1) În cele dinainte am auzit că există un prea cumplit nepot al cumplitei rădăcini şi maici care e spurcata mîndrie: este nepotul de negrăit al hulei. De aceea e de trebuinţă să-l aducem de faţă. Căci nu e un vrăjmaş dintre cei de rînd, ci un vrăjmaş şi un războinic cu mult mai cumplit decît toţi. Şi lucrul cel mai cumplit e că nu poate fi uşor de tîlcuit, mărturisit şi pus la stîlp în faţa doftorului duhovnicesc. De aceea a şi născut de multe ori în mulţi deznădejdea, rozînd, nelegiuitul, ca un cariu în lemn, toată nădejdea lor.
2) Acestui prea spurcat îi place de multe ori să batjocorească pe Domnul şi cele ce se săvîrşesc în înseşi sfintele Liturghii şi în însuşi timpul înfricoşatelor Taine. Din aceasta cunoaştem în chip vădit că nu sufletul nostru este cel ce rosteşte acele cuvinte nelegiuite, neînţelese şi de negrăit în lăuntrul nostru, ci dracul urîtor de Dumnezeu care a fost izgonit din ceruri, pentru că şi acolo căuta să împroaşte pe Dumnezeu cu hule. Dacă ar fi ale mele acele neruşinate şi necuviincioase cuvinte, cum m-aş închina darului, primindu-l ?604 Cum aş putea ocărî şi, în acelaşi timp, binecuvînta ?
3) Acest amăgitor şi de-suflet-stricător ne duce adeseori la ieşirea din minţi. Dar nici un alt gînd nu e atît de greu de mărturisit ca acesta. De aceea de multe ori şi îmbătrîneşte cu mulţi 605. Căci nimic nu dă dracilor şi gîndurilor acestora atîta putere împotriva noastră, ca faptul de a le hrăni şi ascunde în inimă nemărturisite.
4) Dar nimenea să nu se socotească pe sine pricina gîndurilor de hulă. Iar Domnul este cunoscător de inimi şi ştie că nu sînt ale noastre aceste cuvinte şi gînduri, ci ale vrăjmaşilor noştri.
5) Îmbătarea este o pricină a poticnirii. Iar mîndria, o pricină a gîndurilor necuviincioase. Dar cel ce se poticneşte nu e vinovat de poticnire. Totuşi se va pedepsi pentru că s-a îmbătat.
6) Cînd stăm la rugăciune, se ridică şi acele gînduri necurate şi de-nespus. Dar stăruind în rugăciune, se retrag îndată. Căci nu obişnuiesc să lupte cu cei ce se luptă.
7) Nu huleşte nelegiuitul numai pe Dumnezeu şi cele dumnezeieşti, ci rosteşte în noi şi unele cuvinte prea urîte şi necuviincioase, ca fie să părăsim rugăciunea, fie să deznădăjduim de noi înşine. Şi aşa pe mulţi i-a întrerupt de la rugăciune şi pe mulţi i-a depărtat de la Taine. Trupurile unora le-a topit prin întristare. Pe alţii i-a istovit prin posturi acest rău şi neomenos tiran şi nu le-a dat nici o clipă de odihnă, făcînd aceasta nu numai cu cei din lume, ci şi cu cei ce se îndeletnicesc cu vieţuirea călugărească. După aceea le insuflă gîndul că nu vor avea parte de nici o mîntuire şi-i face să se socotească mai de plîns şi mai nenorociţi decît toţi credincioşii şi decît păgînii înşişi.
Cel ce e chinuit de duhul hulei şi voieşte să se izbăvească de el, să ştie sigur că nu sufletul lui e pricina acestor fel de gînduri, ci dracul necurat, care a zis odinioară către Domnul: «Acestea toate le voi da Ţie, dacă, căzînd Te vei închina mie» (Mt. 4, 9). De aceea dispreţuindu-l pe el şi neluînd nicidecum cele spuse de el ca măsură, să zicem : «Mergi înapoia mea, satano ! Domnului Dumnezeului meu mă voi închina şi Lui singur voi sluji» (Mt. 4, 10) şi durerea să se întoarcă asupra capului tău ; şi asupra creştetului tău să se pogoare hula ta în veacul de acum şi în cel viitor. Amin.
8) Cel ce voieşte să lupte în afară de felul amintit cu dracul hulei, este asemenea celui ce încearcă să ţină fulgerul în mîinile lui. Cum va putea să prindă, să se împotrivească, sau să bată pe cel ce intră în inima lui dintr-odată ca un vînt şi aruncă cuvîntul lui mai repede ca o clipă şi îndată dispare ?
9) Căci toţi cei ce ne războiesc stau şi luptă şi rămîn multă vreme şi dau timp celui ce se luptă cu ei. Acesta însă nu. Ci îndată ce apare, se şi depărtează ; şi îndată ce ne-a vorbit, s-a şi dus.
10) Acest drac obişnuieşte să se sălăşluiască în mintea celor mai simpli şi mai nevinovaţi, care sînt şi tulburaţi şi chinuiţi mai tare decît alţii. Dar în aceştia totul se întîmplă nu din închipuirea de sine, ci din pizma dracilor.
11) Să încetăm să judecăm şi să osîndim pe aproapele şi să nu ne temem de gîndurile de hulă. Căci lucrul dintîi e pricina şi rădăcina celui de al doilea.
12) Precum cel închis în casă aude cuvintele trecătorilor, dar nu vorbeşte cu ei, aşa şi sufletul ce petrece în sine însuşi, auzind hulele dracului, se tulbură, căci acela trece prin el.
13) Cel ce-l dispreţuieşte pe acesta s-a eliberat de patimă. Dacă însă cugetă că poate lupta cu el altfel, pînă la urmă e înfrînt. Căci cel ce voieşte să stăpînească duhurile cu cuvintele, este asemenea celui ce încuie vînturile. Un călugăr sîrguitor, tulburat de acest drac, şi-a topit trupul cu posturi şi cu privegheri douăzeci de ani. Şi fiindcă n-a simţit prin aceasta nici un folos, a plecat şi, scriind patima sa pe o hîrtie, a predat-o unui bărbat sfînt, stînd culcat pe faţa sa, pentru că nu putea să caute spre el.
Cînd citi bătrînul, zîmbi. Şi ridicînd pe fratele îi zise: «Pune, fiule, mîna ta pe grumazul meu». Şi făcînd fratele aceasta, zise marele bătrîn : «Pe grumazul meu va fi, frate, acest păcat cîţi ani a zăcut şi cîţi va mai zace în tine. Numai tu să nu mai ţii seama de el» 606. Şi m-a asigurat fratele că n-a ieşit din chilia bătrînului înainte de a se fi mistuit patima. Aceasta mi-a povestit-o cel ce a cercat-o, mulţumind lui Dumnezeu.
Cel ce a luat biruinţă asupra patimii a lepădat mîndria.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu