1) Nesimţirea este o simţire omorîtă, atît a trupului cît şi a duhului, care sfîrşeşte în nesimţire, dintr-o boală şi nepăsare îndelungată.
2) Lipsa de durere (împietrirea) este
- nepăsare întipărită în fire,
- o cugetare amorţită,
- o fiică a gîndurilor pătimaşe ce au pus stăpînire pe om (a prejudecăţilor),
- o îngheţare a rîvnei,
- un laţ al bărbăţiei,
- o necunoaştere a străpungerii inimii,
- o poartă a deznădejdii,
- o maică a uitării,
- şl după naştere o fiică a fiicei sale (uitarea)529.
3) Cel lipsit de durere (nesimţitul) este
- un filozof fără minte 530.
- e un tîlcuitor ce se osîndeşte pe sine531,
- un iubitor de cuvinte potrivnice lui 532,
- învăţător orb la vedere 533.
Vorbeşte de însănătoşirea ranei şi nu încetează de a o zgîndări. Grăieşte împotriva patimii şi nu încetează de a mînca cele ce-l vatămă 534. Se roagă împotriva patimii şi porneşte îndată la lucrarea ei. Se mînie pe lucrarea ei împotriva lui însuşi, dar de cuvintele lui nu se ruşinează, nenorocitul. «Fac răul», strigă el, dar stăruie cu rîvnă în a-l face. Se roagă cu gura împotriva patimii şi cu trupul luptă pentru ea. Filozofează despre moarte şi se poartă ca unul care nu are moarte. Suspină din pricina despărţirii de viaţă şi dormitează ca unul ce va trăi veşnic. Vorbeşte despre înfrînare şi se luptă pentru lăcomia pîntecelui. Fericeşte ascultarea şi e cel dintîi care nu ascultă. Laudă pe cei neîmpătimiţi şi nu se ruşinează să ţină minte răul şi să lupte pentru o zdreanţă. Mîniindu-se, se amărăşte, dar iarăşi se mînie din pricină că s-a amărît; şi adăugînd înfrîngere la înfrîngere, nu simte nimic. Citeşte despre judecată şi începe să zîmbească. Citeşte despre slava deşartă şi chiar în timpul citirii suferă de ea535. Se rosteşte pentru priveghere şi îndată se scufundă în somn. Laudă rugăciunea şi fuge de ea ca de bici. Săturîndu- se, se căieşte şi după puţină vreme adaogă altă săturare. Fericeşte tăcerea, dar o laudă prin vorbărie. Învaţă despre blîndeţe, dar se mînie adeseori chiar în timp ce învaţă despre ea. Trezindu-se din somn, suspină, dar lăsîndu-şi capul pe pernă, iarăşi se supune patimii.
Ocărăşte rîsul şi învaţă zîmbind despre plîns. Se învinovăţeşte pe sine în faţa altora ca iubitor de slavă deşartă, dar urmăreşte să-şi cîştige slava prin învinovăţire. Priveşte pătimaş la feţe şi vorbeşte despre neprihănire. Laudă pe cei ce se liniştesc, petrecînd în lume, şi nu înţelege că se face pe sine de ruşine. Slăveşte pe cei milostivi şi ocărăşte pe săraci. Se face totdeauna pîrîşul său şi nu voieşte să vină la simţire, ca să nu spun că nu poate.
4) Am văzut pe mulţi ascultînd cînd se vorbea despre moarte şi despre judecata înfricoşătoare şi lăcrămînd, dar avînd încă lacrimile în ochi porneau în grabă spre masă. Şi m-am mirat cum a putut această stăpînă şi vistierie a răului miros să înfrîngă şi plînsul şi să stăpînească prin multa nesimţire.
5) Am dezgolit, după puţina cunoştinţă şi putere pe care o am, vicleşugurile şi rănile acestei furioase şi nebune ajunse la culme. Căci nu suport să vorbesc mult despre ea. Dar cel ce poate să aducă, în Domnul, din cercare, leacurile acestor răni, să nu se obosească a face neîncetat aceasta. Eu nu mă ruşinez să recunosc neputinţa mea, ca unul ce sînt stăpînit cu tărie de ea. Căci n-aş fi izbutit nici măcar să înţeleg prin mine însumi vicleşugurile şi meşteşugirile ei, dacă n-aş fi înţeles- o şi n-aş fi stăpînit-o cu sila şi dacă n-aş fi bătut-o cu biciul fricii de Dumnezeu, lovind-o cu rugăciunea neîncetată. Numai aşa am putut să şi mărturisesc cele spuse 536.
De aceea a socotit şi tirana şi răufăcătoarea aceasta să spună: «Cei ce au legămînt cu mine, văzînd pe morţi rîd. Stînd la rugăciune, ei sînt cu totul împietriţi, învîrtoşaţi şi întunecaţi. Văzînd Sfînta Masă, rămîn nesimţiţi. Împărtăşindu-se de Dar se poartă ca şi cînd ar gusta pîine simplă. Văzînd pe cei străpunşi la inimă, ei rîd de dînşii. Am învăţat de la tatăl care m-a născut pe mine, să omor toate cele ce se nasc din bărbăţie şi osteneală. Eu sînt maica rîsului. Eu sînt hrănitoarea somnului. Eu sînt prietena îmbuibării. Nu sufăr o dojeneală. Sînt împletită cu evlavia mincinoasă».
Uimit de cuvintele acestei nebune, am întrebat de numele celui ce a născut-o. Iar ea zise: «Eu n-am numai o naştere; zămislirea mea este amestecată şi nestatornică. Pe mine mă face puternică îmbuibarea. Mă face să cresc timpul. Mă întăreşte reaua obişnuinţă. Cel stăpînit de mine nu se va elibera niciodată.
Stăruieşte întru multă priveghere cugetînd la judecata veşnică; poate aşa voi slăbi puţin.
Ia seama la pricina mea, de unde mă nasc în tine şi luptă împotriva maicii mele. Căci nu am una singură în toţi.
Roagă-te des lîngă cei morţi, zugrăvind în inima ta chipul lor neşters.
Dar dacă nu-l zugrăveşti pe acesta cu pensula postului, nu mă vei birui în veac».
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu