31 Cuvăntul cuviosului părinte Ioan Scărarul către Păstor

Introducere 

1) În cartea de mai jos te-am pus, Prea Cuvioase, pe tine, la urma tuturor. Dar în cea de mai sus, am fost încredinţat că eşti înaintea noastră a tuturor, dacă este adevărat ceea ce s-a spus : «Că vor fi cei din urmă după cugetul lor, cei dintîi după vrednicie» (Mt. 20, 16) 970.

CAPITOLUL I 

2) Păstor este, în înţeles adevărat, cel ce poate căuta şi îndrepta prin nerăutate, prin sîrguinţa şi rugăciunea sa, oile cele pierdute.

3) Cîrmaci este cel ce a luat tărie înţelegătoare 971 de la Dumnezeu şi din ostenelile sale, ca să poată scoate corabia nu numai din valuri, ci şi din adîncul însuşi al mării.

4) Doftor este cel ce are trupul şi sufletul nebolnave, neavînd nevoie de nici o doftorie pentru ele 972.

5) Învăţător cu adevărat este cel ce s-a făcut carte înţelegătoare a cunoştinţei prin degetul lui Dumnezeu, sau prin lucrarea luminării de la El şi nu mai are nevoie de celelalte cărţi 973. Nu se cuvine învăţătorilor să povăţuiască după cărţi (copiate) şi pictorilor să picteze după tablouri mai vechi.

6) Tu, cel ce povăţuieşti pe cei mai de jos, învaţă din cele înalte; şi călăuzeşte pe celălalt prin înfăţişarea ta văzută 974. Nu uita de cel ce zice : «Nu de la oameni, nici prin oameni am luat învăţătura, nici n-am fost învăţat» (Gal. 1, 2). Căci nu e cu putinţă celor de jos să tămăduiască vreodată pe cei ce zac la pămînt.

7) Cîrmaciul bun va scăpa corabia; păstorul bun va tămădui oile şi le va face sănătoase. În măsura în care oile urmează neîncetat pe păstorul care merge înainte, în aceeaşi măsură va putea da răspuns pentru ele Stăpînului. Păstorul să lovească cu cuvîntul oile ce rămîn în urmă din lene sau din lăcomia pîntecelui. Căci şi acesta e un lucru al bunului păstor.

8) Cînd oile vor începe, din fierbinţeala zădufului, sau mai bine zis a trupului, să dormiteze cu sufletul, păstorul, privind spre cer, să privegheze cu şi mai multă tărie pentru ele. Căci în vremea acestui zăduf, se întîmplă ca multe să fie mîncate de lupi. Dar dacă şi ele, după obiceiul văzut la oi, îşi pleacă, în vremea zădufului, capul sufletului jos la pămînt, se împlineşte cuvîntul: «Inima zdrobită şi umilită, Dumnezeu nu o va urgisi» (Ps. 50, 18).

9) Cînd peste turmă se abate întunericul şi noaptea patimilor, pune cîinele să stea neclintit lîngă Dumnezeu în paza de noapte. Căci nu e nepotrivit să înţelegi mintea ta ca un cîine care sfîşie fiarele.

CAPITOLUL II 

10) Ε o însuşire a firii, făcută şi ea de Bunul nostru Domn, ca, văzînd pe doftor, bolnavul să se bucure chiar dacă nu se va folosi poate cu nimic de la el.

11) Să ai şi tu, o, minunate, plasturi, băuturi, bisturiuri, picături, briciuri, burete, lame de tăiat vinele, fierul de ars rana, alifii, doftorii de somn, cuţit, feşe şi neîngreţoşarea. Căci de ne lipsesc acestea, cum ne vom arăta ştiinţa ? Nicicum. Iar plăţile se dau nu pentru cuvinte, ci pentru fapte 975.

12) Plasturele este leacul patimilor văzute, adică al celor trupeşti; băutura este leacul patimilor dinăuntru şi nimicirea lor; bisturiul este ocărîrea care taie rana, curăţeşte puroiul mîndriei; picăturile sînt curăţirea ochilor sufletului, întunecat de turburarea mîniei. Briciul este dojenirea care muşcă, dar după puţin vindecă. Lama de tăiat vinele este deşertarea grabnică a mirosului cel nearătat. Ea este şi zgîrierea şi împun- gerea aspră spre vindecarea celor bolnavi. Buretele este mîngîierea bolnavului şi răcorirea lui de către doftor după tăiere sau operaţie, prin cuvinte line şi blînde. Fierul de ars este hotărîrea şi regula aspră dată pentru o vreme, spre pocăinţă. Alifia este mîngîierea dată bolnavului după arderea rănii, fie prin cuvînt, fie prin puţină hrană. Leac de somn înseamnă a lua povara celui ascultător şi a-i da prin supunere odihnă, şi un somn neadormit şi o orbire cuvioasă, ca să nu vadă faptele cele bune ale sale. Legăturile sînt întărirea şi strîngerea celor moleşiţi de slava deşartă şi lăudăroşi, prin răbdarea pînă la moarte. Iar la urma tuturor, cuţitul este regula şi hotărîrea şi scoaterea trupului mort sufleteşte şi a mădularului plin de puroi, ca să nu treacă şi la celelalte vătămarea sa.

13) Fericită este la doftori neîngreţoşarea şi la întîistătători nepătimirea. Cei dintîi, neîngreţoşîndu-se, pot lucra la vindecarea oricărei boli rău mirositoare, fără greutate. Cei de al doilea pot învia orice suflet mort.

14) Una dintre rugăciunile întîistătătorului să fie şi aceasta : să poată pătimi împreună cu toţi şi să trăiască starea lor, după treapta lor, ca nu cumva să vatăme şi el ca Iacob (Fac. 27) pe cei pe care îi iubea şi pe cei împreună cu el. Iar aceasta obişnuiesc să o pătimească, fiindcă nu au simţurile sufletului cu desăvîrşire deprinse spre deosebirea binelui şi răului şi a ceea ce e la mijloc 976.

CAPITOLUL III 

15) Ε mare ruşinea întîistătătorului care se roagă să se dăruiască celui supus lui ceea ce el nu are. Precum cei ce văd faţa împăratului şi şi l-au făcut prieten, pot să împace cu împăratul pe toţi slujitorii lui, sau poate şi pe cei necunoscuţi de el, sau chiar şi pe duşmanii lui, dacă voiesc, şi să-i facă să se bucure de aceeaşi slavă, aşa înţelege şi despre sfinţi.

16) Pe prietenii cei mai desăvîrşiţi şi adevăraţi (ai împăratului) îi respectă prietenii şi îi ascultă. Ba poate se şi lasă siliţi de ei. Bine este a-ţi face prieteni pe prietenii netrupeşti. Căci nimenea nu ne ajută aşa de mult la virtute, ca ei.

17) Mi-a spus unul dintre iubitorii de Dumnezeu, că totdeauna dar mai ales în sărbătorile anuale şi împărăteşti, Dumnezeu răsplăteşte pe slujitorii Lui cu daruri.

CAPITOLUL IV 

18) Doftorul este dator să se dezbrace cu desăvîrşire de patimi, ca să se poată preface, la vremea potrivită, că le are pe unele şi mai ales mînia. Căci de nu le-a lepădat cu totul, nu le va putea îmbrăca iarăşi în chip nepătimitor 977.

19) Am văzut un cal în oarecare măsură nedeprins, care fiind dus de frîu şi păşind liniştit, deodată, slăbindu- i-se puţin frîul, l-a primejduit pe stăpîn. Cu doi draci se obişnuieşte să se întîmple aceasta 978. Deci ce voiesc să caute, să caute cu osteneală. Doftorul va cunoaşte înţelepciunea dată lui de Dumnezeu, cînd va putea să vindece bolile pe care cei mulţi nu le pot vindeca.

CAPITOLUL V 

20) Nu e învăţător vrednic de laudă cel ce face înţelepţi pe copiii învăţaţi, ci pe cei neînvăţaţi şi neînţelepţi, ducîndu-i la desăvîrşire. Iscusinţa vizitiilor se arată şi e lăudată cînd ţin în frîu cai necercaţi şi-i scapă pe aceştia.

21) Dacă ai ochi în stare să vadă de mai înainte furtunile pe mare, spune aceasta limpede celor aflaţi în corabie. Iar de nu, vei fi pricinuitorul scufundării corăbiei, pentru că ţi s-a încredinţat de către toţi, fără grijă, cîrma ei.

22) Am văzut doftori care nu au vestit înainte bolnavului pricinile îmbolnăvirii. De aceea, au pricinuit şi bolnavilor şi lor înşişi multă oboseală şi chin.

23) Pe cît de multă credinţă în el vede întîistătătorul la supuşii săi şi la alţii din afară, pe atîta trebuie să se păzească pe sine cu toată grija în cele ce le face şi le spune. Căci ştie că toţi privesc la el ca la o icoană pilduitoare şi socotesc cele spuse şi făcute de el ca dreptar şi lege.

24) Pe păstorul adevărat îl dovedeşte iubirea. Căci din iubire S-a răstignit Păstorul cel mare.

CAPITOLUL VI 

25) Însuşeşte-ţi cele ale altora prin cuvinte şi nu vei avea nevoie totdeauna de multă sfială 979.

26) Întristează pe cel bolnav pentru o vreme, ca să nu se lungească mult timp boala, sau să moară din pricina tăcerii vrednice de osîndă. Mulţi au socotit, din pricina tăcerii cîrmaciului, că plutesc bine, pînă ce s-au izbit de stîncă.

27) Să auzim pe marele Pavel scriind lui Timotei: «Stăruie pe lîngă ei cu timp şi fără timp» (II Tim. 4, 2). «Cu timp», socotesc, cînd cei mustraţi rabdă mustrarea cu plăcere; «fără timp», cînd sînt muşcaţi de ea. Căci şi izvoarele izvorăsc apa, chiar cînd nu însetează nimeni.

28) Este în firea unor întîistătători, ca să zic aşa, să se sfiască şi de multe ori să nu spună celor supuşi cele de trebuinţă, ci să tacă. Dar aceştia să nu se ferească să-şi împlinească datoria de învăţători faţă de ucenicii lor şi să însemneze pe o hîrtie poruncile de trebuinţă ce se cade să le dea acestora.

29) Să ascultăm ce spune în privinţa unora dumnezeiasca Scriptură: «Taie-l, căci pentru ce să mai ocupe pămîntul fără rost ?» (Lc. 13, 7); şi: «Scoateţi pe cel rău dintre voi» (I Cor. 5, 13); şi: «Nu te ruga pentru poporul acesta!» (Ier. 7, 16); şi despre Saul la fel. Toate acestea e dator să le cunoască păstorul: cu care, cum, şi cînd trebuie să se întîmple. Căci nimic nu e mai adevărat decît ceea ce spune Dumnezeu.

30) Dacă cineva, mustrat în deosebi, nu se ruşinează, va face şi din mustrare în faţa mai multora, prilej de neruşinare, urîndu-şi de bunăvoie însăşi mîntuirea sa980.

CAPITOLUL VII

31) Ţin seama şi de ceea ce am văzut că se întîmplă şi la mulţi bolnavi conştienţi. Aceştia, cunoscîndu-şi frica şi neputinţa lor, au rugat pe doftor să-i lege, fără voia lor, şi să-i trateze cu sila, de bunăvoia lor. Pentru că «duhul este rîvnitor», pentru nădejdea viitoare, «iar trupul este neputincios» (Mt. 26, 42), pentru slăbiciunile de mai înainte. Iar eu văzînd aceasta i-am rugat pe doftori să se lase înduplecaţi de aceia.

32) Povăţuitorul nu trebuie să le ceară tuturor celor ce vin la el să meargă pe calea îngustă şi plină de necazuri. Nici nu e fiecăruia jugul blînd şi sarcina uşoară. Ci trebuie mai degrabă să se aplice leacurile potrivite. Celor împovăraţi de păcate grele şi uşor aplecaţi spre deznădejde, le este potrivit leacul al doilea. Celor ce tind spre un cuget înalt şi mîndru, le este potrivit leacul dintîi.

33) Unii, voind să facă o cale lungă şi întrebînd pe cei ce o cunosc, au auzit de la ei că este dreaptă şi neprimejdioasă. Dar moleşindu-se în cursul călătoriei, din pricina a ceea ce au auzit, pe la mijlocul ei sau s-au primejduit, sau s-au întors, aflîndu-se nepregătiţi pentru greutăţile ei. Dar socotesc că se poate întîmpla şi lucrul dimpotrivă.

34) Acolo unde dragostea dumnezeiască s-a atins de inimă, frica din cuvinte n-a avut putere. Şi unde s-a ivit frica gheenei, acolo s-a născut răbdarea tuturor durerilor şi ostenelilor. Unde se cunoaşte nădejdea Împărăţiei, acolo se iveşte şi dispreţuirea tuturor celor de jos.

35) Conducătorul de oaste destoinic cunoaşte limpede starea şi treapta fiecăruia din cei conduşi. Căci poate sînt în mulţime unii fruntaşi în luptă şi luptători de unul singur, putînd să fie aşezaţi în linişte în fruntea ostaşilor.

36) Nu poate scăpa cîrmaciul corabia singur, fără împreună-lucrarea corăbierilor. Nici doftorul nu poate vindeca pe cel ce suferă, nerugat mai întîi de el şi neajutat prin arătarea ranei lui cu deplină încredere. Cei ce s-au ruşinat de doftori şi-au pricinuit puroi şi adesea mulţi au murit.

CAPITOLUL VIII 

37) Păzind oile la păşune, păstorul să nu înceteze să se folosească de fluierul cuvîntului, mai ales cînd vor să meargă la culcare. Căci de nimic altceva nu se teme lupul, ca de sunetul fluierului păstoresc.

38) Întîistătătorul nu trebuie să se umilească totdeauna fără judecată, nici să se înalţe totdeauna nebuneşte. Ci să privească la Pavel, folosindu-se de amîndouă (II Cor. 10—13). Domnul a acoperit ochii celor călăuziţi faţă de lipsurile întîistătătorului. Iar acesta arătîndu-le lor pe acestea, a trezit în ei necredinţa.

39) Am văzut întîistătător, lăsîndu-se, dintr-o smerenie adîncă, sfătuit în unele lucruri de fiii săi. Şi am văzut pe altul voind să le arate acelora, din mîndrie, neînţeleapta lui înţelepciune şi rîzînd de ei.

40) Am văzut, e drept foarte rar, în cîte o împrejurare povăţuitori pătimaşi stăpînind peste cei nepă  timaşi, care ruşinîndu-se pe încetul de cei conduşi, au pus capăt patimilor lor. Aceasta cred că a lucrat-o în ei plata celor mîntuiţi. Şi aşa stăpînirea lor pătimaşă li s-a făcut pricină de nepătimire.

CAPITOLUL IX 

41) Să luăm aminte să nu risipim vreodată cele încărcate în port, în largul mării981. O ştiu aceasta cei încă nedeprinşi cu zgomotele din afară.

42) Cu adevărat, mare lucru este a răbda cu hotărîre şi cu bărbăţie zăduful şi pacea şi tihna liniştirii şi a nu căuta împrăştierile şi mîngîierile din afara corăbiei, sau a chiliei, cum caută corăbierii trîndavi, în vremea liniştită, scăldarea în mare. Dar neasemănat mai mare lucru este a nu avea frică de zgomote, ci a rămîne, în vremea ciocăniturilor lor în inimă, petrecînd neclintit cu oamenii în afară şi cu Dumnezeu înăuntru.

CAPITOLUL X 

43) Să-ţi fie, o, minunatule, ceea ce se petrece la judecătoriile din afară, pricină de gîndire la cele ale noastre: cine vine ca un osîndit la judecata înfricoşătoare şi adevărată a noastră, şi cine, nevinovat, sîrguindu- se spre lucrarea şi slujirea lui Dumnezeu ? Căci sînt două sosiri contrarii şi au nevoie de judecăţi potrivite lor 982.

44) Întîi de toate să fie întrebat cel vinovat, care au fost faptele lui după felul lor, pentru două motive : ca prin mărturisire să se simtă totdeauna împuns (în conştiinţă) şi să rămînă fără îndrăznire, şi ca, cunoscînd ce răni a primit, să fie trezit la iubirea noastră983.

45) Să nu uiţi nici aceasta, o, preacinstite, precum ştii de fapt. Să nu fie! Să fie judecate de voi şi locurile şi chipul de viaţă nouă şi deprinderile celor vinovaţi. Căci e o mare felurime şi deosebire în acestea. De multe ori cel mai slab e şi cel mai smerit cu inima. De aceea trebuie să fie pedepsit şi mai uşor de către doftorii duhovniceşti 984. Iar ceea ce se cere pentru cel dimpotrivă, e vădit.

CAPITOLUL XI 

46) Nu e drept ca lupul să păzească oile, şi nu e neprimejdios ca cei pătimaşi să conducă peste cei pătimaşi 985.

47) Neplăcută privelişte este vulpea pentru păsări. Dar nimic nu e mai neplăcut decît un păstor care se înfurie. Cea dintîi turbură păsările; al doilea turbură şi pierde sufletele cuvîntătoare.

48) Ia seama să nu cercetezi cu de-amănuntul lucrurile cele mai mici, căci nu vei fi următor lui Dumnezeu 986.

49) Să ai şi tu pe Dumnezeu iconom şi întîistătător al tuturor celor din lăuntrul şi din afara ta, ca un cîrmaci prea bun. Şi tăindu-ţi prin El voia ta, te vei face şi tu fără griji, călăuzit numai de voia Lui.

50) Trebuie să iei seama şi tu şi toţi şi la aceasta: nu cumva harul a rînduit să lucreze prin noi cele mai multe din credinţa celor ce vin la noi şi nu din curăţia noastră ? Căci mulţi din cei pătimaşi au făcut lucruri minunate în chipul amintit.

51) Dacă «mulţi, spune, vor zice către Mine în ziua aceea, Doamne, Doamne, oare n-am proorocit în numele Tău ?» şi celelalte (Mt. 7, 22), nu e de necrezut ceea ce s-a spus mai înainte.

52) Cel ce şi L-a făcut pe Dumnezeu sieşi milostiv poate să-i facă bine pe cei bolnavi, fără ca ei să simtă, şi într-un chip ascuns lor, dobîndind două lucruri mari: să se păstreze pe sine ferit de slava oamenilor, ca de o rugină, şi să facă pe cei miluiţi să mulţumească numai lui Dumnezeu.

CAPITOLUL XII 

53) Dă celor ce-şi fac drumul cu curaj şi bărbăţie, mîncări mai tari şi mai vîrtoase; iar celor rămaşi în urmă, fie prin fire, fie prin voinţă, dă-le lapte, ca unora ce sînt încă prunci. Căci toată mîncarea e la vremea ei.

54) Aceeaşi mîncare le pricinuieşte adeseori unora rîvna, iar altora întristarea. Trebuie ţinut seama la aruncarea seminţei, de cele de faţă : de timp, de persoană, de calitate, de cantitate 987.

55) Unii socotind ca nimic luarea asupra lor a grijii altora, au pornit să păstorească sufletele fără judecată ; şi cu toate că întreceau pe alţii cu multă bogăţie (în virtuţi), au plecat cu mîinile goale, trecînd altora această purtare de grijă a acelora 988.

56) Precum există copii adevăraţi şi legitimi, şi alţii din a doua căsătorie, şi alţii din slujnice şi alţii din curvie, aşa se cunosc multe feluri asemănătoare ale purtării de grijă a altora. Există o purtare de grijă adevărată, o dăruire a sufletului pentru sufletul aproapelui în toate. Şi există o luare-asupră-şi numai a păcatelor mai înainte săvîrşite; şi alta, numai a celor făcute după aceea. Şi există o purtare numai a poverii poruncilor proprii, din puţinătatea puterii duhovniceşti şi din lipsa nepătimirii. Dar chiar în cea dintîi şi desăvîrşită, purtăm povara după măsura tăierii voii 989.

57) Fiul legitim se cunoaşte cînd lipseşte tatăl. Aşa să înţelegi şi în cazul celor de sub ascultare. Să ia seama întîistătătorul şi să însemneze pe cei ce se împotrivesc în cuvînt şi lucrează împotrivă; şi să-i certe cu cele mai grele mustrări în faţa unora mai mari, insuflînd şi altora frică prin ei, chiar dacă aceia s-ar simţi greu muşcaţi de ocări. Căci mai de folos este înţelepţirea multora, decît păgubirea unuia.

58) Sînt unii care, din iubire duhovnicească, au primit poveri de ale altora peste puterea lor, aducîndu- şi aminte de cel ce a zis : «Mai mare dragoste ca aceasta nimeni nu are» (In. 15, 13) şi celelalte. Şi sînt alţii, care primind de la Dumnezeu puterea purtării altora, nu s-au supus cu dulceaţă greutăţilor pentru mîntuirea fratelui. Şi eu i-am plîns pe aceştia ca pe unii ce nu au avut dragoste. Iar despre cei dintîi am aflat spunîndu-se undeva: «Cel ce-şi stoarce cinstiri de la cel nevrednic, gura mea este» (Ier. 15, 19); şi: «Să-ţi fie ţie după chipul în care ai făcut».

59) Îţi cer să iei aminte şi la aceasta : de multe ori păcatul cu gîndul al întîistătătorului se judecă mai rău decît cel cu fapta al ascultătorului, dacă mai uşoară este greşeala ostaşilor, decît porunca rea a conducătorului de oaste.

60) Sfătuieşte pe ascultători să nu-şi mărturisească cele trupeşti şi desfrînate în amănunt. Iar celelalte păcate să le mişte în minte noaptea şi ziua, după chipul lor amănunţit.

61) Deprinde pe cei de sub ascultarea ta să fie nevinovaţi întreolaltă şi foarte înţelepţi faţă de draci.

62) Să nu-ţi rămînă ascuns scopul oilor în legăturile dintre ele. Căci scopul dracilor este să destrame pe cei sîrguitori, prin trîndăvie.

63) Nu pregeta cînd ţi se cere să te rogi şi pentru cei cu totul fără grijă; roagă-te nu pentru ca să fie mîntuiţi (căci aceasta este deocamdată cu neputinţă,, dacă ei nu conlucrează), ci ca să fie mişcaţi de Dumnezeu la sîrguinţă.

 64) Cei slabi să nu mănînce împreună cu ereticii, precum sa spus în canoane. Cei tari în Domnul, dacă sînt poftiţi de cei necredincioşi cu credinţă şi vor voi să meargă la ei, să meargă spre slava lui Dumnezeu.

65) Nu te scuza cu neştiinţa: căci cel ce nu ştie şi face lucruri vrednice de pedepsire se va bate că nu a învăţat.

CAPITOLUL XIII 

66) Ε ruşine păstorului să se teamă de moarte. Cînd o cere ascultarea, nu trebuie să existe frică de moarte.

67) Caută, o, fericite, virtutea fără de care nu va vedea nimenea pe Domnul şi fă pe fiii tăi să cîştige înainte de toate pe aceea, izbăvindu-i pe ei cu totul de vederea oricărei feţe netede şi asemănătoare celor femeieşti.

68) Felurile de vieţuire şi locuinţele tuturor celor de sub ascultarea voastră să fie deosebite după vîrstele trupului. Căci nu trebuie a trimite pe cineva din port

69) Să nu punem peste nimenea mîinile înainte de a fi ajuns la vîrsta înţelepciunii, legiuită potrivit lumii, ca nu cumva ridicînd pe vreunele dintre oile aflate în neştiinţă, acestea, ajungînd apoi la cunoştinţă, să nu poată răbda povara şi arşiţa, ci să se năpustească spre lume. Acest lucru nu va fi fără primejdie celor mai înainte hirotoniţi.

70) Cine este oare un astfel de iconom al darului lui Dumnezeu, ca, nemaiavînd nevoie de lacrimile, de suspinele şi de ostenelile sale, să se folosească de ele  fără cruţare către Dumnezeu pentru curăţirea altora ?991

71) Să nu încetezi vreodată să speli şi să cureţi sufletele întinate şi mai ales trupurile, ca să poţi cere cu îndrăznire de la Conducătorul luptei cununi, nu numai pentru sufletele alor tăi, ci şi pentru ale celor străini.

72) Am văzut pe neputincios curăţind neputinţa altui neputincios, folosindu-se de o îndrăzneală vrednică de laudă pentru acela către Dumnezeu şi punînd sufletul său pentru alt suflet întru smerenie şi prin vindecarea aceluia vindecîndu-se pe sine însuşi. Şi am văzut pe altul făcînd la fel din închipuirea de sine şi auzind certarea: «Doftore, vindecă-te pe tine însuţi» (Lc. 4, 23).

73) Este cu putinţă a se lipsi cineva de un bun, pentru un altul mai mare, aşa cum cel ce a ocolit mucenicia a făcut-o nu din frică, ci pentru folosul celor ce se mîntuiau prin el 992.

74) Există cîte unul care se predă pe sine necinstirii, pentru cinstirea altora; acesta e socotit de mulţi ca iubitor de plăceri sau ca amăgitor, deşi spune adevărul.

75) Dacă cel ce are cuvînt de folos şi nu-l împărtăşeşte cu îmbelşugare, nu va rămîne nepedepsit, la ce mare primejdie nu trebuie să se aştepte, prietene, cei  ce pot, ca şi prin însăşi sîrguinţa în fapte să se ostenească cu cei ce se ostenesc, şi nu voiesc să o facă ?993

76) Izbăveşte şi tu, cel ce ai fost izbăvit de Dumnezeu. Mîntuieşte, tu cel ce ai fost mîntuit, pe cel dus la moarte, şi nu cruţa nimic ca să răscumperi pe cei omorîţi de draci 994. Căci aceasta e marea luptă înaintea lui Dumnezeu, mai presus de toată lucrarea şi contemplarea oamenilor şi a îngerilor 995.

77) Cel ce spală şi curăţă, cu curăţia dată lui de la Dumnezeu, întinăciunea altora şi, din cele prihănite, face daruri neprihănite pe care le aduce lui Dumnezeu se dovedeşte împreună-lucrător al Puterilor netrupeşti şi înţelegătoare 996. Acesta şi numai acesta este lucrul  de totdeauna al celor ce liturghisesc lui Dumnezeu 997. «Că toti cei dimprejurul Lui îi vor aduce daruri», suflete (Ps. 75, 11).

78) Nimic nu arată aşa de mult iubirea de oameni şi bunătatea cea către noi a Făcătorului, ca a lăsa cele nouăzeci şi nouă de oi şi a căuta pe cea rătăcită. Ia aminte, deci, o, minunate, şi arată-ţi toată sîrguinţa, dragostea, căldura, grija şi rugămintea către Dumnezeu pentru cel foarte rătăcit şi zdrobit. Căci unde sînt mari bolile şi ranele, fără îndoială mari vor fi şi răsplătirile date.

79) Să luăm aminte, să privim şi să facem. Căci nu întotdeauna întîistătătorul trebuie să judece potrivit dreptăţii, ci să ţină seama de neputinţă. Eu am văzut doi inşi judecaţi de către un preaînţelept judecător. Şi acesta l-a declarat pe cel nedrept drept, pentru că era mai slab; iar pe cel drept l-a osîndit ca nedrept, pentru că era mai bărbătesc şi mai plin de tărie sufletească. Aceasta, pentru ca să nu se facă dezbinare mai mare prin dreptate. Dar între patru ochi a spus fiecăruia cele cuvenite lui şi mai ales celui bolnav sufleteşte.

80) Cîmpul înverzit e potrivit pentru oi. Dar mai potrivită e învăţătura şi pomenirea morţii fiinţelor cuvîntătoare, acestea putînd vindeca întinăciunea lor.

81) Cercetează pe cei tari cu sufletul şi-i ceartă fără motiv de faţă cu cei slabi, ca să vindeci, prin leacul unuia, rana celuilalt şi să-i înveţi pe cei moleşiţi să se facă tari.

82) Nicăieri Dumnezeu, ascultînd o mărturisire, nu Se arată să o fi făcut cunoscută public, ca nu cumva să-i oprească pe cei ce se mărturisesc, prin darea pe faţă a lor, şi aşa să-i facă de nevindecat în boala lor.

83) De ne bucurăm de darul cunoaşterii de mai înainte, să nu spunem de mai înainte, celor ce au greşit, greşalele lor, ci mai degrabă să-i îndemnăm prin vorba cu înţeles spre mărturisire. Căci şi prin mărturisirea lor către noi, li se pricinuieşte nu puţină iertare 998. Să-i învrednicim pe aceştia după mărturisire de mai mare îndrăzneală către noi şi de o mai mare îngrijire decît cea de mai înainte 999. Căci prin aceasta înaintează la o mare încredere şi dragoste faţă de noi. Şi sîntem datori să ne arătăm lor chip de smerenie dusă pînă la culme; dar să-i învăţăm să aibă şi frică faţă de noi 1000. Întru toate trebuie să fii răbdător faţă de ei, în afară de neascultarea lor în cele zise.

84) Ia seama ca nu cumva smerenia ta peste trebuintă să adune cărbuni de foc asupra capului fiilor tăi1001.

85) Ia seama de nu cumva vezi în ţarina ta vreun pom care face pămîntul neroditor, dar care ar putea să rodească în altă ţarină. Să nu ne ferim să răsădim aceşti pomi cu sfatul, în altă parte, printr-o apropiere iubitoare 1002.

86) Ε cu putinţă ca întîistătătorul să lucreze virtutea fără primejdie, chiar şi în locuri mai nepotrivite, adică mai lumeşti şi mai iubitoare de plăcere.

87) Cînd doftorul propăşeşte în sănătatea sufletească, nu are nevoie aşa de mult de îngrijirea trupească a celor bolnavi 1003.

88) Să ia seama întîistătătorul la primirea tinerelor vlăstare ; căci nu toată neprimirea şi alungarea e oprită de Dumnezeu 1004.

89) Nici un dar nu e aşa de bine primit de Dumnezeu de la noi ca acela de a aduce suflete cuvîntătoare prin pocăinţă 1005. Căci toată lumea nu are un preţ deopotrivă cu al unui suflet. Lumea trece, iar sufletul e nestricăcios şi rămîne. Drept aceea nu ferici pe cei ce aduc bunuri; ci fericeşte pe cei ce aduc lui Hristos oi cuvîntătoare 1006.

CAPITOLUL XIV

90) Fă-ţi arderile de tot fără prihană. Căci altfel nu te-ai folosit cu nimic.

91) Dacă trebuie să primim cuvîntul: «Se cădea să fie vîndut Fiul Omului; dar vai celui prin care a fost vîndut» (Mc. 14, 21), tot aşa trebuie să primim şi lucrul dimpotrivă: se cade ca mulţi să se mîntuiască şi, negreşit, cei ce voiesc; dar plata se va da celor prin care s-a făcut mîntuirea, după Domnul.

92) Avem nevoie înainte de toate, o prea sfinţite, de puterea duhovnicească, pentru ca celor pe care am pornit să-i călăuzim spre Sfintele Sfintelor, să căutăm să le arătăm pe Hristos, odihnindu-Se pe Masa cea de taină şi ascunsă. De aceea, cînd îi vedem turburaţi şi strîmtoraţi de mulţimea gîndurilor ce voiesc să-i împiedece (mai ales în pridvorul intrării), să-i luăm de mînă ca pe nişte copii şi să-i izbăvim de mulţimea gîndurilor 1007.

Iar dacă unii sînt foarte prunci sau neputincioşi, e de trebuinţă să-i luăm pe umerii noştri şi să-i purtăm pînă ce vor ajunge la uşa intrării celei cu adevărat  strâmte. Căci acolo are loc toată îngustarea şi strîmtorarea. De aceea a şi scris careva despre ea: «Aceasta este osteneala înaintea mea, pînă ce voi intra în locul cel sfînt al lui Dumnezeu» (Ps. 72, 16—17).

93) Am spus, o Părinte al Părinţilor, şi în cele de mai înainte despre acel părinte al părinţilor şi învăţător al învăţătorilor, cum era îmbrăcat în întregime în înţelepciunea cea de sus, nefăţarnic, mustrător, cu luare aminte la toate, înţelept, pogorîtor, cu sufletul luminos; iar ceea ce era mai minunat dintre toate ale lui, era că pe cei ce-i vedea că voiesc să se mîntuiască îi povăţuia cerîndu-le mult, iar pe care-i vedea ţinînd la voia lor, sau avînd vreo împătimire, îi depărta în aşa fel de la lucrul de care erau împătimiţi, ca toţi să ia seama să nu-şi arate voia lor fată de nimic din cele de care fuseseră alipiţi. Mai spunea pururea-pomenitul şi aceasta: că e mai bine să fie alungat cineva din mînăstire, decît să fie lăsat să-şi facă voia lui. Căci cel ce-l alungă îl face de multe ori mai smerit pe cel alungat şi, prin aceasta, să-şi taie singur voia lui. Iar cel ce pare să se poarte cu aceştia cu iubire de oameni şi cu pogorămînt, îi face ca în ceasul morţii să-l blesteme, ca pe unul ce mai degrabă i-a amăgit în loc să-i folosească.

Acest mare păstor putea fi văzut după rugăciunile de seară şezînd pe un tron (pe dinafară alcătuit din lemn, iar pe dinăuntru din daruri duhovniceşti), ca un împărat, pe care-l înconjura obştea cea bună şi adunată întreagă ca nişte albine înţelepte şi asculta cuvintele şi poruncile lui ca pe ale lui Dumnezeu. Şi unuia i se poruncea să rostească cincizeci, altuia treizeci, iar altuia o sută de psalmi înainte de culcare; altuia i se poruncea să facă atîtea îngenuncheri, altuia, să doarmă şezînd; altuia, să citească un anumit timp ; iar altuia, la fel să stea la rugăciune.

Pe lîngă aceasta a rînduit doi dintre fraţi ca supraveghetori, avînd să ia seama la întîlnirile şi la lenevirile de peste zi şi să le oprească; iar noaptea, la privegherile necuvenite şi la cele ce nu se pot preda scrisului. Dar nu numai atît, ci marele păstor rînduia şi în privinţa mîncării ceea ce i se potrivea fiecăruia. Căci nu era pentru toţi o singură dietă, nici una asemănătoare, ci se rînduia fiecăruia alta, după starea lui. Unora le rînduia, bunul chivernisitor, una mai uşoară, altora, alta mai zemoasă. Şi lucru minunat era că porunca se împlinea fără murmure, ca şi cînd ar fi ieşit din gura lui Dumnezeu. Sub ascultarea vrednicului de pomenire se afla şi o lavră, în care cel-în-toate-desăvîrşit trimitea din mînăstire pe cei puternici pentru liniştire.

94) Să nu-i conduci, rogu-te, pe cei mai nevinovaţi la multe feluri de gînduri meşteşugite. Mai degrabă, condu-i şi pe cei cu gînduri de tot felul, la simplitate. Acesta e un lucru minunat.

95) Cel ce s-a curăţit la culme, din nepătimirea lui la culme, se va folosi ca un dumnezeiesc judecător şi de o judecată aspră. Căci lipsa nepătimirii împunge inima judecătorului şi nu-i îngăduie să pedepsească cum se cuvine şi să curăţe 1008.

96) Lasă fiilor, înainte de toate, moştenirea credinţei nepătimaşă (nepătată) 1009, şi a dogmelor binecre- dincioase, ca să călăuzeşti la Domnul nu numai pe fii, ci şi pe nepoţi, pe calea dreptei-credinţe (a ortodoxiei n.tr.)1010.

97) Să nu te oprească mila de a pune pe tineri la strîmtoare, de a-i veşteji şi domestici, ca să te slăvească în vremea ieşirii (sufletului).

98) Să-ţi fie chip, preaînţelepte, şi în privinţa aceasta, marele Moisi. Că n-a putut elibera pe ascultători de faraon, măcar că-l urmau cu supunere, pînă ce nu au mîncat azima cu ierburi amare (Ieş. 12). Azima e sufletul care nu are ca punct de plecare voia sa. Căci aceasta îl poate umfla şi înălţa. Dar azima e pururea smerită. Iar prin ierburi amare, să înţelegem cînd amărăciunea care vine din poruncă, cînd strîmtorarea ce se naşte din amărăciunea postului.

99) Iar eu, Părinte al Părinţilor, trimiţîndu-ţi-le acestea, mi se pare că aud pe cel ce zice: «Tu cel ce înveţi pe altul, nu te faci învăţătorul tău ?» (Rom. 2,21). Dar acum, după ce am spus acestea, opresc cursul cuvîntului.

CAPITOLUL XV 

Lauda chinoviarhului Raithului, alcătuită după istoria lui Moisi 1011

Sufletul, unit cu Dumnezeu prin curăţie, nu va avea nevoie de alt cuvînt pentru învăţătură, deoarece poartă în sine Cuvîntul cel veşnic, ca învăţător tainic, ca povăţuitor şi luminător. Şi aşa ştiu că este şi preasfin  ţitul şi atotluminosul tău suflet de corifeu. Căci cunosc nu numai prin cuvînt, ci prin lucrare şi cercare, prea curata lui cugetare, pierzătoare de fiare, strălucitoare de smerenie, asemenea acelui mare Legiuitor. Fiindcă lui îi urmezi pas cu pas cu cea mai mare stăruinţă şi înaintezi pururea spre înălţime, puţin trebuind ca să-l şi întreci, în ce priveşte vrednica de laudă curăţie şi cununa neprihănirii, prin care ne putem apropia mai mult decît prin altele de Dumnezeu, Cel Prea Curat şi Dătătorul a toată nepătimirea şi Ajutătorul în ea, de Cel ce strămută prin aceasta la cer pe cei ce petrec încă pe pămînt. În acestea, ca într-o căruţă de foc, asemenea iubitorului de curăţie Ilie, suindu-te cu picioare neobosite, nu numai pe egiptean l-ai omorît1012 (Ieş. 2, 12) şi ai ascuns fapta biruitoare în nisipul smereniei, ci şi pe munte ai urcat şi pe Dumnezeu L-ai văzut prin vieţuirea spinoasă şi greu de străbătut, iar acolo te-ai bucurat de glasul dumnezeiesc şi de strălucirea luminii; ba încă şi încălţămintea, adică tot acoperămîntul cel muritor, ai dezlegat-o şi apucîndu-l de coadă, sau de sfîrşitul la care ajunge, pe cel preschimbat din înger în balaur, l-ai aruncat ca într-un cuib al lui în groapa cea mai de jos, închizîndu-l în întuneric; şi apoi ai biruit pe faraon1013, pe cel înalt şi semeţ, şi ai lovit pe egipteni şi pe întîii lor născuţi i-ai omorît (care e cea mai mare faptă de biruinţă)1014.

De aceea şi Domnul ţi-a încredinţat ţie, ca celui neclintit, povăţuirea fraţilor, pe care tu, povăţuitorule, povăţuindu-i fără frică i-ai izbăvit de faraon şi de lu  crarea murdară a cărămizilor de lut, dîndu-le mai departe întreaga cercare a focului lui Dumnezeu şi a curăţiei norului, care stinge toată văpaia poftei.

Dar nu numai atîta, ci le-ai despărţit şi marea Roşie şi arzătoare (de care ne primejduim cei mai mulţi, n.tr.) şi i-ai făcut biruitori şi purtători ai cununilor de biruinţă prin toiagul tău şi prin priceperea pastorală, înecînd cu totul pe toţi cei ce-i urmăreau.

Dar nu numai atît, ci ai doborît şi pe Amalic al mîndriei, pe cel ce obişnuieşte să vină în calea învingătorilor, după biruinţa asupra mării; l-ai doborît prin întinderea mîinilor, stînd în mijlocul făptuirii şi al contemplaţiei (vederii) pentru poporul tău luminat de Dumnezeu. Ai biruit popoarele, i-ai urcat pe cei împreună cu tine pe muntele nepătimirii; ai aşezat preoţi; ai rînduit tăierea-împrejur, ai arătat că fără curăţirea prin ea e cu neputinţă a vedea pe Dumnezeu; ai urcat la înălţime, înlăturînd întunericul, negura şi furtuna, adică întunecimea de trei ori întunecată.

Te-ai apropiat de lumina cu mult mai luminată, mai strălucitoare şi mai înaltă decît rugul. Te-ai învrednicit de glas, te-ai învrednicit de vedere şi de proorocie. Ai văzut vieţuind încă aici, cele ce vor fi pe urmă, adică cea din urmă iluminare a cunoştinţei ce va fi. Ai auzit prin glas : «Nu va vedea omul» (Ieş. 23, 30). De aceea te-ai şi coborît în cea mai adîncă vale (a Horebului; P.G. = a smereniei, n.tr.), din vederea lui Dumnezeu, aducînd tablele urcuşului în cunoaştere şi avînd slăvită faţa sufletului şi a trupului.

Dar vai de priveliştea facerii de viţei (căci aceasta o face obştea mea), vai de sfărîmarea tablelor !

Apoi ce a urmat ? Ai luat poporul de mînă, ai străbătut pustiul. Te-ai făcut poporului, înfierbîntat poate de văpaia focului propriu, izvor de apă a lacrimilor prin lemn, adică prin răstignirea trupului împreună cu patimile şi cu poftele lui (Gal. 5, 24)1015. Ai bătut război cu neamurile ce ţi-au ieşit în cale şi le-ai biruit, mistuindu-le cu focul Domnului. Ai venit la Iordan (căci nimic nu mă împiedică de a prelungi puţin istoria), pe care l-ai despărţit cu cuvîntul pentru popor şi apele dintîi le-ai dat mării sărate şi moarte, iar pe cele ale iubirii de mai sus le opreşti în ochii acestor izraeliţi înţelegători (spirituali) ai tăi1016.

Ai poruncit apoi să se aducă douăsprezece pietre, fie arătîndu-le chipul apostolilor, fie dîndu-le să înţeleagă înfrîngerea celor opt neamuri şi patimi şi însuşirea celor patru virtuţi atotcuprinzătoare. Ai lăsat apoi cu totul în urmă Marea cea Moartă şi neroditoare1017. Ai venit la cetatea vrăjmaşului, unde trîmbiţezi, prin rugăciune, în acest ciclu înşeptit al vieţii omeneşti. Şi aşa ai surpat-o, biruind-o. De aceea îi cînţi Ajutătorului tău nematerialnic şi nevăzut: «Săbiile vrăjmaşului au pierit cu totul şi cetăţi ai surpat» (Ps. 9, 6).

Voieşti să spun şi lucrul cel mai de căpetenie şi mai tare decît toate ? Te-ai suit la Ierusalim, la vederea păcii desăvîrşite a sufletelor. Vezi pe Hristos, Dumnezeul Păcii. Pătimeşti împreună cu El, ca un bun ostaş. Îţi răstigneşti împreună cu El trupul cu patimile şi cu poftele lui, şi pe drept cuvînt, ca unul ce te-ai făcut şi tu dumnezeul lui faraon şi al întregii lui puteri duşmane. Te îngropi împreună cu Hristos şi cobori împreună cu El în iadul cuvîntării de Dumnezeu (al teologiei), al tainelor negrăite1018. Ai fost uns cu miruri şi cu bune miresme de către femeile înrudite şi prietene, sau de către virtuţi. Ai înviat (căci ce mă împiedică să spun şi aceasta, odată ce te afli şezînd şi în cer, la dreapta. O, furare prea lăudată a slavei!), ai înviat şi tu a treia zi, după biruinţa asupra celor trei tirani, sau poate, ca să spun mai potrivit, după biruinţă asupra trupului, sufletului şi duhului; sau după curăţirea celor trei părţi ale sufletului, adică a patimii, a iuţimii şi a părţii cugetătoare1019.

Apoi, ai mers la Muntele Măslinilor (că se cade a scurta cuvîntul şi a nu face tîlcuiri de prisos, mai ales că-ţi trimitem acest «Cuvînt» ţie, care eşti plin de înţelepciune şi ne întreci în cunoştinţa tuturor celor ce sînt mai presus de noi). Ε Muntele despre care socotesc că un bun alergător suindu-se spre el zicea : «Munţii cei înalţi cerbilor» (Ps. 103, 19), adică sufletelor, care ucid fiarele. La acesta alergînd deci şi tu împreună (cu Hristos), ai ajuns la poale şi ai privit spre cer (căci iarăşi aduc la cuvînt chipul Cuvîntului), binecuvîntîn-               du-ne pe noi ucenicii şi ai văzut scara virtuţilor pusă înainte şi bine răzimată.

Temelia ei tu ai aşezat-o ca un înţelept arhitect, prin harul lui Dumnezeu dat ţie; mai bine zis ai arătat-o în plinătatea ei, deşi îndemnîndu-ne, din smerita cugetare, pe noi cei simpli, ne-ai silit să-ţi împrumutăm gura noastră întinată faţă de poporul tău. Şi nu e de mirare. Căci şi Moisi obişnuia, potrivit pildei istoriei, să se numească pe sine slab la grai şi zăbavnic la limbă. Tu însă, cunoscătorul tainic al celor negrăite, nu ştiu de unde pornind, ai ajuns la un izvor fără de apă şi plin în întregime de broaştele, mai bine zis de cărbunii egipteni.

Dar — de vreme ce nu mi se cade, ca lăsînd neisprăvit cursul «Cuvîntului» tău, să mă duc, o alergătorule, spre cer, ţesînd mai departe cele culese de la bunătatea ta — zicem că apropiindu-te de munte şi aţintindu-te spre cer cu ochiul tău cel sfînt şi punînd piciorul la poale, ai alergat iarăşi, ai alergat în sus, te-ai suit peste heruvimi, te-ai întins şi te-ai urcat cu strigare, surpînd pe vrăjmaş. Şi păşind înainte mergi în frunte, mai bine zis ne povăţuieşti pe noi toţi, încă şi acum, alergînd spre vîrful însuşi al cuvioasei scări şi unindu-te cu iubirea. Iar iubirea este Dumnezeu.


LUI I SE CUVINE SLAVA. AMIN.

Read full post »

30. Despre legătura treimii virtuţilor, a dragostei, a nădejdii şi a credinţei

1) «Iar acum, după toate cele spuse înainte, rămîn aceste trei, legătura care strînge şi ţine toate: credinţa, nădejdea şi dragostea. Dar mai mare decît toate este dragostea. Căci Dumnezeu se numeşte dragoste» (I Cor. 13,13).

Dar eu (pe cît pot să înţeleg), pe una o văd ca rază, pe alta ca lumină, iar pe cealaltă ca cerc 946. Şi toate sînt o strălucire şi o lumină. Cea dintîi toate le poate face şi zidi; a doua îmbrăţişează mila lui Dumnezeu; iar a treia niciodată nu cade, nu încetează a privi şi nu lasă pe cel rănit de ea să-şi liniştească fericita nebunie.

2) Cel ce voieşte să vorbească despre dragostea lui Dumnezeu încearcă să vorbească despre Dumnezeu însuşi. Dar a vorbi despre Dumnezeu prin cuvinte e greşit şi primejdios celor ce nu iau aminte 947. Cuvîntul despre dragoste e cunoscut îngerilor, dar şi acelora, numai prin lucrarea iluminării. Dragostea e Dumnezeu. Iar cel ce voieşte să arate hotarul (definiţia n.tr.) Acestuia, e ca cel ce, orb fiind, numără nisipul de pe fundul oceanului.

3) Dragostea, după calitate, e asemănarea cu Dumnezeu, pe cît e cu putinţă muritorilor. Iar după lucrare, e o beţie a sufletului. După însuşire, e izvorul credinţei, adîncul fără fund al îndelungii-răbdări, oceanul smereniei.

4) Dragostea este, propriu-zis, lepădarea a tot cugetul potrivnic948, dacă dragostea nu socoteşte răul. Dragostea, nepătimirea şi înfierea se deosebesc numai prin numiri. Precum lumina, focul şi flacăra se unesc într-o singură lucrare, aşa, înţelege şi despre acestea. În măsura în care îi lipseşte ceva din plinătate, încape în ea frica. Căci cel fără de frică, sau s-a umplut de iubire, sau a murit cu sufletul 949.

5) Nu e un lucru necuvenit a asemăna chipurile dorului, fricii, sîrguinţei, rîvnii şi robiei omeneşti, cu cele ale dragostei de Dumnezeu. Fericit este cel ce are faţă de Dumnezeu un dor asemănător celui pe care-l are îndrăgostitul nebun faţă de iubita lui 950. Fericit este cel ce se teme de Domnul aşa de mult, cît se tem cei pîrîţi, de judecător. Fericit este cel ce s-a făcut atît de sîrguitor în sîrguinţa cea adevărată, pe cît de recunoscător s-a făcut slujitorul faţă de stăpînul său. Fericit este cel ce s-a făcut atît de rîvnitor în virtuţi, pe cît sînt de atenţi în rîvna lor soţii faţă de soţiile lor. Fericit este cel ce stă în rugăciune în faţa Domnului, precum stau slujitorii în faţa împăratului951. Fericit este cel ce se nevoieşte să placă aşa de neîntrerupt Domnului, pe cît oamenilor. Nu se lipeşte pruncul de sînul mamei, cum obişnuieşte fiul iubirii să se lipească totdeauna de Domnul.

6) Cel ce iubeşte cu adevărat, îşi închipuie pururea faţa celui iubit şi o îmbrăţişează cu dulceaţă în lăuntrul său. Unul ca acesta nu se mai poate linişti nici în somn de dorul aceluia, ci şi atunci se îndeletniceşte cu cel dorit. Aşa se întîmplă cu fiinţele trupeşti, aşa cu cele netrupeşti 952.

7) Cineva rănit de săgeata dragostei a zis despre sine (lucru de care mă minunez): «Eu dorm», silit de trebuinţa firii, «iar inima mea veghează» (Cînt. Cînt. 5, 2), din pricina mărimii dragostei.

8) Ε de amintit, o, iubitule, că după pieirea fiarelor din jurul sufletului, acesta se doreşte şi se sfîrşeşte după Domnul, înfierbîntat ca de un venin, de focul dragostei953.

9) Foamea lucrează nearătat şi nedesluşit, iar lucrarea setei se întinde şi se face tuturor arătată prin fierbinţeală. De aceea zice cel ce doreşte pe Dumnezeu : «Însetat-a sufletul meu spre Dumnezeu cel tare, cel viu» (Ps. 41, 2).

10) Dacă faţa celui iubit ne preschimbă în chip vădit pe toţi şi ne face luminoşi, veseli şi neîntristaţi, ce nu poate face faţa Stăpînului, cînd vine în chip nevăzut în sufletul curat ?

11) Frica, cînd se iveşte în simţirea sufletului, obişnuieşte să topească şi să mănînce întinăciunea. «Pătrunde cu frica, zice, carnea mea» (Ps. 118, 120). Iar cuvioasa iubire uneori obişnuieşte să-i mănînce pe unii, potrivit celui ce a spus : «Robitu-mi-ai inima, robitu- mi-ai inima» (Cînt. Cînt. 4, 9), iar alteori îi face pe alţii să se bucure şi-i umple de strălucire: «Spre El, zice, a nădăjduit inima mea şi m-am temut; şi a înflorit trupul meu» (Ps. 27, 10); şi: «Cînd inima se veseleşte, faţa înfloreşte» (Pilde, 15, 13).

Cînd deci omul întreg se amestecă cu iubirea lui Dumnezeu, atunci strălucirea sufletului se arată în trup ca într-o oglindă. Aşa se umplea de slavă văzătorul- de-Dumnezeu Moise. Cei ce au atins această treaptă, deopotrivă cu a îngerilor, uită de multe ori de hrana trupească. Ba socotesc că nici nu o doresc pe aceasta. Şi nu e de mirare, dacă şi dragostea potrivnică respinge de multe ori hrana.

Socotesc că trupul acestor nestricăcioşi nici nu se îmbolnăveşte oricum. Căci s-a făcut nestricăcios, curăţindu- se prin văpaia neprihănirii, care a pus capăt celeilalte văpăi 954. Socotesc că nici de mîncare nu se apropie cu plăcere 955. Căci focul ceresc obişnuieşte să hrănească sufletele acestora cum hrăneşte apa de sub pămînt rădăcina plantei.

12) Creşterea fricii pune început iubirii. Iar capătul desăvîrşit al neprihănirii e pricină a cunoaşterii lui Dumnezeu şi a cuvîntării de Dumnezeu (a teologiei n.tr.). Cel ce şi-a unit simţirile cu Dumnezeu, e învăţat tainic de El cuvintele Lui, iar fără unirea acestora (cu Dumnezeu), e greu a grăi despre Dumnezeu 956.

13) Cuvîntul fiinţial al lui Dumnezeu desăvîrşeşte neprihănirea, omorînd moartea sufletului prin prezenţa Lui. Iar aceasta odată omorîtă, ucenicul se luminează în cunoaşterea şi cuvîntarea de Dumnezeu 957. Cu vîntul Domnului, cel din Cuvîntul Tatălui, curat, rămîne în veacul veacului 958. Iar cel ce n-a cunoscut pe Dumnezeu, vorbeşte despre El prin presupuneri 959.

14) Neprihănirea a făcut pe ucenic teolog (cuvîntător de Dumnezeu, n.tr.), întărind prin el dogmele Treimii 960.

15) Cel ce iubeşte pe Domnul, a iubit mai întîi pe fratele său. Dovada primului lucru este cel de al doilea. Cel ce iubeşte pe aproapele, nu rabdă vreodată pe cei ce clevetesc, şi fuge de ei mai degrabă ca de foc. Cel ce zice că iubeşte pe Domnul, dar pe fratele său se mînie, este asemenea celui ce aleargă în vis961.

16) Tăria iubirii este nădejdea. Căci prin aceasta aşteptăm plata iubirii 962. Nădejdea este bogăţia bogăţiei nearătate. Ea este vistieria neîndoielnică dinainte  de vistierie. Ea este odihnă în osteneli. Ea este uşa iubirii. Ea omoară deznădejdea. Ea este icoana celor ce nu sînt de faţă. Lipsa nădejdii este pieirea iubirii. De ea sînt legate trudele, de ea atîrnă ostenelile, pe ea o înconjoară mila.

17) Călugărul cu nădejde tare junghie lenea, omorînd cu sabia acesteia pe aceea. Cercarea (experienţa) naşte nădejdea darurilor Domnului. Căci cel necercat nu rămîne neîndoit. Mînia risipeşte nădejdea. Căci aceasta nu ruşinează. Iar cel ce se mînie are chip necuviincios.

18) Iubirea dăruieşte proorocia. Iubirea pricinuieşte minunile. Iubirea este adîncul (abisul) luminării 963.

Iubirea este izvorul focului. Cu cît ţîşneşte mai mult, cu atît îl arde mai tare pe cel însetat. Iubirea este statornicia îngerilor; iubirea e înaintarea veacurilor964. «Spune-ne nouă, o, frumoaso între virtuţi, unde-ţi paşti oile ? Unde te adăposteşti la amiază ? Luminează- ne pe noi, adapă-ne pe noi, călăuzeşte-ne pe noi, povăţuieşte-ne pe noi, pentru că voim să urcăm la tine. Căci tu stăpîneşti peste toate» (Cînt. Cînt. 1, 7). Iar acum mi-ai robit sufletul şi nu pot să suport flacăra ta 965. De unde să pornesc a te lăuda ? «Tu stăpîneşti tăria mării, iar frămîntarea valurilor tu o potoleşti şi o ucizi. Tu smereşti cugetul mîndru ca pe un ră- nit. Cu braţul puterii tale ai risipit pe duşmanii tăi» (Ps. 88, 11). Iar pe cei ce te iubesc îi faci nebiruiţi.

Dar eu mă grăbesc să aflu cum te-a văzut pe tine Iacob stînd neclintit în vîrful scării ? Spune-mi mie, celui ce întreb, cum este urcuşul acesta ? Şi care este chipul şi totalitatea treptelor lui, pe care cel ce te iubeşte le-a pus ca suişuri în inima lui ? (Ps. 83, 6). Însetat- am să ştiu care este numărul acestora, cît durează timpul urcuşului ? Căci cel ce ţi-a cunoscut lupta şi vederea, ne-a arătat pe călăuzitori 966, dar nimic altceva n-a voit să ne lămurească. Mai bine zis n-a putut (Fac. 18, 12).

Iar ea, împărăteasa (dar socotesc că e mai bine să spun El) 967, arătîndu-mi-se ca din cer, mi-a şoptit la urechea sufletului: de nu te vei dezlega, o, îndrăgostitule, de grosime, nu vei putea să cunoşti frumuseţea mea 968. Iar scara să te înveţe totalitatea bine alcătuită a virtuţilor 969. Căci eu stau neclintit în vîrful ei, cum  trei: credinţa, nădejdea, dragostea; dar mai mare decît toate este dragostea» (I Cor. 13, 14).

ÎNDEMNARE SCURTA ŞI LA FEL DE PUTERNICA LA CELE SPUSE MAI ÎNAINTE PE LARG 

Urcaţi, urcaţi, fraţilor, punînd cu rîvnă suişuri în inimă. Auziţi pe cel ce spune: «Veniţi să ne suim la muntele Domnului şi la casa Dumnezeului nostru» (Is. 2, 3); «a Celui ce a tocmit picioarele noastre ca ale cerbului şi ne-a pus pe noi peste cele înalte pentru a birui în calea Lui» (Ps. 17, 36).

Alergaţi, rogu-vă, cu cel ce zice: «Să ne sîrguim, pînă ce vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi la cunoştinţa lui Dumnezeu, la bărbatul desăvîrşit, la măsura vîrstei plinătăţii lui Hristos» (Efes. 4, 13), Care botezîndu-Se la treizeci de ani, după vîrsta văzută, a avut desăvîrşita treaptă a treizecea, în scara cea înţelegătoare, dacă iubirea este Dumnezeu. Căruia I se cuvine cîntarea, stăpînirea, întru Care este puterea, întru Care este, era şi va fi pricina cea una a tuturor bunătăţilor în veacuri fără hotare. Amin.

Read full post »

29. Despre nepătimire sau cerul pămîntesc şi despre desăvîrşirea şi învierea sufletului înainte de învierea cea de obşte

1) Iată-ne şi pe noi, cei afundaţi în groapa cea mai adîncă a neştiinţei şi în patimile întunecate şi în umbra morţii acestui trup, începînd să vorbim (să filozofăm n.tr.), cu îndrăzneală despre cerul pămîntesc931. Bolta cerească are ca frumuseţe stelele, iar nepătimirea, virtuţile. Căci eu n-am învăţat să fie nepătimirea altceva, decît cerul minţii în inimă, care socoteşte ca jucării uneltirile dracilor.

2) Nepătimitor este şi se cunoaşte propriu-zis cel ce şi-a făcut trupul nestricăcios, şi-a înălţat mintea deasupra zidirii şi toate simţurile şi le-a supus minţii, iar sufletul şi l-a pus în faţa Domnului. Prin aceasta se întinde spre El peste puterea sa. Unii iarăşi spun că nepătimirea este învierea sufletului înainte de cea a trupului. Iar alţii, că e a doua, după a îngerilor, cunoştinţă desăvîrşită a lui Dumnezeu.

3) Deci această desăvîrşită desăvîrşire nedesăvîrşită a celor desăvîrşiţi, precum mi-a spus unul care a gustat-o 932, atît de mult sfinţeşte mintea şi o răpeşte de la cele materiale, încît cea mai mare parte a vieţii în trup, după ajungerea la limanul ceresc, o ţine ridicată în contemplare (în vederea duhovnicească), ca pe una ce e răpită în cer. Bine zice despre aceasta cel ce a cercat-o pe ea : «Că cei puternici ai lui Dumnezeu s-au ridicat foarte, de la pămînt» (Ps. 44, 9). Unul din aceştia ştim că a fost şi egipteanul care nu şi-a lăsat mîinile sale întinse mult timp în rugăciune cînd se ruga cu unii 933.

4) Unul poate fi nepătimitor, dar altul mai nepătimitor decît nepătimitorul. Cel dintîi urăşte cu tărie cele rele, cel de al doilea se îmbogăţeşte fără să se sature în virtuţi934.

5) Nepătimire a dovedit cel ce a spus : «Am dobîndit mintea Domnului» (I Cor. 6, 1). Nepătimire a dovedit egipteanul care a zis că nu are frică de Domnul935. Nepătimire a dovedit cel ce s-a rugat să se întoarcă la el patimile 936. Cine s-a învrednicit, înainte de strălucirea viitoare, de nepătimire, ca Sirul acela 937 ? Căci vestitul prooroc David a zis către Domnul: «Lasă- mă ca să răsuflu» (Ps. 38, 13), iar acest atlet al lui Dumnezeu: «Slăbeşte, Doamne, valurile harului Tău».

6) Nepătimire are sufletul care aşa de mult s-a îmbibat de calitatea virtuţilor, ca cei pătimaşi, de plăceri.

7) Dacă lăcomia pîntecelui stă în aceea că cel stăpînit de ea se sileşte pe sine să mănînce chiar fără poftă, firea înfrînării stă în aceea că cel ce se nevoieşte în ea, chiar cînd e flămînd îşi stăpîneşte firea sa nevinovată.

8) Dacă desfrînarea stă în aceea că cel stăpînit de ea se înfierbîntă şi după animalele necuvîntătoare, firea neprihănirii are faţă de toate o simţire ca faţă de cele neînsufleţite.

9) Dacă hotarul iubirii de arginţi stă în aceea că cel stăpînit de ea nu încetează niciodată să strîngă şi nu se poate sătura niciodată 938, hotarul neagonisirii stă în a nu cruţa cineva nici trupul său 939.

10) Dacă hotarul trîndăviei e a nu avea răbdare în nici o odihnă940, al răbdării este a se socoti cineva în orice necaz ca fiind în odihnă.

11) Dacă oceanul mîniei stă în a se înfuria chiar cînd nu e nimeni de faţă, al îndelungii răbdări stă în a fi cineva la fel de liniştit fie că e de faţă, fie că nu e de faţă cel ce-l defaimă.

12) Dacă înălţimea slavei deşarte stă în a face cineva schime şi fapte făţarnice, chiar cînd nu e de faţă nimeni care e obligat să-l laude941, semnul lipsei de slavă deşartă se arată în a nu se lăsa cineva niciodată furat cu cugetarea de prezenţa celor ce-l laudă.

13) Dacă semnul pierzaniei, sau al mîndriei stă în a se mîndri cineva în orice stare sărăcăcioasă sau dispreţuită s-ar afla, dovada smereniei mîntuitoare stă în a avea cineva un cuget smerit în faptele şi isprăvile cele mai înalte.

14) Dacă dovada împătimirii totale stă în a se supune cineva repede tuturor gîndurilor şi pornirilor semănate de draci, eu am învăţat că semnul sfintei nepătimiri stă în a putea zice cu adevărat: «Abătîndu-se cel rău de la mine, n-am cunoscut» (Ps. 100, 5), nici cum a venit, nici pentru ce, nici cum a plecat, ci sînt întreg nesimţitor faţă de acestea, fiind în întregime unit cu Dumnezeu, acum şi pururea în viitor.

15) Cel ce s-a învrednicit de o astfel de stare, fiind el încă în trup, îl are pe Dumnezeu cîrmaci, sălăşluit în sine în toate cuvintele, faptele şi gîndurile. De aceea simte înăuntru, prin iluminare, voia Domnului cum ar auzi un glas şi se află ridicat mai presus de toată învăţătura omenească. «Cînd voi veni, zice, şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu ?» (Ps. 41), căci nu mai pot suporta în mine puterea dorului, şi caut spre frumuseţea nemuritoare pe care mi-ai dat-o înainte de lut942. Nepă timitorul, ce trebuie să spunem mai mult, «nu mai vieţuieşte el, ci Hristos vieţuieşte în el» (Gal. 2, 20), cum zice cel ce s-a luptat lupta cea bună şi călătoria a săvîrşit şi credinţa a păzit.

16) Coroana împăratului nu e alcătuită dintr-o singură piatră. Nu se desăvîrşeşte nepătimirea de vom nesocoti fie şi numai o singură virtute. Înţelege nepătimirea ca palatul Împăratului celui din ceruri; iar multele locaşuri, ca locuinţele din lăuntrul cetăţii 943. Iar prin zidul acestui Ierusalim ceresc, înţelege iertarea greşalelor.

17) Să alergăm, fraţilor, să alergăm ca să ne bucurăm de intrarea în cămara de nuntă a palatului. Că de vom lipsi din vreo pricină oarecare, fie din pricina poverii vreunei patimi ce ne stăpîneşte de mai înainte, fie din pricina vremii, fie şi numai de vreun locaş din jurul cămării de nuntă, va fi mare nenorocire. Chiar de şchiopătăm încă şi sîntem slăbănogi, să ajungem în tot chipul măcar în lăuntrul zidului. Că cel ce nu ajunge înainte de sfîrşit la zidul acela, sau nu a trecut dincolo de el, se va sălăşlui în pustiul dracilor. De aceea se ruga careva: «Întru Dumnezeul meu voi trece peste zid» (Ps. 17, 32). Iar altul zice ca din partea lui Dumnezeu : «Oare nu păcatele voastre sînt cele care fac despărţirea între voi şi Mine ?» (Is. 59, 2).

18) Să dărîmăm, o, prieteni, peretele din mijloc al despărţiturii, pe care l-am zidit în chip rău, prin neascultare. Să primim chiar din această viaţă dezlegarea datoriei. Pentru că nu este în iad cine să poată ierta datoria.

19) Să ne sîrguim, fraţilor, de aci înainte. Căci de ne vom sili, vom fi scrişi în cartea vieţii (Apoc. 3, 5). Nu încape motiv de dezvinovăţire: nici căderea, nici vremea, nici povara 944. «Cîţi au primit pe Domnul, prin baia naşterii din nou, le-a dat lor putere să se numească fii ai lui Dumnezeu» (In. 1, 12), zicînd : «Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sînt Dumnezeu» (Ps. 45, 10) şi nepătimirea 945. Lui fie slava în vecii vecilor. Amin.

Fericita nepătimire înalţă de la pămînt mintea sărmană şi ridică pe cea săracă din patimi. Dragostea atotlăudată o face să şadă cu îngerii stăpînitori, cu căpeteniile poporului Izrail.

Read full post »

28. Despre fericita rugăciune, sfinţita maică a tuturor virtuţilor; şi despre înfăţişarea văzută şi gîndită în vremea rugăciunii

1) Rugăciunea este, după însuşirea ei, însoţirea şi unirea omului şi a lui Dumnezeu; iar după lucrare, susţinătoarea lumii. Este împăcare a lui Dumnezeu; maica lacrimilor şi fiica lor; ispăşirea păcatelor; pod de trecere peste ispite; peretele din mijloc în faţa necazurilor ; zdrobirea războaielor, lucrarea îngerilor, hrana tuturor fiinţelor netrupeşti, veselia ce va să vie, lucrarea fără margine, izvorul virtuţilor, pricinuitoarea harismelor (a darurilor), sporirea nevăzută, hrana sufletului, luminarea minţii, securea deznădejdii, dovedirea nădejdii, risipirea întristării, bogăţia călugărilor, vistieria sihaştrilor, micşorarea mîniei, oglinda înaintării, arătarea măsurilor, vădirea stării dinăuntru, descoperirea celor viitoare, semnul slavei. Rugăciunea este celui ce se roagă cu adevărat tribunal, dreptar şi scaun de judecată al Domnului, înaintea scaunului Judecăţii viitoare.

2) Ridicîndu-ne în picioare, să ascultăm pe această împărăteasă a virtuţilor strigînd şi grăind cu glas înalt către noi: «Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovă- raţi, şi eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul meu asupra voastră şi veţi avea odihnă şi vindecare rănilor voastre. Că jugul meu este blînd» (Mt. 11, 29) şi tămăduitor al unor mari greşeli 890.

3) Cei ce pornim ca să ne înfăţişăm înaintea Împăratului şi să vorbim cu El, să nu facem drumul nepregătiţi, ca nu cumva văzîndu-ne de departe că nu avem arme şi haine cuvenite înfăţişării înaintea Lui, să poruncească slujitorilor şi dregătorilor Lui să ne lege şi să ne arunce departe de la faţa Lui, iar cererile noastre să le rupă şi să ni le azvîrle în faţă.

4) Cînd porneşti să te înfăţişezi înaintea Domnului, să-ţi fie haina sufletului ţesută întreagă din firele, mai bine zis din zalele nepomenirii răului. Căci de nu, cu nimic nu te vei folosi. Să-ţi fie ţesătura cererii tale simplă, neîmpestriţată în chip felurit. Căci, cu un singur cuvînt, vameşul şi fiul risipitor l-au împăcat pe Dumnezeu cu ei.

5) Una este înfăţişarea celor ce se roagă, dar în acelaşi timp, felurită şi deosebită. Unii se înfăţişează ca unui Prieten şi Stăpîn, aducîndu-I lauda şi cererea pentru alţii şi nu pentru ei. Alţii vin să ceară bogăţie şi slavă şi îndrăzneală mai multă ; alţii, să se roage să fie desăvîrşit izbăviţi de duşmanii lor. Unii cer să capete o oarecare dregătorie; alţii, desăvîrşita scăpare de vreo datorie ; alţii, eliberarea din închisoare ; alţii, iertarea de niscai vinovăţii.

6) Înainte de toate să punem pe hîrtia rugăciunii noastre o mulţumire sinceră. În al doilea rînd, mărturisirea şi zdrobirea sufletului întru multă simţire. Apoi să facem cunoscut Împăratului toată cererea noastră. Chipul mai înainte arătat al rugăciunii noastre e cel mai bun, precum s-a spus unui frate oarecare de către Îngerul Domnului.

7) Dacă te-ai făcut vreodată vinovat faţă de judecătorul văzut, nu vei avea nevoie de alt chip în înfăţişarea rugăciunii tale, iar dacă nu te-ai înfăţişat nici tu vreodată şi n-ai văzut nici pe alţii cercetaţi, învaţă aceasta din rugămintea celor bolnavi în faţa doctorilor, cînd e să li se taie şi să li se ardă vreo rană.

8) Nu face pe deşteptul în cuvintele rugăciunii tale ! Căci gînguritul simplu şi nemeşteşugit al copiilor a înduioşat pe Tatăl lor cel din ceruri891.

9) Nu te porni la vorbărie, ca nu cumva prin căutarea cuvintelor să ţi se împrăştie mintea. Un cuvînt al vameşului a făcut pe Dumnezeu îndurător şi un cuvînt spus cu credinţă a mîntuit pe tîlhar. Multa vorbire în rugăciune pricinuieşte minţii năluciri şi împrăştiere. Iar un singur cuvînt o adună.

10) Cînd simţi dulceaţă sau străpungere în rugăciune, rămîi în acea stare. Căci atunci se află cu noi păzitorul care se roagă împreună cu noi 892.

11) Nu fi îndrăzneţ, chiar dacă ai dobîndit curăţia. Mai degrabă apropie-te întru multă smerită cugetare şi mai multă îndrăznire vei avea 893.

12) Chiar de ai urca toată scara virtuţilor, roagă-te pentru iertarea păcatelor, auzind pe Pavel care strigă că dintre păcătoşi «cel dintîi sînt eu» (I Tim. 1, 15).

13) Îndulcesc bucatele, untdelemnul şi sarea; înaripează rugăciunea, smerenia şi lacrima.

14) De te vei îmbrăca în toată blîndeţea şi nemînierea, nu te vei obosi mult ca să slobozeşti mintea ta din robie 894.

15) Pînă ce n-am dobîndit rugăciune vădită, ne asemănăm celor ce deprind pruncii la început să umble 895.

16) Luptă să ridici, mai bine zis să închizi cugetarea în cuvintele rugăciunii, iar dacă, slăbind pentru pruncia ei, cade, ridic-o iarăşi. Căci e proprie minţii nestatornicia, dar e propriu lui Dumnezeu s-o poată statornici 896.

17) De ai dobîndit nevoinţa neîntreruptă, va veni în tine Cel ce, închizînd între ţărmuri marea minţii, îi  spune în rugăciune: vino pînă aci şi să nu treci de aci 897.

18) Nu poate fi legat duhul. Dar unde e Ziditorul duhului, toate se supun lui 898.

19) Dacă ai vedea vreodată Soarele, cum se cuvine, ai putea să şi vorbeşti cu El, după cuviinţă. Iar de nu, cum poţi să te apropii de El în chip nemincinos, odată ce nu-L vezi ? 899.

20) Începutul rugăciunii alungă, printr-un singur gînd (μονολογίστως), atacurile, de la începuturile lor; la mijlocul ei, cugetarea se statorniceşte în cele spuse şi gîndite; iar desăvîrşirea ei este răpirea la Dumnezeu900.

21) Alta este bucuria ce se naşte din rugăciune în cei ce petrec în obşte şi alta, cea care se iveşte în cei ce se roagă îndeletnicindu-se cu liniştirea. Cea dintîi e amestecată poate cu închipuiri; cea de a doua se umple întreagă de smerită cugetare.

22) De deprinzi mintea să nu se depărteze niciodată, îţi va fi aproape chiar şi cînd te afli la masă. Iar dacă rătăceşte neîmpiedecată, nu va putea să rămînă niciodată lîngă tine.

23) Marele lucrător al marii şi desăvîrşitei rugăciuni zice: «Voiesc să spun cinci cuvinte cu mintea mea» şi cele următoare (I Cor. 14, 19). Celor mai prunci cu duhul acest lucru le este străin. De aceea noi, ca nişte nedesăvîrşiţi, căutăm felurimea şi cantitatea în rugăciune. Dar felul al doilea e pricinuitor al celui dintîi901. Căci se spune: «Dă rugăciune curată celui ce se roagă» fără pregetare în chip întinat şi cu osteneală.

24) Altceva este întinăciunea rugăciunii şi altceva e pieirea ei; şi altceva furarea şi altceva prihănirea ei. Întinăciunea ei este a sta înaintea lui Dumnezeu şi a năluci gînduri necuvenite; pieirea este a se robi de griji nefolositoare. Furarea este împrăştierea cugetării pe nesimţite; prihănirea este un atac oarecare ce se apropie de noi.

25) De nu sîntem singuri în vremea stării la rugăciune, să dăm un chip lăuntric acestei stări. Iar de nu sînt de faţă slujitorii laudelor, să dăm şi înfăţişării din afară chipul rugăciunii. Căci în cei nedesăvîrşiţi, de multe ori mintea ia chip comun cu cel al trupului.

26) Toţi, dar mai mult cei ce se duc la Împăratul ca să primească iertarea datoriilor, au nevoie de o zdrobire negrăită.

27) De ne aflăm încă în închisoare, să urmăm lui Petru şi «să ne încingem cu şorţul» ascultării, să ne dezbrăcăm de nevoile noastre şi să ne apropiem, goi de acestea, de Domnul în rugăciune (sînt îmbinate Ioan 21, 18 şi Fapte 12, 8 n.tr.), cerînd să se facă numai voia Lui. Şi atunci vei primi pe Dumnezeu de cîrmaci al sufletului tău, ca să te cîrmuiască fără primejdie.

28) Sculîndu-te din iubirea de lume şi de plăceri, aruncă grijile. Dezbracă-te de gînduri, leapădă-te de trup. Căci rugăciunea nu e nimic altceva decît înstrăinarea de lumea văzută şi nevăzută. «Că ce-mi este mie în cer ?» (Ps. 72, 24). Nimic. «Şi ce am voit de la Tine pe pămînt ?» (Ibid.). Nimic, decît să mă lipesc de Tine neîmprăştiat în rugăciune. Unii doresc bogăţie, alţii slavă, alţii agoniseală. «Iar dorul meu este să mă lipesc de Tine, să-mi pun în Tine nădejdea» nepătimirii mele (Ps. 72, 27).

29) Credinţa înaripează rugăciunea. Căci fără ea nu se poate zbura la cer.

30) Cei împătimiţi să cerem cu stăruinţă pe Domnul. Căci toţi cei neîmpătimiţi au înaintat la nepătimire din împătimire 902.

31) Deşi judecătorul nu se teme de Dumnezeu ca Dumnezeu, dar pentru că sufletul din el, văduvit prin păcat şi cădere, îi pricinuieşte supărări, îi face dreptate împotriva duşmanului lui, trupul, şi a duhurilor care-l războiesc (Lc. 18, 5) 903.

32) Pe cei recunoscători, Bunul nostru Chivernisitor îi atrage prin împlinirea grabnică a cererii, spre dragostea Lui; dar sufletele nerecunoscătoare ale cîinilor le face să şadă, din foamete şi din setea după împlinirea cererii lor, lîngă El prin rugăciune. Căci cîinele nerecunoscător, îndată ce primeşte pîinea, se depărtează de la cel ce i-a dat-o 904.

33) Nu zice că zăbovind mult timp în rugăciune, n-ai dobîndit nimic, căci iată ai şi dobîndit. Căci ce bine mai înalt este ca acela de a fi fost lipit de El şi de a fi stăruit neîntrerupt în unirea cu El ?905

34) Nu se teme cel osîndit de executarea pedepsei lui, atîta cît se teme cel ce îngrijeşte de rugăciune, de starea la rugăciune. De aceea, de este cineva înţelept şi ager la minte, poate lepăda, gîndindu-se la ea, toată defăimarea şi mînia şi grija şi ocupaţia şi necazul şi săturarea şi gîndul şi ispita 906.

35) Pregăteşte-te pentru rugăciunea neîncetată din suflet spre ridicare la rugăciune şi vei înainta degrabă 907.

36) Am văzut pe unii care străluceau în ascultare şi se îngrijeau cu toată puterea de pomenirea lui Dumnezeu cu mintea, ridicîndu-se la rugăciune dintr-odată şi înălţîndu-se deasupra minţii lor degrabă şi vărsînd şiroaie de lacrimi 908. Căci se pregătiseră prin cuvioasa ascultare.

37) Cîntării împreună îi urmează robiri şi împrăştieri, dar nu se întîmplă aceasta cu rugăciunea cîntată de unul singur909. Căci pe aceasta o războieşte lenea, pe cînd celei dintîi îi ajută rîvna.

38) Iubirea ostaşului faţă de împărat o arată războiul ; iubirea călugărului faţă de Dumnezeu o arată vremea rugăciunii şi starea la rugăciune. Starea ta lă untrică ţi-o arată rugăciunea. Căci teologii (cuvîntătorii de Dumnezeu n.tr.) au socotit-o pe aceasta oglinda călugărului.

39) Cel ce se îndeletniceşte cu vreun lucru, dacă venind ceasul rugăciunii continuă să se ocupe cu el, e de batjocura dracilor. Căci scopul furilor e să fure rugăciunea, ceas de ceas, de la noi.

40) Nu refuza, cînd ţi se cere să te rogi pentru un suflet, chiar dacă n-ai dobîndit rugăciunea. Căci credinţa celui ce o cerea pe aceasta a mîntuit de multe ori pe cel ce se roagă cu zdrobire de inimă 910. Nu te înălţa dacă te-ai rugat pentru altul şi ai fost ascultat. Căci credinţa lui a lucrat şi a izbutit911.

41) Oricărui copil i se cere de învăţător în fiecare zi neîncetat să spună ceea ce a învăţat de la el. Oricărei minţi i se va cere cu dreptate în fiecare rugăciune puterea ce a primit-o de la Dumnezeu912.

42) Cînd te rogi cu trezvie, eşti mai repede împins spre mînie. Căci acesta este scopul vrăjmaşilor913. Să împlinim toată virtutea, dar mai mult rugăciunea, cu multă simţire. Dar sufletul se roagă întru simţire, cînd se ridică mai presus de mînie.

43) Numai cele agonisite cu multe cereri şi în timp îndelungat ne rămîn statornice. Cel ce a cîştigat pe Domnul, nu-şi mai spune sie în rugăciune scopul ei. Căci atunci Duhul Se roagă pentru el cu suspine negrăite (Rom. 8, 26)914.

44) Nu primi în rugăciune nici o nălucire a simţurilor, ca să nu suferi vreo ieşire din minţi915.

45) Încredinţarea împlinirii oricărei cereri se iveşte chiar în rugăciune. Iar încredinţarea este izbăvirea de îndoială. Încredinţarea este vădirea neclintită a ceea ce nu este vădit.

46) Îngrijindu-te de rugăciune, fă-te foarte milostiv. Căci în ea călugării vor lua cele însutite. Iar ceea ce urmează se va spune în ceea ce urmează 916.

47) Venind foc în inimă, a înviat rugăciunea. Iar sculîndu-se aceasta şi înălţîndu-se la cer, s-a făcut coborîrea focului în foişorul sufletului917.

48) Spun unii că rugăciunea e mai mare decît aducerea aminte de moarte. Iar eu le laud ca pe două firi ale unui unic ipostas 918.

49) Calul încercat, cu cît înaintează, cu atît se înfierbîntă şi sporeşte în alergare. Prin alergare înţeleg cîntarea şi prin cal, mintea bărbătească. Aceasta adulmecă de departe războiul şi, pregătită fiind, rămîne cu totul neclintită.

50) Urît lucru este să răpeşti apa de la gura însetatului. Dar mai urît este ca sufletul ce se roagă cu străpungere să se lipsească pe sine înainte de sfîrşitul acesteia, de mult dorita stare la rugăciune.

51) Să nu sari (din rugăciune) pînă ce nu vei vedea focul şi apa încetînd prin iconomie. Căci nu vei primi un timp ca acesta pentru iertarea păcatelor în toată viaţa ta919. Cel ce a gustat rugăciunea şi şi-a întinat de multe ori mintea cu un cuvînt greşit din neatenţie920, stînd la rugăciune nu află, deobicei, pe Cel dorit.

52) Altceva este a supraveghea mai des inima şi altceva a conduce inima, prin mintea care stăpîneşte şi aduce, ca arhiereu, jertfe raţionale lui Hristos921. Pe cei dintîi, cum zice unul din cei ce s-au împărtăşit de numele de teolog, venind focul cel sfînt şi mai presus de ceruri, îi arde pentru nedeplinătatea curăţiei; pe ceilalţi îi luminează, pentru măsura desăvîrşirii la care au ajuns 922.

Căci Acelaşi se numeşte foc mistuitor şi lumină luminătoare. De aceea unii, ieşind din rugăciune, sînt ca unii ce ies dintr-un cuptor de foc, simţind ca o uşurare de o murdărie şi de cele materiale. Alţii sînt ca luminaţi de o lumină şi îmbrăcaţi în veşmîntul smereniei şi al veseliei.

Iar cei ce ies din rugăciune neîmpărtăşiţi de aceste două lucrări, se roagă în chip trupesc, ca să nu spun iudaic. Dacă un trup ce se atinge de un alt trup, se preschimbă prin lucrarea aceluia, cum nu se va preschimba cel ce se atinge de Trupul lui Dumnezeu cu mîini nevinovate ?923

53) Trebuie să privim la Preabunul nostru Împărat, cum privim la împăratul de pe pămînt. Căci şi acesta dăruieşte darurile sale ostaşilor săi, uneori prin sine însuşi, alteori printr-un prieten, alteori printr-un slujitor, şi alteori şi într-un chip neştiut. Deci aşa ne dăruieşte şi veşmîntul smereniei, potrivit nouă.

54) Precum împăratul pămîntesc priveşte cu scîrbă la cel ce stă în faţa lui dar îşi întoarce faţa de la el şi vorbeşte cu duşmanii stăpînului, aşa priveşte cu scîr-  bă şi Domnul la cel ce stă înaintea Lui în rugăciune şi primeşte gînduri necurate 924.

55) Alungă cu arma pe cîinele ce se apropie; şi de cîte ori se obrăzniceşte din nou, nu-l îngădui 925 !

56) Cere prin plîns ; caută prin ascultare; bate prin îndelungă-răbdare ! «Că cel ce cere (astfel) va lua şi cel ce caută va afla şi celui ce bate, i se va deschide» (Lc. 11, 10). Păzeşte-te să nu te rogi oricum pentru o femeie în rugăciunea ta, ca nu cumva să fii jefuit din partea dreaptă926.

57) Nu căuta să mărturiseşti faptele trupeşti cu deamănuntul, aşa cum sînt, ca să nu te ispiteşti tu însuţi.

58) Să nu ţi se facă ţie vremea rugăciunii, vreme sau ceas al unor cugetări trebuincioase, sau al unor lucruri duhovniceşti. Iar de nu, vei fi jefuit de ceea ce e mai bun 927.

59) Cel ce ţine neîncetat toiagul rugăciunii nu se poticneşte. Şi chiar de i s-ar întîmpla aceasta, nu va  cădea de tot. Căci rugăciunea este stăpînitoarea binecredincioasă de la Dumnezeu. Folosul ei se dovedeşte prin biruirea împiedicărilor drăceşti ce ni se întîmplă în timpul adunărilor (slujbelor de obşte n.tr.). Iar rodul ei, prin înfrîngerea vrăjmaşului. «Că întru aceasta am cunoscut că m-ai voit pe mine, că nu se va bucura vrăjmaşul meu de mine» (în vremea războirii n.tr.) (Ps. 40, 11). «Strigat-am — zice psalmistul — din toată inima mea» (Ps. 118, 10), cu gura, cu sufletul şi cu duhul. Căci «unde sînt cei doi de pe urmă adunaţi, acolo e şi Dumnezeu în mijlocul lor» (Mt. 18, 20).

60) Nici cele trupeşti, nici cele duhovniceşti nu le au toţi la fel. Unora li se potriveşte mai mult cîntarea repede, altora cea mai domoală. Cei dintîi se apără de robire, ceilalţi se luptă cu lipsa de învăţătură 928.

61) Dacă te rogi neîntrerupt Împăratului împotriva vrăjmaşilor tăi, cînd vor veni asupra ta, îndrăzneşte, căci nu vei obosi. Că se vor depărta de la tine degrabă. Fiindcă nu voiesc nelegiuiţii să te vadă luînd cununa în lupta cu ei prin rugăciune. Pe lîngă aceasta vor fugi, biruiţi de rugăciune, ca de foc.

62) Agoniseşte toată bărbăţia şi vei avea pe Dumnezeu ca învăţător al rugăciunii 929. 63) Nu e cu putinţă a învăţa să vezi prin cuvînt. Ci vederea ţine de fire. Nici frumuseţea rugăciunii nu se cunoaşte prin învăţătura altuia. Căci ea are de la sine învăţător pe Dumnezeu, Care învaţă pe om cunoştinţa şi dă celui ce cere rugăciunea 930 şi binecuvintează anii celor drepţi. Amin.

Read full post »

27.02. Despre felurile liniştirilor şi despre deosebirea lor

Partea a II-a

1) În toate ştiinţele sînt, precum e cunoscut tuturor, deosebiri de păreri şi de judecăţi. Căci nu le cunosc toţi pe toate, desăvîrşit, din lipsa sîrguinţei şi din puţinătatea puterii. Sînt unii care se scufundă în însuşi portul lumii, dar mai bine zis, în mare, sau poate în adîncul ei, pentru slăbiciunea gurii lor, sau pentru nestăpînirea trupului 837. Alţii, pentru nestăpînirea mîniei, neputînd, nenorociţii, să înfrîneze puterea acesteia. Alţii, pentru că socotesc să plutească după o regulă a lor, sau se conduc după închipuirea de sine a lor. Alţii, pentru că nu pot să se înfrîneze de la cele  materiale, în mijlocul celor materiale. Alţii, pentru că voiesc să se facă sîrguitori într-o viaţă singuratecă. Alţii, pentru că se chinuiesc pe ei fără să ştie cum, pentru felurite vini. Unii, pentru că-şi caută prin aceasta slava lor.

Dar sînt şi alţii (dacă, venind, Fiul Omului va afla şi de aceştia pe pămînt), care pentru desfătarea şi setea dragostei de Dumnezeu şi de dulceaţa ei, s-au căsătorit cu această cuvioasă linişte, nefăcînd aceasta înainte de a fi dat carte de despărţire trîndăviei. Căci unirea cu aceasta e socotită curvie de către cea dintîi.

2) După puţina cunoştinţă dată mie, am întocmit, ca un tîmplar neînţelept, o scară a urcuşului. Să vadă fiecare, deci, pe care treaptă s-a oprit, fie din pricina conducerii de sine (idioritmiei), fie pentru slava oamenilor, sau pentru neputinţa limbii 838, sau pentru nestăpînirea mîniei, sau pentru mărimea împătimirii, ca să-şi plătească vinile, ca să se facă sîrguitor, ca să dobîndească foc 839. Şi aşa cei dintîi vor fi cei din urmă, şi cei de pe urmă, cei dintîi. Lucrările săptămînii veacului de acum sînt şapte. Unele din ele sînt primite, altele nu sînt primite. Iar a opta este semnul doveditor al veacului ce va să fie 839 bis.

3) Ia seama, călugăre însingurat, la ceasurile fiarelor. Căci de nu, nu vei putea să le întinzi cursele potrivite. Dacă cea care a luat carte de despărţire s-a dus cu totul de la tine, e de prisos orice grijă pentru ea 840. Dar de mai cutează să se apropie, nu ştiu cum mă voi linişti. Oare de ce nu au fost atîţia luminători la cuvioşii Tavanisioţi, ca la Schiteoţi ?841. Cel ce înţelege, să înţeleagă, căci eu nu pot grăi, mai bine zis nu voiesc 842. Unii îşi micşorează patimile, alţii cîntă şi stăruie mai mult în rugăciune, alţii aţintindu-se în vedere, petrec în acest adînc. Să se cerceteze treptele după chipul scării. Cel ce înaintează, să înainteze în Domnul 843.

4) Sînt suflete leneşe, care petrecînd în mînăstiri de obşte şi avînd acolo din belşug prilejurile care întreţin trîndăvia, au ajuns la totala pierzanie. Şi sînt iarăşi altele, care s-au dezbrăcat de trîndăvia lor prin împreuna vieţuire cu altele. Aceasta s-a întîmplat nu numai cu cele mai fără grijă, ci de multe ori şi cu cele mai sîrguincioase. Acelaşi lucru îl vedem petrecîndu-se şi cu liniştirea. Primind pe mulţi încercaţi, i-a respins din pricina lucrării lor după regula proprie (idioritmie), dovedindu-i iubitori de plăcere. Iar pe alţii primindu- i cu frica şi cu grija de a-şi purta povara judecăţii pusă asupra lor, i-a făcut sîrguinciosi si fierbinţi 844.

5) Niciunul, dacă e tulburat de mînie şi de închipuirea de sine, de făţărnicie şi de ţinerea minte a răului, să nu îndrăznească a socoti că vede în smerenie urmă de linişte 845, ca nu cumva să-şi agonisească prin aceasta ieşire din minţi şi numai atîta846. Iar de e cineva curat de acestea, acela îşi va cunoaşte din aceasta folosul său. Dar socotesc că nici acesta 847.

6) Semnele, stadiile şi dovezile celor ce se liniştesc cu judecată sînt acestea: minte neadormită 848, cuget neprihănit, răpire la Domnul, închipuirea chinurilor, apăsarea de către gîndul morţii grabnice, rugăciunea nesăturată, străjuirea nefurată, topirea curviei, necunoaşterea împătimirii, moartea lumii, încetarea lăcomiei pîntecelui, îndemn lăuntric la teologhisire (la ocuparea cu cunoaşterea lui Dumnezeu), izvor de dreaptă socoteală, lacrima supusă 849, pieirea multei grăiri şi orice altceva din acestea, cărora mulţimii îi place să li se împotrivească. Iar ale celor ce nu se liniştesc cu judecată sînt acestea: sărăcia în bogăţie 850, creşterea  mîniei, îngrămădirea pomenirii răului, micşorarea dragostei, adaos de îngîmfare. Iar ceea ce urmează se va trece sub tăcere851.

7) Dar fiindcă «Cuvîntul» nostru a ajuns aci, după ce am vorbit despre toate, e nevoie să grăim şi despre cei ce se află întru ascultare. Căci «Cuvîntul» se îndreaptă mai ales către aceştia. Semnele celor căsătoriţi în chip nedesfrînat şi nespurcat cu virtutea aceasta bine împodobită şi cuviincioasă, sînt, după cum rînduiesc de-Dumnezeu-purtătorii părinţi, următoarele (ele se desăvîrşesc la timpul lor, dar întinzîndu-ne în fiecare zi înainte, adăugăm la ele neîncetat sporiri şi înaintări) : creşterea smereniei începătoare; micşorarea iuţimii (căci cum nu se va întîmpla aceasta, odată ce fierea e lepădată ?) ; depărtarea întunecimilor; adaosul dragostei; înstrăinarea de patimi; izbăvirea de ură; micşorarea neînfrînării, prin mustrare; necunoaşterea trîndăviei; adaos de sîrguinţă; dragostea miloasă; înstrăinarea de mîndrie, bunul de toţi dorit şi de puţini dobîndit. Nefiind apă în fîntînă, e neavenită numirea ei 852. Iar ceea ce urmează se înţelege de cei ce au minte.

8) Femeia tînără care nu-şi păzeşte patul şi-a pîngărit trupul; iar sufletul care nu şi-a păzit tocmeala şi-a pîngărit duhul. Faptei celei dintîi îi urmează necinstea, ura, bătăile, despărţirea, care e lucrul cel mai jalnic dintre toate. Iar faptei celui de al doilea, îi urmează uitarea morţii, nesăturarea pîntecelui, neînfrînarea ochilor, lucrarea slavei deşarte, somnul nesăturat, mînia învîrtoşată, nesimţirea, îngrămădirea gîndurilor, sporirea încuviinţărilor (cu ispitele), robirea ini- mii, lucrarea tulburării, neauzirea, împotrivirea în cuvînt, necredinţa, inima neîncredinţată, multa grăire, împătimirea, îndrăzneala, care e cea mai cumplită dintre toate. Iar lucrul cel mai jalnic dintre toate este inima nestrăpunsă, căreia îi urmează, în cei fără luare aminte, lipsa de durere, maica duhurilor şi a căderilor.

9) Pe cei ce se liniştesc îi războiesc cinci, iar pe cei întru supunere, trei dintre cei opt 853. Cel ce se linişteşte şi luptă cu trîndăvia se păgubeşte de multe ori. Căci va cheltui timpul rugăciunii şi al vederii duhovniceşti în meşteşugirile şi luptele cu ea.

10) Lenevindu-mă pe cînd şedeam odată în chilie şi gîndindu-mă aproape s-o părăsesc854, venind nişte bărbaţi, m-au fericit mult ca pe un sihastru (ca pe unul ce se linişteşte n.tr.) şi îndată gîndul trîndăviei a plecat, alungat de cel al slavei deşarte şi m-am mirat cum acest drac cu trei ţepuşe se împotriveşte tuturor duhurilor.

11) Priveşte în fiecare ceas bătăile, împroşcările, pornirile, schimbările soţiei tale, cum, şi încotro îi este pornirea. Dar numai cel ce a dobîndit liniştea Duhului Sfînt poate să le vadă.

12) Bunul înainte-mergător al liniştii este negrija de toate lucrurile 855 cuvenite şi necuvenite. Căci cel ce deschide celor dintîi va cădea numaidecît în cele de al doilea. Al doilea bun al liniştii este rugăciunea neobosită. Iar al treilea, lucrarea nejefuită a inimii. Ε cu neputinţă şi firesc ca cel ce n-a învăţat scrierea, să citeas- că în cărţi şi să cugete la cele citite. Dar şi mai cu neputinţă este ca cei ce n-au dobîndit cel dintîi lucru să se îndeletnicească cu celelalte două, cu dreaptă judecată.

13) Îndeletnicindu-mă eu cu ceea ce e la mijloc, am ajuns între cei din mijloc. Şi m-a luminat pe mine şi iată-mă iarăşi între ei. Dar ce era înainte de chipul văzut, cel pus peste chipurile lor n-a putut să mă înveţe 856. Căci nu era lăsat. L-am rugat atunci să-mi spună cum se află acum (Hristos, n.tr.) ? «Întru ale Sale, a spus, şi nu întru ale Sale». Iar eu am întrebat: «Ce e starea şi şederea de-a dreapta Pricinuitorului ?» «E cu neputinţă, zice, a afla aceste lucruri de taină prin auz». Atras de dorul acestora, zisei atunci: «Mai adaogă ceva !» «Încă n-a sosit ceasul», zise, «pentru că îţi lipseşte nestricăciunea. Acestea, de sînt acestea îm-  preună cu ţărîna, nu ştiu; de sînt afară de ea, nu pot spune nicidecum» 857.

14) Ε greu să ne scuturăm de somnul amiezii, mai ales în ceasurile de vară. Poate atunci şi numai atunci nu e de lepădat lucrul mîinilor.

15) Am cunoscut pe dracul trîndăviei pregătind calea şi mergînd înaintea celui al curviei, ca moleşind cu tărie trupul şi scufundîndu-l în somn, să pricinuiască în cei ce se liniştesc întinările ca în vis. De i te vei împotrivi cu tărie, se va război negreşit cu putere ca să te facă să încetezi nevoinţele, ca nefolosindu-ţi la nimic. Dar nimic nu poate dovedi înfrîngerea dracilor, ca războiul înverşunat al lor împotriva noastră.

16) În ieşiri, păzeşte cele adunate. Căci deschizîndu- se uşa, zboară păsările închise 858. Şi aşa nu vom mai avea nici un folos din liniştire.

17) Un fir mic de păr tulbură ochiul; o grijă mică alungă liniştea. Căci liniştea este lepădarea gîndurilor şi renunţarea la grijile îndreptăţite.

18) Cel ce a găsit liniştea, nu se va mai îngriji nici măcar de trupul său. Căci nemincinos este cel ce a făgăduit (Mt. 6, 25 ; I Cor. 1,9).

19) Cel ce voieşte să înfăţişeze lui Dumnezeu o minte curată şi e frămîntat de griji este asemenea ce- lui ce şi-a legat tare picioarele şi încearcă să umble repede 859.

20) Rari sînt cei ce au învăţat pînă la capăt filozofia privitoare la lume. Iar eu spun că mai puţini sînt cei ce cunosc cu adevărat filozofia liniştii celei după Dumnezeu. Cel ce nu cunoaşte încă pe Dumnezeu, nu e pregătit pentru liniştire şi se supune multor primejdii. Liniştea îi înăbuşă pe cei necercaţi. Căci, negustînd dulceaţa lui Dumnezeu, îşi pierd vremea în robiri, în împrăştieri, în trîndăvii şi risipiri 860.

21) Cel ce s-a atins de frumuseţea rugăciunii, va fugi de mulţimi ca un asin sălbatec. Căci ce altceva dacă nu rugăciunea a eliberat pe asinul sălbatec de toată amestecarea cu oamenii ? Cel ce este înfăşurat în patimi şi petrece în pustie, ia aminte la mişcarea acestora861. Aceasta mi-a spus-o şi m-a învăţat şi un sfînt bătrîn, Gheorghe Arsilaitul, pe care îl cunoaşte şi cuvioşia ta. Acesta, învăţînd odată un suflet netrebnic şi călăuzindu-l spre liniştire, «dimineaţa am văzut, zicea, tăbărînd asupra lui din plin dracii slavei deşarte şi ai poftei; la amiază pe cei ai lenii, ai întristării şi ai mîniei; iar seara, pe cei iubitori de murdărie şi pe tiranii pîntecelui».

22) Mai bun este un sărac ascultător 862, decît un sihastru furat de griji.

23) Cel ce se îndeletniceşte cu liniştirea cu dreaptă judecată şi nu vede cîştigul ei în fiecare zi, sau nu se linişteşte cu judecată, sau e furat de închipuirea de sine.

24) Liniştea este neîntrerupta închinare lui Dumnezeu şi starea în faţa Lui 863.

25) Pomenirea lui Iisus să se unească cu răsuflarea ta şi atunci vei cunoaşte folosul liniştii 864.

26) Căderea celui ascultător e din voinţa lui; a sihastrului, (a celui ce se linişteşte) este din depărtarea de rugăciune.

27) De te bucuri de vizite în chilie, cunoaşte că petreci în trîndăvie şi nu te îndeletniceşti cu Dumnezeu. Pildă de rugăciune să-ţi fie văduva aceea nedreptăţită de protivnicul ei (Lc. 18, 3).

28) Iar pildă de liniştire, marele şi întocmai cu îngerii sihastrul Arsenie. Adu-ţi aminte în singurătatea ta de vieţuirea acestui mare sihastru (isihast) şi vezi cum depărta de multe ori şi pe cei ce veneau la el 865, ca să nu piardă ceea ce era mai bun 866.

29) Am cunoscut pe draci îndemnînd pe cei fără judecată dintre cei ce umblă de colo pînă colo, să se ducă mai ales la cei ce se liniştesc cu dreaptă judecată, ca să-i împiedece pe aceia prin ei, fie cît de puţin, din lucrarea lor. Socoteşte pe aceştia ca atare şi nu te sfii să-i superi cu bună credincioşie pe cei leneşi. Căci poate din supărare vor înceta să umble fără rost 867. Dar vezi ca nu cumva, de dragul scopului mai sus pomenit, să întristezi în zadar vreun suflet, care vine însetat să scoată apă de la tine 868. În toate ai nevoie de făclia dreptei socoteli 869.

30) Viaţa celor ce se liniştesc, mai bine zis a celor ce petrec în singurătate, să se săvîrşească potrivit cu conştiinţa şi cu simţirea. Cel ce aleargă cu judecată să-şi îndrumeze toate îndeletnicirile, cuvintele, gîndurile, paşii, voirile şi mişcările după Domnul, întru sfinţirea sufletului, şi să le facă toate în faţa Lui. Iar de e furat (din această aţintire), încă nu vieţuieşte potrivit virtuţii 870.

31) «Deschide-voi, zice în psaltire, gîndul meu» (Ps. 48, 4) şi voirea mea, pentru că sînt încă lipsit de darul deosebirii. Iar eu voi înălţa prin rugăciune voinţa mea şi, de acolo, voi aştepta încredinţarea (adeverirea sau cunoştinţa) 871.

32) Credinţa este aripa rugăciunii. Căci neavînd-o pe aceasta, se va întoarce iarăşi în sînul meu. Credinţa este starea neîndoielnică a sufletului, neclătinat de nici o împotrivire. Credincios este nu cel ce socoteşte că Dumnezeu poate toate; ci cel ce crede că va primi toate 872.

33) Credinţa este pricinuitoarea celor nădăjduite. Şi aceasta a arătat-o tîlharul. Maica credinţei este osteneala şi inima dreaptă. Cea dintîi o face neîndoielnică, a doua o pricinuieşte. Credinţa este maica celor ce se liniştesc (a sihaştrilor = isihaştilor). Căci de nu vei crede, cum te vei linişti ?873

34) Cel ce se află încătuşat în închisoare e apăsat de frica celui ce-l va chinui. Iar în cel ce se linişteşte în chilie s-a născut frica de Domnul. Nu se teme cel dintîi aşa de mult de judecată, ca cel de al doilea, de judecata Domnului. Ai nevoie de multă frică în liniştire, o, minunatule ! Căci nimic nu poate alunga aşa de mult trîndăvia, ca frica 874.

35) Osînditul, de cîte ori vine în temniţă judecătorul, caută ţintă la el. Iar lucrătorul adevărat al liniştii caută ţintă spre ceasul cînd va veni cel ce-l grăbeşte 875. Cel dintîi e legat de povara întristării. Cel de al doilea, de izvorul de lacrimi.

36) De dobîndeşti toiagul răbdării, cîinii vor înceta îndată de a se obrăznici. Răbdarea este durerea nesfărîmată a sufletului, care nu se clinteşte nicidecum sub loviturile îndreptăţite sau neîndreptăţite. Răbdarea e rînduită pentru necazul pe care-l aşteaptă în fiecare zi. Răbdător este lucrătorul care nu cade, sau îşi cîştigă, din căderi, biruinţe. Răbdarea e tăierea scuzelor şi luarea aminte la sine 876.

37) Nu are lucrătorul (liniştii) atîta nevoie de hrană, ca de răbdare. Căci pentru lipsirea de cea dintîi va lua cunună, dar din lipsa celei de a doua, va agonisi pierzarea.

38) Bărbatul răbdător a murit înainte de mormînt, făcîndu-şi mormînt chilia sa. Răbdarea se naşte din nădejde şi plîns; căci cel lipsit de acestea două e robul trîndăviei.

39) Luptătorul lui Hristos trebuie să cunoască pe care dintre vrăjmaşi trebuie să-i gonească de departe şi pe care să-i îngăduie să se războiască cu ei. Uneori lupta aduce cunună. Alteori ferirea de ea lasă pe cei ce o ocolesc, neprobaţi. Nu se pot învăţa acestea prin cuvînt 877. Căci nu toţi avem aceleaşi însuşiri şi avem de luptat cu aceleaşi ispite.

40) Pe unul din duhuri pîndeşte-l prin trezvie, căci şi el se războieşte fără odihnă: cînd stai, cînd te strămuţi, în scaun, în mişcare, cînd te întinzi, în rugăciune, în somn 878.

41) Unii dintre cei ce sînt înainte-şezători pe drumul liniştirii ţin în ei lucrarea neîncetată, potrivit cu cuvîntul: «Mai înainte văzut-am pe Domnul înaintea mea pururea» (Ps. 15, 8). Căci nu toate pîinile hranei duhovniceşti, ale grîului ceresc, sînt la fel. Iar alţii, pe cea arătată prin cuvintele : «Prin răbdarea voastră veţi cîştiga sufletele voastre» (Lc. 21, 29). Alţii, pe cea din cuvintele : «Privegheaţi şi vă rugaţi» (Mc. 14, 38). Alţii, pe cea din cuvintele: «Pregăteşte-ţi spre ieşire lucrurile tale». Alţii, pe cea din cuvintele: «Smeritu-m-am şi m-a mîntuit pe mine» (Ps. 114, 6). Unii se gîndesc pururea la cuvîntul: «Nu sînt vrednice pătimirile vremii de acum de slava viitoare» (Rom. 8, 18). Alţii, la spusa: «Ca nu cumva să-l răpească şi nu va fi Cel ce-l izbăveşte» (Ps. 49, 29). Toţi aleargă, dar numai unul ia cunună fără osteneală 879.

42) Cel ce a înaintat nu lucrează numai cînd veghează, ci şi cînd doarme. De aceea unii ocărăsc pe draci chiar cînd vin la ei în vise, şi îndeamnă femei desfrînate la neprihănire. Nu aştepta vizite şi nici nu te pregăti pentru ele. Căci starea de linişte e simplă şi liberă de orice legătură.

43) Nimeni, voind să zidească turn şi chilie pentru liniştire, nu va porni la aceasta înainte ca, şezînd, să socotească şi să afle prin rugăciune de are cele trebuincioase pentru isprăvirea lucrării, ca nu cumva să se facă, după punerea temeliei, de rîsul duşmanilor şi piedecă celorlalţi lucrători.

44) Ia seama la dulceaţa venită în sufletul tău, de nu cumva ţi s-a tocmit cu viclenie de către doftori răutăcioşi, mai bine zis uneltitori.

45) Noaptea, dă cel mai mult timp rugăciunii şi mai puţin cîntării, iar ziua, fii după puterile tale. Citirea ajută nu puţin la luminarea şi adunarea minţii 880. Căci cuvintele citite sînt ale Duhului Sfînt, care pun în bună rînduială pe cei ce se îndeletnicesc cu ele. Fie-ţi ţie, celui ce eşti lucrător (al liniştii), cele ce le citeşti, lucrătoare881. Iar lucrarea lor face de prisos citirea altora.

46) Caută să luminezi cuvintele sănătăţii mai degrabă prin osteneli decît prin cărţi. Nu te ocupa cu cuvintele unei cugetări străine 882, înainte de a fi cîştigat putere duhovnicească; căci fiind cuvinte ale întunericului, întunecă pe cei fără putere 883.

47) O cupă ajunge de multe ori pentru a cunoaşte gustul vinului; şi un cuvînt al unui sihastru face cunoscute celor ce pot să înţeleagă toată lucrarea şi starea lui lăuntrică.

48) Dobîndeşte un ochi neîmprăştiat al sufletului împotriva închipuirii de sine. Căci nimic nu te poate fura şi pierde atît de mult, ca aceasta884.

49) Cînd ieşi afară, înfrînează-ţi limba. Căci poate să risipească în grabă multe osteneli.

50) Cîştigă-ţi o stare sufletească neiscoditoare. Căci curiozitatea poate întina liniştea, cum nu o poate altceva 885.

51) Celor ce vin la tine pune înainte cele de trebuinţă trupului şi duhului 886. De sînt mai înţelepţi, să le arătăm filozofia (înţelepciunea liniştii) prin tăcere. Iar de sînt în starea de fraţi, să le deschidem uşa pe măsura lor. Dar mai bine este ca pe toţi să-i socotim mai presus de noi.

52) Voind eu să opresc cu totul pe cei ce sînt încă ca nişte prunci, de la lucrul mîinilor în adunările (slujbelor), m-a oprit cel ce purta toată noaptea nisipul în poala sa.

53) După cum sînt opuse dogmele Sfintei, Neziditei şi Închinatei Treimi, dogmei despre iconomia în trup a Unuia din prealăudata Treime (căci cele ce sînt în Sfînta Treime, la plural, în aceasta sînt la singular, iar cele ce sînt acolo la singular aci sînt la plural 887), aşa altele sînt îndeletnicirile proprii liniştirii şi altele, cele proprii ascultării 888.

54) Dumnezeiescul apostol zice: «Cine a cunoscut mintea Domnului ?» (Rom. 11, 35). Iar eu zic: Cine a  cunoscut mintea celui ce se linişteşte cu trupul şi cu sufletul ?889

Puterea împăratului stă în bogăţia şi mulţimea supuşilor ; puterea celui ce se linişteşte, în bogăţia rugăciunii.

Read full post »

27.01. Despre sfinţita liniştire a trupului şi a sufletului

Partea I

1) Noi cei ce sîntem ca nişte robi cumpăraţi şi supuşi ai nelegiuitelor patimi, cunoaştem prin aceasta destul de bine şi pe robii şi chipurile şi poruncile şi vicleşugurile duhurilor ce stăpînesc peste ticălosul nostru suflet. Dar sînt alţii, care au fost luminaţi despre uneltirile lor prin lucrarea Duhului Sfînt şi prin izbăvirea de ele. Unul îşi dă cu socoteala despre tihna sănătăţii din durerea bolii în care se află, altul înţelege tristeţea bolii din bucuria stării de sănătate în care se află. Noi, ca nişte neputincioşi, ne-am temut să vorbim (să filozofăm n.tr.) în acest «Cuvînt» despre limanul liniştii, ştiind că totdeauna se află un cîine oarecare în trapeza bunei obşti şi încearcă să răpească din ea o bucată de pîine, sau sufletul, şi purtîndu-l în gură să fugă de acolo şi să-l mănînce în tihnă. De aceea, ca să nu fim în «Cuvîntul» nostru ca acest cîine şi să nu dăm prilej să fie aşa, celor ce caută prilej, am socotit că nu e îngăduit să vorbim acum despre pace ostaşilor Împăratului nostru, aflaţi cu tot sufletul în război. Ci să spunem numai atîta, că celor ce luptă cu tărie li s-au împletit cununile păcii şi ale liniştii. Deci vom spune puţine cuvinte despre linişte, în chip de discernămînt, ca să nu întristăm pe vreunii că am părăsit «Cuvîntul» la mijlocul lui, fără nici o silinţă de a încerca să spunem ceva despre ea.

2) Liniştirea trupului este ştiinţa şi buna aşezare a purtărilor şi a simţurilor lui. Iar liniştirea sufletului este conştiinţa gîndurilor şi cugetarea nefurată. Prietenul liniştii este gîndul bărbătesc şi hotărît care stă neaţipit în poarta inimii şi omoară sau alungă gîndurile care vin 823. Cel ce se linişteşte întru simţirea inimii cunoaşte ceea ce s-a spus. Iar cel ce este încă prunc nu cunoaşte aceasta. Cel ce se bucură de linişte şi de cunoştinţă (isihastul cunoscător n.tr.) nu are nevoie de cuvinte. Căci îşi luminează cuvintele din fapte.

3) Începutul liniştirii stă în alungarea zgomotelor ca a unora ce tulbură adîncul. Iar sfîrşitul ei stă în a nu se teme de zgomote, ci în a fi nesimţitor la acestea.

4) Înaintînd, cel ce se linişteşte nu înaintează cu cuvîntul, ci este, blînd şi întreg, casă a iubirii. El e anevoie de urnit la cuvînt şi de nemişcat spre mînie. Dar şi lucrul dimpotrivă e vădit.

5) Cel ce se linişteşte, se sîrguieşte să închidă netrupescul în casa trupească, ceea ce e un lucru preaminunat 824.

6) Pisica pîndeşte şoarecele şi gîndul celui ce se linişteşte, şoarecele cunoscut cu mintea. Nu respinge pilda mai sus pusă. Iar de nu, încă n-ai cunoscut liniştea.

7) Monahul adevărat nu e ca un monah ce vieţuieşte cu alt monah. Căci monahul are nevoie de trezvie multă şi de minte neîmprăştiată. În lucrul dintîi e ajutat de multe ori de altul, iar în cel de al doilea îl ajută îngerul 825.

8) Puterile înţelegătoare liturghisesc împreună şi se mişcă în cel ce se linişteşte. Dar despre lucrul dimpotrivă voi tăcea826.

9) Adîncă e prăpastia dogmelor. Iar mintea celui ce se linişteşte sare fără primejdie în ele 827. Nu e ferit de primejdie cel ce înoată îmbrăcat; nici cel ce se atinge de teologie (de cunoaşterea lui Dumnezeu) stăpînit de patimă.

10) Chilia este îngrăditura trupului celui ce se linişteşte. Ea are înăuntru casa cunoştinţei.

11) Cel ce suferă de o boală sufletească şi se apuca de liniştire este asemenea celui ce sare din corabie în mare şi socoteşte că va ajunge pe o scîndură, fără primejdie, la uscat.

12) Celor ce se luptă cu lutul, le vine la timp potrivit liniştea în ajutor 828, dacă au şi un povăţuitor. Căci cel însingurat are nevoie de tărie îngerească. Dar cuvîntul meu priveşte pe cei ce s-au liniştit cu adevărat cu trupul şi cu duhul.

13) Isihastul care s-a lenevit va grăi lucruri mincinoase, îndemnînd pe oameni prin cuvinte cu două înţelesuri ca să-i oprească de la liniştire. După ce a părăsit chilia, învinuieşte pe draci şi a uitat că el însuşi s-a făcut sieşi drac.

14) Am văzut călugări ce se linişteau săturîndu-şi dorul lor aprins după Dumnezeu fără să-l sature şi aprinzînd foc din foc, dragoste din dragoste şi dor din dor 829.

15) Cel ce se linişteşte (sihastrul) este chipul pămîntesc al îngerului, care a eliberat din trîndăvie şi din moleşeală rugăciunea prin scrisoarea dorului şi prin literele sîrguinţei 830.

16) Cel ce se linişteşte (sihastrul) e cel ce strigă cu tărie : «Gata este inima mea, Dumnezeule !» (Ps. 56, 10 ; 107, 1). Cel ce se linişteşte (sihastrul) este acela care zice : «Eu dorm, dar inima mea veghează» (Cînt. Cînt. 5, 2).

17) Închide trupului uşa chiliei, şi cuvîntului uşa limbii, şi duhului (rău) uşa dinăuntru.

18) Liniştea mării şi arşiţa soarelui de amiazi pun la încercare răbdarea corăbierului; lipsa celor de trebuinţă vădeşte sîrguinţa celui ce se linişteşte. Cel dintîi pluteşte moleşit pe ape; cel de al doilea, trîndăvindu- se, se amestecă în mulţime831.

19) Nu te teme de ciocăniturile care te distrag. Căci plînsul nu ştie de frică, nici nu se sperie.

20) Cei a căror minte a învăţat să se roage cu adevărat vorbesc cu Domnul, ca cei ce stau de faţă cu Cel ce stă de faţă, ca cei ce grăiesc la urechea Împăratului. Cei a căror gură se roagă, se aseamănă cu cei ce cad la picioarele Lui de faţă cu sfatul întreg. Cei ce petrec în lume, îl roagă pe împăratul din mijlocul poporului întreg. De ai învăţat acest meşteşug, nu-ţi va fi necunoscut ceea ce-ţi spun.

21) Şezînd pe o înălţime, ia seama la tine însuţi, dacă te pricepi, şi atunci vei vedea cum, cînd, de cînd, cîţi şi care furi vin să intre şi să fure strugurii. Obosind de pîndă, ridică-te şi roagă-te. Şi iarăşi şezînd, ţine-te cu bărbăţie de lucrarea de mai înainte.

22) Cineva, care încercase lucrul acesta, voia să vorbească despre el în chip subţire şi amănunţit. Dar s-a temut ca nu cumva să-i facă pe lucrători să se lenevească şi pe cei ce doresc să se apuce de el, să-i alunge cu sunetul cuvintelor. Cel ce vorbeşte în chip subţire şi întru cunoştinţă despre liniştire ridică pe draci împotriva lui. Căci nimeni altul nu poate da pe faţă urîciunile acestora.

23) Cel ce a ajuns la linişte, a cunoscut adînc (abis) de taine. Dar n-a ajuns la aceasta dacă n-a văzut şi n-a auzit mai înainte zgomotele valurilor şi ale vînturilor şi n-a fost poate stropit de ele. Ceea ce am spus e întărit de marele apostol Pavel. Căci dacă nu ar fi fost răpit în rai ca în linişte, n-ar fi putut auzi cuvinte negrăite (II Cor. 12, 2) 832.

24) Urechea liniştii primeşte de la Dumnezeu lucruri minunate. De aceea şi în cartea lui Iov, această, prea înţeleaptă a spus : «Oare nu va primi urechea cuvinte minunate de la El ?» (Iov 4, 12).

25) Se linişteşte cel ce fuge fără ură de toate, aşa cum altul aleargă cu nepăsare spre ele. Acela nu voieşte să sufere vreo întrerupere în dulceaţa primită de la Dumnezeu.

26) «Mergi, vinde-ţi repede averile tale». Căci «vinde- ţi» cere timp. «Şi le dă săracilor» (Mt. 19, 21), ca să-ţi ajute prin rugăciune spre liniştire 833. «Şi ia-ţi crucea ta» şi purtînd-o prin ascultare şi răbdînd cu tărie povara tăierii voii tale, vino «şi-Mi urmează Mie» spre dobîndirea liniştii prea fericite şi te voi învăţa lucrarea şi vieţuirea nevăzută a puterilor înţelegătoare 834. Aceştia nu se vor sătura în vecii vecilor să laude pe Făcătorul şi nici cel ce a intrat în cerul liniştii, să laude pe Ziditorul. Nu se îngrijesc de cele materiale, cei nemateriali ; nici de hrană, cei nemateriali, dar întrupaţi. Nu simt, cei dintîi, plăcerea mîncării; nici cei de al doilea, nu au nevoie de făgăduinţa ei 835. Nu se îngri- jesc acolo de bani şi de avere ; nici aceştia de supărări din partea duhurilor.

Nu au cei de sus dorinţa după zidirea văzută; nici cei de jos care se liniştesc, pofta vederii sensibile. Nu vor înceta aceia să sporească în iubire. Nici aceştia să se întreacă în fiecare zi cu aceia. Nu le e necunoscută acelora bogăţia sporirii; nici acestora dragostea urcuşului. Nu se vor opri aceia pînă ce nu vor ajunge pe serafimi; nici aceştia nu vor obosi pînă ce nu se vor face îngeri 836. Fericit este cel ce nădăjduieşte. De trei ori fericit cel ce, voind, a ajuns înger.

Read full post »