăgit să încerce a urca la cele mai presus de puterile lui. Dar pune piciorul în chip neclintit pe această fericită cărare664.

46) Păsările se tem de neamul uliului, iar lucrătorii smereniei, de sunetul (ecoul) grăirii lor împotrivă 665.

47) Mulţi au dobîndit mîntuirea fără mai înainte vestiri, luminări, semne şi minuni. Dar fără smerenie, nimeni nu va intra în cămara de nuntă. Căci ea e păzitoarea celor dintîi, iar fără ea cele dintîi îi pierd pe cei mai uşori.

48) Deoarece nu voim să ne smerim, Domnul a rînduit cu purtare de grijă şi aceasta: nimeni nu poate vedea ranele sale cum le vede aproapele său. De aceea e de trebuinţă să dăm mulţumită pentru însănătoşirea noastră nu nouă, ci aceluia şi lui Dumnezeu.

49) Cel cu mintea smerită se fereşte de voia sa ca de o amăgitoare şi în cererile lui către Domnul învaţă şi ascultă cu credinţă neşovăitoare 666. El nu ia aminte la vieţuirea învăţătorilor, ci predă grija de sine lui Dumnezeu, Care a învăţat pe Valaam cele de trebuinţă şi prin asină (Num. 22, 28 urm.).

50) Un astfel de lucrător chiar de ar înţelege, de ar face şi de ar grăi cele cuvenite, nici atunci nu şi-ar crede sieşi. Căci încrederea în sine îi este celui smerit o ţepuşă şi o povară, precum îi este celui mîndru spusa altuia.

51) Mie mi se pare că e propriu îngerilor să nu fie furaţi de păcate 667. Căci am auzit pe îngerul pămîn- tesc zicînd: «Nu ştiu întru mine nimic; dar nu întru aceasta mă voi îndrepta. Că Cel ce mă judecă pe mine este Domnul» (I Cor. 4, 4). De aceea trebuie să ne osîndim şi să ne ocărîm pe noi înşine neîncetat, ca prin micşorarea noastră să lepădăm de la noi păcatele fără de voie 668. Iar de nu, în ceasul ieşirii vom avea de dat socoteală în chip cumplit pentru ele 669.

52) Cel ce cere de la Dumnezeu lucruri mai prejos de vrednicia sa, va primi fără îndoială cele mai presus de sine 670. Despre aceasta dă mărturie vameşul, care a cerut iertare, dar a primit îndreptarea (Lc. 18, 14), şi tîlharul care a cerut numai pomenirea în Împărăţie, şi a moştenit raiul întreg (Lc. 23, 24).

53) Nu se poate vedea în zidire foc mic şi mare ; şi nu poate rămîne în smerita cugetare nemincinoasă vreun fel de împătimire de cele materiale. Cît timp păcătuim cu voia, nu este smerenia în noi. Acesta este semnul neaflării ei în noi.

54) Cunoscînd Stăpînul că putem întipări chipul virtuţii sufletului în purtarea cea din afară, luînd un ştergar ne-a arătat calea smereniei (In. 13, 4). Căci su- fletul se face asemenea lucrărilor din afară şi ia chipul celor ce le face şi se întipăreşte de ele.

55) Stăpînirea s-a făcut unuia dintre îngeri pricină de înălţare, dar nu pentru aceasta o primise pe ea 671.

56) Altceva simte cel ce şade pe tron şi altceva, cel ce şade în gunoi. Şi de aceea, poate, dreptul acela s-a aşezat pe gunoi în afara cetăţii. Căci dobîndind astfel desăvîrşita smerită-cugetare, a spus întru simţirea inimii: «M-am osîndit pe mine însumi şi m-am istovit. Pămînt şi cenuşă m-am socotit» (Iov 42, 6)672.

57) Găsesc că Manase (IV Regi 20, 24) a păcătuit ca nici un altul dintre oameni, pentru că a spurcat cu idoli templul lui Dumnezeu şi toată credinţa. De ar fi postit toată lumea pentru el, nimic nu ar fi putut aduce în schimb deopotrivă cu păcatul lui. Dar smerenia a izbutit să tămăduiască în el şi cele de nevindecat ale lui673.

58) «Că de ai fi voit jertfă, Ţi-aş fi dat» (Ps. 50, 18), zice David către Dumnezeu. Trupurile noastre arse de tot prin post, nu le vei binevoi. Ce înseamnă «jertfa lui Dumnezeu» şi celelalte, înţeleg toţi. Am păcătuit Domnului, a strigat odinioară această fericită smerenie către Dumnezeu, vorbind despre preacurvie şi ucidere. Şi îndată a fost auzită. Iertat-a Domnul păcatul tău.

59) Drept cale şi pricină a acesteia, pururea pomeniţii părinţi au rînduit ostenelile trupeşti. Iar eu, socotesc ascultarea şi sinceritatea inimii, care se împotriveşte şi prin fire închipuirii de sine.

60) Dacă mîndria a făcut pe unii, din îngeri, draci, negreşit smerenia poate face şi din draci, îngeri. Drept aceea să îndrăznească cei ce au căzut.

61) Să ne grăbim şi să luptăm cu toată puterea să urcăm spre vîrful acesteia. Iar de nu, să ne atîrnăm măcar purtaţi pe umerii ei. Iar de mai şchiopătăm încă, să nu cădem din braţele ei. Căci cel ce cade din ele, m-aş mira să mai dobîndească vreun dar veşnic.

62) Puterile şi căile ei, dar nu şi semnele ei 674, sînt neagonisirea, înstrăinarea, ascunderea nearătată a înţelepciunii, grăirea nemeşteşugită, cererea milostivirii 675, ascunderea viţei de neam bun 676, alungarea îndrăznelii, depărtarea vorbăriei. Căci nimic n-a putut vreodată să smerească sufletul, ca starea sărăcăcioasă şi înfăţişarea de om care cere mila altora677.

63) De porneşti la luptă împotriva vreunei patimi, să ai smerenia ca aliată. «Că vei călca peste aspidă şi vasilisc şi vei călca în picioare leul şi balaurul» (Ps. 90, 30). Ε vorba, se înţelege, despre păcat, despre deznădejde şi despre diavol, balaurul trupului.

Smerita cugetare este sonda cerească care poate ridica sufletul din adîncul fără fund (abisul) al păcatelor, la cer 678. A văzut cineva în inima lui frumuseţea ei şi, cuprins de uimire, a întrebat-o de numele Celui ce a născut-o. Iar ea, zîmbindu-i luminos şi liniştit, îi spuse: «Cum te grăbeşti să afli numele Celui ce m-a născut ? Nu ţi-l voi spune, pînă ce nu vei avea pe Dumnezeu ». A Lui fie slava în veci. Amin.

Adîncul (abisul) e maica izvorului, iar smerenia e izvorul dreptei socoteli (a puterii de a deosebi).