1) Mîndria este tăgăduirea lui Dumnezeu 584, născocirea dracilor, dispreţuirea oamenilor, maica osîndirii, nepoată a laudelor, semnul nerodniciei, izgonitoarea ajutorului lui Dumnezeu, înaintemergătoarea ieşirii din minţi, pricinuitoarea căderilor, pricina luării în stăpînire (de draci), izvor al mîniei, uşa făţărniciei, cauza nemilostivirii, păzitoarea păcatelor, contabilă amarnică, judecătoarea oamenilor, potrivnica lui Dumnezeu, rădăcina hulei.
2) Începutul mîndriei e sfîrşitul slavei deşarte. Mijlocul ei este dispreţuirea aproapelui, vestirea neruşinată a ostenelilor proprii, lauda de sine în inimă, ura mustrării. Iar sfîrşitul ei este tăgăduirea ajutorului lui Dumnezeu, fălire cu rîvna sa, nărav drăcesc.
3) Să ascultăm toţi cei ce voim să scăpăm de groapa aceasta. Patimii acesteia îi place de multe ori să-şi ia hrana chiar din mulţumirea adusă lui Dumnezeu. Căci la început nu se gîndeşte să tăgăduiască cu neruşinare pe Dumnezeu.
4) Am văzut om mulţumind lui Dumnezeu cu gura şi fălindu-se cu cugetul. Mărturiseşte despre aceasta fariseul acela care a spus în chip făţarnic : «Îţi mulţumesc, Dumnezeule» (Lc. 18, 11).
5) Unde s-a întîmplat căderea, acolo s-a sălăşluit mai înainte mîndria. Al doilea lucru e vestitor al celei dintîi.
6) Am auzit pe careva din cei cinstiţi de mine : «Gîndeşte că douăsprezece sînt patimile de necinste. De vei iubi cu voia pe una din ele, adică închipuirea de sine, ea va umple locul celor unsprezece»585.
7) Călugărul ce se înalţă cu cugetul, se împotriveşte cu cuvîntul. Dar cel smerit cu cugetul nu ştie să se împotrivească nici măcar cu privirea. Chiparosul nu-şi pleacă ramurile ca să se întindă pe pămînt. Nici monahul cu inima mîndră, ca să facă ascultare.
8) Bărbatul cu inima mîndră doreşte să stăpînească 586. Astfel nu poate să nu se piardă pînă la capăt, precum se întîmplă de obicei; mai bine zis nici nu voieşte.
9) «Celor mîndri Domnul le stă împotrivă» (Pilde 16, 5 şi I Pt. 5, 5). Şi cine poate să-i miluiască pe ei ? «Necurat este la Domnul tot cel mîndru cu inima» (Pilde 16, 5). Şi cine va putea să-l curăţească pe unul ca acesta ?
10) Pedeapsa celor mîndri e căderea, iar îmbolditor, dracul. Părăsirea lor este ieşirea din minţi. De cele dintîi au fost tămăduiţi adeseori oamenii de către oameni. Dar cea din urmă nu poate fi vindecată de oameni.
11) Cel ce respinge mustrarea îşi întipăreşte patima. Iar cel ce o primeşte s-a dezlegat de legătura ei.
12) Dacă un oarecare a căzut din ceruri numai prin această patimă, fără alta, trebuie văzut dacă nu cumva se întîmplă ca cineva să se suie la cer numai prin smerenie, fără altă virtute.
13) Mîndria este pierderea bogăţiei (duhovniceşti) şi a sudorilor. «Strigat-a şi nu era cine să-l mîntuiască» (Ps. 16, 4, 5), fără îndoială pentru că a strigat cu mîndrie «către Domnul şi nu l-a auzit pe el» ; fără îndoială, pentru că pricinile împotriva cărora se ruga nu le curma.
14) Un bătrîn foarte cunoscător îl sfătuia duhovniceşte pe un tînăr ce se trufea. Iar acesta, orb fiind, zise : «Iartă-mă, părinte, nu sînt mîndru». Iar prea în- ţeleptul bătrîn zise către el: «Şi ce altă dovadă mai vădită a patimei acesteia ne poţi da, fiule, decît cuvîntul ce l-ai spus : nu sînt mîndru» 587. Mult le ajută unora ca aceştia supunerea, vieţuirea mai îngreuiată şi mai supusă necinstirilor şi citirea nevoinţelor mai presus de fire ale părinţilor. Poate măcar aşa vor avea o mică nădejde de mîntuire cei ce bolesc de patima aceasta.
15) Ε ruşine să se mîndrească cineva cu podoabă străină 588, dar e nebunia cea mai de pe urmă să se fălească, prin închipuirea de sine, cu darurile lui Dumnezeu. Făleşte-te numai cu înfăptuirile tale dinainte de naştere 589. Căci cele de după naştere Dumnezeu ţi le-a dăruit, ca şi naşterea însăşi.
16) Numai virtuţile ce le-ai înfăptuit fără minte sînt ale tale. Căci mintea ţi-a dăruit-o Dumnezeu. Arată nevoinţele purtate fără trup, numai din sîrguinţa ta. Căci trupul nu e al tău, ci al lui Dumnezeu.
17) Nu te încrede, pînă ce nu vei primi hotărîrea, văzînd pe acela care, chiar după intrarea în cămara de nuntă, a fost legat de mîini şi de picioare şi aruncat în întunericul cel mai din afară (Mt. 22, 13) 590.
18) Nu-ţi înălţa grumazul, odată ce eşti pămîntesc. Căci mulţi au căzut din ceruri, măcar că erau sfinţi şi nematerialnici.
19) Cînd dracul se sălăşluieşte în lucrătorii lui, atunci, arătîndu-se în somn, sau şi în stare de veghe, ia chipul, zice-se, al unui sfînt înger, sau mucenic, îi împărtăşeşte vreo descoperire de taină, sau vreun dar (harismă), ca, amăgindu-se, nenorociţii, să-şi iasă cu totul din minţi591.
20) Chiar dacă am suferi zeci de mii de morţi pentru Hristos, tot n-am împlini ceea ce sîntem datori, căci altul e sîngele lui Dumnezeu şi altul sîngele robilor ; negreşit, după vrednicie, şi nu după fiinţă592.
21) Să nu încetăm de a cerceta împreună şi de a pătrunde pe luminătorii părinţi dinainte de noi; şi atunci ne vom afla pe noi neumblînd în chip amănunţit pe urmele vieţuirii lor, nici păzind în chip cuvios făgăduinţa, ci petrecînd încă în starea lumească.
22) Călugărul adevărat este cel ce are ochiul neîmprăştiat al sufletului şi simţirea nemişcată a trupului 593. Călugărul adevărat este cel ce cheamă pe vrăjmaşi ca pe nişte fiare, şi-i biciuieşte ca să fugă de la el. Călugăr este cel ce petrece într-o ieşire neîntreruptă din sine 594. Călugărul este aşa de preschimbat prin virtuţi, cum e altul prin plăceri 595. Călugărul (călugăria) este o lumină fără de sfîrşit în ochiul inimii 596. Călugărul este un adînc fără fund (un abis) al smereniei, în care s-a afundat şi s-a înecat întreg duhul său.
23) Trufia pricinuieşte uitarea greşelilor. Căci aducerea aminte de acelea e pricinuitoarea smeritei cugetări597.
24) Mîndria este sărăcia cea mai de pe urmă a sufletului ce-şi năluceşte bogăţia şi socoteşte întunericul, lumină 598. Nu numai că nu îngăduie, necurata, o înaintare, ci şi aruncă de la înălţime pe cel stăpînit de ea 599.
25) Mîndria este mărul putred pe dinăuntru, dar pe dinafară strălucitor de frumuseţe. Călugărul mîndru nu va avea nevoie de drac. Căci el însuşi îşi este drac şi vrăjmaş ce se războieşte cu sine.
26) Pe cît este întunericul de străin de lumină, pe atît este cel mîndru, de străin de virtute. In inimile celor mîndri se vor naşte cuvinte de hulă; în sufletele celor smeriţi, vederi cereşti. Furul urăşte soarele, iar trufaşul dispreţuieşte pe cei blînzi 600.
27) Nu ştiu cum, dar mulţi din cei mîndri nu se cunosc pe ei şi, socotind că sînt nepătimaşi, şi-au văzut sărăcia (de virtute) în ceasul ieşirii din viaţă. Cel stă pînit de ea, va avea nevoie de Domnul. Căci fără folos îi va fi ajutorul de la oameni.
28) Am prins odată pe această amăgitoare fără minte umblînd în inima mea, purtată pe umerii maicii ei. Şi legîndu-le pe amîndouă cu legătura ascultării, le-am biciuit cu biciul smereniei şi le-am silit să-mi spună cum au intrat în mine. Iar ele, biciuite, mi-au spus : «Noi nu avem început, nici naştere, căci sîntem începătoare şi născătoare ale tuturor patimilor. Nu puţin ne războieşte zdrobirea inimii, născută din ascultare. Însă nu răbdăm să fim stăpînite de nimeni. De aceea, voind să ne facem stăpîne peste cele din ceruri, am fost depărtate de acolo601. Noi ne-am făcut născătoare, ca să spunem pe scurt, ale tuturor celor ce lucrează împotriva smeritei cugetări. Căci toate cele ce o ajută pe ea ni se împotrivesc nouă. Dar noi am izbutit şi în cer. Deci unde veţi scăpa de la faţa noastră ? 602 Noi ne-am obişnuit să ne împotrivim ocărîrii, ascultării, nemînierii, neţinerii de minte a răului şi slujirii 603. Nepoatele noastre sînt căderile duhovniceşti : mînia, clevetirea, amărăciunea, strigarea, hula, făţărnicia, ura, pisma, viaţa după o regulă proprie, împotrivirea în cuvînt, neascultarea. Un singur vrăjmaş avem, asupra căruia nu avem puterea. Ţi-l spunem, că sîntem biciuite de el. El constă în a te defăima pe tine însuţi în chip sincer înaintea Domnului. Atunci să ne socoteşti ca pe un păianjen. Deci, pre- cum vezi, slava deşartă e calul pe care călăresc eu, mîndria ».
Dar cuvioasa smerenie şi ocărîrea de sine vor rîde de calul şi de călăreţul lui, cîntînd cu sîrguinţă cîntarea de biruinţă: «Să cîntăm Domnului, căci cu slavă S-a preamărit. Cal şi călăreţ au fost aruncaţi în mare» şi în adîncul smereniei.
A fost treapta a douăzecişidoua. Cel ce s-a suit pe ea a biruit, dacă s-a putut sui.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu