11. Despre multa vorbire şi despre tăcere

1) Am arătat pe scurt în cele de pînă acum că e un lucru foarte primejdios, care se furişează chiar în cei ce par duhovniceşti, a judeca408, sau mai degrabă a fi judecat şi a fi osîndit de limbă 409. Dar acum urmează să vorbim puţin, la locul cuvenit ei şi despre pricina, sau uşa prin care intră sau iese aceasta.

2) Multa vorbire este
- catedra slavei deşarte, prin care aceasta se arată pe sine şi se face cunoscută.

Multa vorbire este
- semnul neştiinţei,
- uşa clevetirii,
- călăuza glumelor,
- slujitoarea minciunii,
- risipirea străpungerii,
- născătoarea trîndăviei sau pricinuitoarea ei,
- înaintemergătoarea somnului,
- împrăştierea minţii adunate în sine,
- pierzătoarea pazei de sine,
- răcitoarea căldurii,
- întunecarea rugăciunii.

3) Tăcerea întru cunoştinţă este
- maica rugăciunii410,
- izbăvirea din robie,
- păzirea focului411,
- supraveghetoarea gîndurilor,
- straja în faţa vrăjmaşilor412,
- închisoarea plînsului,
- prietena lacrimilor,
- lucrătoarea pomenirii morţii,
- zugravul chinurilor,
- iscoditoarea judecăţii,
- slujitoarea îngrijorării,
- duşmana îndrăznelii,
- soaţa liniştei,
- protivnica iubirii de a fi învăţătoare,
- adaus de cunoştinţă,
- pricinuitoarea vederilor,
- înaintare nevăzută,
- urcuş neobservat.

4) Cel ce-şi cunoaşte greşelile îşi înfrînează limba. Iar vorbăreţul nu s-a cunoscut încă pe sine cum trebuie.

Prietenul tăcerii se apropie de Dumnezeu413 şi, vorbind cu El fără să ştie cum, e luminat de Dumnezeu414. Tăcerea lui Iisus a ruşinat pe Pilat şi liniştea unui om duhovnicesc mistuie slava deşartă.

5) După ce a spus un cuvînt, Petru a plîns cu amar, pentru că nu şi-a adus aminte de cel ce a zis : «Zis-am : păzi-voi căile mele, ca să nu păcătuiesc cu limba mea» (Ps. 38, 1) şi de altul care a zis : «E mai bine a cădea de la înălţime pe pămînt, decît din pricina limbii» (Inţ. Sir. 20, 19).

6) Nu voiesc să scriu multe despre acestea, deşi vicleniile patimilor mă îndeamnă415. Dar am auzit odată  pe cineva, dornic să afle de la mine ceva despre linişte, care zicea că
multa vorbire se naşte numaidecît din una din acestea :
- fie dintr-o îndelungată vieţuire şi deprindere vicleană şi neînfrînată (căci limba, fiind şi ea un mădular al trupului, cere ceea ce a învăţat şi s-a obişnuit),
- fie, la cei ce se nevoiesc şi mai ales la ei, din slava deşartă;
- iar uneori şi din lăcomia pîntecelui. Pentru aceea adeseori mulţi înfrînîndu-şi pîntecele, cu oarecare forţare, închid şi limba şi multa ei vorbire în tăcere.

7) Cel ce se gîndeşte cu grijă la moarte îşi opreşte cuvintele. Şi cel ce a agonisit plînsul sufletului se fereşte de vorba multă ca de foc.

8) Cel ce iubeşte liniştea şi-a pus lacăt la gură. Iar cel ce doreşte să dea ocol lumii e alungat din chilie.

9) Cel ce a cunoscut mirosul focului celui prea înalt, fuge de însoţirea cu oamenii, cum fuge albina de fum. Căci pe ea fumul o alungă; iar aceluia însoţirea cu oamenii îi lucrează împotrivă.

10) Puţini pot opri apa fără de zăgazuri, dar şi mai puţini îşi pot opri gura neînfrînată.

A fost treapta a unsprezecea. Cel ce a biruit-o a tăiat deodată mulţime de rele.