03.04 Despre îndumnezeire

4. DESPRE ÎNDUMNEZEIRE

a. Cele două etape ale îndumnezeirii

Îndumnezeirea este desăvârşirea şi deplina pătrundere a omului de Dumnezeu, dat fiind că în alt chip el nu poate ajunge la desăvârşire şi la deplina spiritualizare. Păcatul a ştirbit şi a înlănţuit, ca într-o vrajă rea, într-o mare măsură, puterile firii omeneşti. Noi nu cunoaştem exact toată amploarea puterilor de care e capabilă firea noastră. Invidia, grija, ura îi paralizează elanurile. Iubirea ce o avem faţă de cineva, sau o are cineva faţă de noi, încrederea ce ni se acordă sau o acordăm, deci orice ieşire din egoismul păcătos, dezlănţuie în noi puteri ce nu ni le bănuiam, întocmai cum sărutul lui Făt Frumos trezeşte din paralizia unui somn nefiresc pe Ileana Cosânzeana.

Dacă starea aceasta în care a aruncat păcatul firea omenească este o stare contrară firii, teoretic am putea spune că prima treaptă la care se ridică ea prin refacere este aceea de natură adevărată. Dar concret, nu se poate distinge o stare de natură pură, întrucât chiar ridicarea naturii la starea aceasta nu se poate realiza prin puterile ei, în sensul că s-ar scutura singură din somnul lor, şi ar rămâne numai la ele, ci numai prin colaborarea cu puterile dumnezeieşti se ridică şi rămâne în această stare. Astfel, în cursul procesului de îndumnezeire, multă vreme omul în anumite privinţe nu a atins încă nivelul de deplină sănătate a naturii sale, dar în alte privinţe a depăşit, prin harul dumnezeiesc, nivelul pur natural.

Lumina luminează mult timp în întuneric. Omul cel nou creşte în lupta cu rămăşiţele omului vechi. El duce, de când a fost sădit în el germenele omului nou, adică de la botez, pe de o parte, o viaţă supranaturală, dar pe de alta, încă şi una subnaturală.

Îndumnezeirea în sens larg începe de la botez, întinzându-se de-a lungul întregului urcuş spiritual al omului, în care sunt active şi puterile lui, adică de-a lungul purificării de patimi, al dobândirii virtuţilor şi al iluminării. Iar dacă în acest urcuş puterile naturale ale omului sunt în continuă creştere, ca să-şi ajungă apogeul în clipa când au ajuns apte de a vedea lumina dumnezeiască, primind ca putere văzătoare lucrarea Duhului Sfânt, am putea spune că îndumnezeirea prin care se realizează această dezmorţire şi creştere coincide cu procesul dezvoltării puterilor umane până la limita lor, sau cu deplina realizare a naturii omeneşti, dar şi cu depăşirea lor nesfârşită prin har.

Căci îndumnezeirea nu se opreşte niciodată, ci ea continuă şi dincolo de limita ultimă a puterilor naturii umane, la infinit. Pe aceasta din urmă am numi-o îndumnezeire în sens restrâns.

Pentru justificarea acestei afirmări am putea aduce pilda îndumnezeirii omenităţii lui Iisus Hristos, care de asemenea începe propriuzis după Patimi şi prin înviere, când, conform Sfântului Grigorie de Nyssa, însuşirile şi lucrările naturii umane sunt covârşite de atributele şi lucrările dumnezeirii. Aceasta se desăvârşeşte în înălţarea lui Iisus la cer, ca om. Ea a făcut posibilă şi îndumnezeirea noastră personală, înţeleasă de asemenea ca o ridicare deasupra atributelor şi lucrărilor omeneşti, la atributele şi lucrările dumnezeieşti.

Astfel, dacă îndumnezeirea în sens larg înseamnă ridicarea omului până la nivelul cel mai înalt al puterilor sale naturale, sau până la realizarea deplină a omului, întrucât în tot acest timp se află în el activă şi puterea dumnezeiască a harului, îndumnezeirea în sens strâns cuprinde progresul pe care-l face omul dincolo de limita puterilor sale naturale, dincolo de marginile naturii sale, în planul dumnezeiesc mai presus de fire.

Aceste două feluri de îndumnezeire se deosebesc, dar între ele există totuşi o continuitate ca între două etape ale aceluiaşi urcuş, deşi pentru trecerea de la prima etapă la a doua e necesar un salt, întrucât în prima etapă lucrează şi omul, dar în a doua, numai Dumnezeu.

Dacă în cursul urcuşului spiritual al omului, până la dezvoltarea deplină a puterilor sale naturale prin colaborarea lor, harul dumnezeiesc n-ar da alt ajutor decât pe acela ca puterile naturale ale omului să se dezvolte până la limita lor, aproape că ar fi neîndreptăţită numirea de îndumnezeire pentru acest proces, deşi el se realizează cu concursul puterii dumnezeieşti. Dar cum harul produce în om, chiar în cursul acestui urcuş, şi efecte care depăşesc limita naturii pure, acesta e un motiv şi mai important pentru care nu se poate refuza numele de îndumnezeire nici urcuşului spiritual al omului dinainte de atingerea limitelor ultime ale puterilor sale naturale.

Pe de altă parte, am văzut în capitolele anterioare, că încetarea activităţii naturale a puterilor spirituale ale omului nu înseamnă o oprire totală a oricărei activităţi şi a oricărei dezvoltări a lor. Ele continuă să lucreze, dar nu prin faptul că ar mai putea pune la contribuţie resursele lor naturale, ci exclusiv prin faptul primirii energiei dumnezeieşti. Într-un fel oarecare, omul rămâne activ, dar e activ ca primitor al puterii mereu sporite a lui Dumnezeu. De aceea, îndumnezeirea e considerată totuşi ca o experienţă de care numai omul e capabil. Iar receptarea aceasta a omului face parte dintr-o dezvoltare fără sfârşit, care, deşi nu înseamnă o creştere a puterii de activitate naturală, sau o lărgire a naturii umane ca izvor intrinsec de putere şi activitate, înseamnă totuşi o creştere a puterii sale receptive, a puterii de a primi şi de a folosi în tot mai largă măsură energiile divine. Iar întrucât creşterea aceasta a puterii de a se împărtăşi de darul dumnezeiesc, deşi se face tot prin puterea acestuia, presupune totuşi o capacitate virtuală de a primi o astfel de creştere, ea e într-un anumit sens o dezvoltare a unei potenţe a naturii, a potenţei ei receptive.

Puterea aceasta receptivă desigur că nu trebuie înţeleasă ca o capacitate de a se lărgi în mod fizic, ci în mod spiritual, deci în baza unui impuls interior, existent măcar virtual în firea umană, anterior atingerii cu ceea ce primeşte ca dar. Darul acesta e descris de toţi Sfinţii Părinţi ca durând şi crescând în vecii vecilor, deci şi puterea de primire a lui, deşi, pe de altă parte, ei spun că omul va «pătimi» îndumnezeirea, o va suferi pasiv, nu o va produce, căci a intrat în odihnă fără de sfârşit. În viziunea lui Dionisie Areopagitul toate treptele îngereşti se află etern într-o tensiune dinamică spre Dumnezeu, progresând mereu în îndumnezeire. Iar Sfântul Grigorie de Nyssa aseamănă acest dar necontenit sporit şi primirea lui, cu exemplul urcuşului lui Moise.

Deci, când am vorbit de încetarea naturii umane de a mai lucra şi prin puterile sale, măcar în cât de mică măsură, am înţeles că a ajuns la limita dezvoltării ei după fire, că a ajuns la limita ei ca izvor de putere şi de activitate, nu însă şi ca potenţă receptivă. Procesul de dezvoltare a naturii umane nu e sfârşit, deşi ca izvor şi ca subiect de putere proprie ea nu mai are nici o dezvoltare şi în acest sens toată creşterea ei în lucrări dumnezeieşti e după har, nu după natură. Dar faptul că chiar sporirea fără sfârşit şi îndumnezeirea are totuşi ca bază şi o potenţă receptivă sădită în firea omului, e exprimată în Răsărit prin doctrina că omul e făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Prin păcat nu s-a pierdut chipul, dar s-a oprit procesul asemănării cu Dumnezeu. Acesta, preluat în Hristos, nu va mai avea sfârşit. Omul devine tot mai asemenea cu Dumnezeu, fără să se identifice cu El. Omul va înainta în veci în «asemănarea» cu Dumnezeu, în unirea tot mai deplină cu El, dar niciodată nu va ajunge până la identificarea cu El; va putea reflecta tot mai mult pe Dumnezeu, dar nu va deveni ceea ce e Dumnezeu.

Aceasta distinge asemănarea de identitate, sau calitatea de dumnezeu prin har, de Dumnezeu prin natură. Întrucât în general cunoscătorul devine tot mai asemenea cunoscutului, omul devine şi tinde să devină tot mai asemenea cu Dumnezeu, tot mai mult ceea ce e Dumnezeu, sau, dumnezeu prin har. Procesul îndumnezeirii, fiind deci tot una cu procesul «asemănării», e într-o anumită privinţă o dezvoltare prin har a unei potenţe sădite în om, mai ales că «asemănarea» nu e decât o dezvoltare a «chipului»

Această dezvoltare a naturii, fie şi numai ca receptivitate, e un nou motiv pentru care între îndumnezeirea din prima etapă şi a doua nu este o întrerupere, deşi observările de mai sus au scos totodată în relief şi incontestabile deosebiri între ele şi un salt de la prima etapă la a doua, care înseamnă şi o ieşire din legile naturii în general. Dar îndumnezeirea în sens strâns, ca proces de desăvârşire a omului după ce naturalul a ajuns la limita puterilor lui de activitate şi după ce a încetat orice contribuţie activă din partea lui, aparţine de abia veacului viitor. În timpul vieţii de aici ea e numai anticipată în clipe scurte, în formă de arvună.

b. îndumnezeirea, în sens strict

Ne vom ocupa aci de îndumnezeirea în sens strâns pentru că ea ne arată într-o formă mai clară ce este îndumnezeirea propriu-zis.

Problema cea mai importantă este aceea a raportului între ea şi natura umană. Precum am văzut, Sfinţii Părinţi spun că prin îndumnezeire încetează lucrările naturii umane, fiind înlocuite cu lucrări dumnezeieşti, atributele naturale fiind copleşite de slava dumnezeiască. Astfel, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune : «Sufletul devine dumnezeu, odihnindu-se, prin participare la harul dumnezeiesc, de toate lucrările sale mintale şi sensibile, şi odihnind deodată cu sine toate lucrările naturale ale trupului, care se îndumnezeieşte împreună cu sufletul în proporţie cu participarea lui la îndumnezeire, aşa încât atunci se va arăta numai Dumnezeu, atât prin suflet cât şi prin trup, atributele naturale fiind biruite de prisosinţa slavei». Sfântul Grigorie Palama spune, aproape repetând pe Sfântul Maxim, că atunci când Dumnezeu Se face vizibil sfinţilor în lumină, «încetează orice putere de cunoaştere, Dumnezeu unindu-Se cu ei ca cu nişte dumnezei. Prin participarea la Cel desăvârşit se transformă şi ei înspre mai bine ; căci, ca să vorbim ca proorocul, schimbându-şi puterea, opresc orice lucrare a sufletului şi a trupului, aşa încât nu mai apare şi nu mai priveşte decât Acela prin ei, fiind copleşite atributele naturale, de prisosinţa slavei».

În acest sens, Sfântul Grigorie Palama poate spune de cei ce se învrednicesc de vederea luminii dumnezeieşti că ies din timp. Sfântul Grigorie Palama afirmă, întemeiat pe Sfântul Maxim, că îndumnezeirea ridică natura deasupra graniţelor ei. «Numai îngerii care şi-au păstrat locul lor şi aceia dintre oameni care au ajuns la cinstea mai presus de fire, dată fiinţelor cuvântătoare, se împărtăşesc şi de lucrarea şi de harul îndumnezeitor, de însăşi lumina dumnezeiască şi negrăită. Căci numai harului dumnezeiesc îi este propriu, după Maxim Mărturisitorul, să dăruiască făpturilor îndumnezeirea proporţional cu treapta lor, luminând natura cu lumina cea mai presus de fire şi ridicând-o, prin prisosinţa slavei, deasupra graniţelor ei».'

La fel consideră îndumnezeirea, ca o ridicare a naturii umane din graniţele ei, Sfântul Grigorie de Nyssa. E drept că acesta vorbeşte de îndumnezeirea naturii umane a lui Iisus Hristos, dar îndumnezeirea Aceluia e începutul îndumnezeirii naturii umane în general. Astfel Sfântul Grigorie afirmă cu îndrăzneală că după trecerea prin Patimi, trupul lui Iisus s-a făcut prin «întrepătrundere» cu natura divină «ceea ce este şi natura care 1-a primit»; că dreapta lui Dumnezeu sau puterea creatoare a Lui, care e însuşi Logosul, a ridicat pe omul unit cu ea la înălţimea ei proprie, făcându-l prin «întrepătrundere» ceea ce este şi ea după fire. Acest act a fost o «prefacere». În baza acestui fapt «natura umană a devenit tot ce era natură divină, în care se afla: nemuritoare în cel nemuritor, lumină în lumină, nestricăcioasă în cel nestricăcios, nevăzută în cel nevăzut. Căci totdeauna când în asemenea împreunări prevalează cu mult o parte, aceasta preface şi cealaltă parte». «Astfel partea omenească n-a mai rămas în măsurile şi în atributele ei, ci a fost ridicată şi a devenit, în loc de om, dumnezeu».

Desigur, privită în sine, natura umană nu se face una cu dumnezeirea, după fiinţă. Dar împreună cu dumnezeirea, «se preface şi ea în dumnezeire », «nu mai rămâne în graniţele şi atributele ei». Aceasta se întâmpla însă numai după înviere, dar nu cu fiinţa. Viaţa adevărată aflătoare în trup, neputând rămâne în moarte, a ridicat prin înviere trupul de la stricăciune, la nestricăciune. Precum se ascunde focul în lăuntrul lemnului, dar pe urmă izbucneşte la suprafaţă, încălzindu-l şi făcându-l şi pe el să ardă, aşa s-a ascuns dumnezeirea în trup, până la moarte şi în timpul morţii, ca pe urmă să-l umple de viaţa sa, ca pe o pârgă a firii noastre, încât nu se mai poate distinge fiecare fire a Lui, ci, firea omenească a lui lisus prefăcându-se prin întrepătrundere cu cea dumnezeiască, a primit atributele acesteia, sau puterea dumnezeirii.

Pe de altă parte, sinodul al IV-lea ecumenic (de la Calcedon) şi cel de al Vl-lea (de la Constantinopol) au definit că cele două firi şi lucrări s-au unit, în persoana lui lisus, «fără amestecare (contopire) şi fără schimbare », condamnând ca monofizism orice opinie contrară. Iar Sfântul Ioan Damaschin înţelege îndumnezeirea trupului şi a voinţei omeneşti a lui lisus în sensul că nu le-a scos din graniţele lor, că nu a produs nici o schimbare a însuşirilor sau a lucrărilor lor. «Trebuie să se ştie că nu spunem că trupul Domnului s-a îndumnezeit, s-a făcut asemenea lui Dumnezeu şi dumnezeu în virtutea unei modificări sau schimbări sau prefaceri, sau amestecări a firii..., ci prin întrepătrunderea firilor în chipul în care vorbim de înroşirea fierului prin foc. Dar cum mărturisim că întruparea s-a făcut fără modificare şi schimbare, tot astfel hotărâm că s-a făcut şi îndumnezeirea trupului. Prin faptul că «Cuvântul trup S-a făcut», nici Cuvântul n-a ieşit din graniţele dumnezeirii Sale şi din măririle Sale proprii, demne de Dumnezeu, şi nici trupul, pentru că s-a îndumnezeit, nu şi-a schimbat firea sau însuşirile lui fireşti. Căci şi după unire au rămas firile neamestecate (necontopite), iar însuşirile acestora, nevătămate. Trupul Domnului însă s-a îmbogăţit cu lucrările dumnezeieşti, în virtutea uniunii prea curate cu Cuvântul, după ipostas, fără ca însuşirile cele fireşti să sufere vreo pierdere. Căci nu lucrează cele dumnezeieşti în virtutea energiei (lucrării) lui, ci în virtutea Cuvântului unit cu el, Cuvântul arătându-Şi prin el propria energie (lucrare). Căci fierul înroşit în foc arde, nu pentru că posedă în virtutea unui principiu firesc energia de a arde, ci pentru că posedă această energie din pricina unirii cu focul. Aşadar trupul era muritor prin el însuşi, dar dătător de viaţă din cauza unirii, după ipostas, cu Cuvântul.

Tot astfel şi cu îndumnezeirea voinţei ; nu spunem că lucrarea ei firească a fost modificată, ci că s-a unit cu voinţa lui Dumnezeu cel înomenit».

Cum conciliem însă afirmarea unora, că îndumnezeirea a scos firea omenească din graniţele ei, cu afirmarea altora, că n-a scos-o ?

La o privire mai atentă ni se descoperă că e contrazicere numai în cuvinte. Putinţa concilierii ne-o dă însuşi Sfântul Ioan Damaschin, când spune că firea omenească s-ar fi schimbat numai dacă ar fi devenit ea însăşi izvorul atributelor şi lucrărilor dumnezeieşti. Căci aceasta caracterizează fiinţa divină: calitatea de izvor ultim al lucrărilor divine, întrucât firea umană n-a devenit ea însăşi izvorul energiilor (lucrărilor) divine, ceea ce nu afirmă nici Grigorie de Nyssa şi nici Sfântul Maxim, ci acestea i se împărtăşesc dintr-un izvor deosebit de ea, cu care e unită după ipostas, ea n-a ieşit din graniţele ei, şi deci Sfântul Ioan Damaschin are dreptate. Pe de altă parte, tocmai faptul că natura umană a lui Iisus se manifestă încă înainte de înviere, dar mai ales după înviere, prin anumite lucrări şi atribute care nu se puteau explica din resursele ei naturale, înseamnă că funcţional natura umană e mai presus de graniţele ei, că prin lucrare, de a cărei origine facem abstracţie, ea se află deasupra graniţelor sale naturale. Cu alte cuvinte, când întrebăm de sursa lucrării naturii îndumnezeite, ne dăm seama că ea n-a ieşit din graniţele ei, întrucât trebuie să răspundem că n-a devenit ea însăşi sursa ultimă a acestei lucrări. Dar când nu întrebăm de sursa acestei lucrări, ci constatăm pur şi simplu că e mai presus de posibilităţile naturii umane — iar o asemenea lucrare recunoaşte şi Sfântul Ioan Damaschin — putem spune că practic, funcţional, natura umană se manifestă dincolo de graniţele ei naturale. Întrucât fierul înroşit nu arde prin sine, nu şi-a schimbat natura în foc, dar întrucât arde, indiferent din ce cauză, el se află funcţional în afară de graniţele puterilor sale. Catolicismul aduce adeseori doctrinei răsăritene a îndumnezeirii reproşul de monofizism. Dar faptul că toţi părinţii Bisericii accentuează că îndumnezeirea e «după har», «nu după natură», îi scoate de sub orice asemenea reproş. Dumnezeu «după har», nu după natură, înseamnă tocmai că natura omului îndumnezeit rămâne neschimbată, în sensul că nu devine ea însăşi izvorul energiilor divine, ci le are pe acestea prin harul primit ca dar. Oricât de mult ar spori energiile divine în aceasta, ea rămâne numai un canal de trecere, un mediu care le reflectă, niciodată nu va ajunge să aibă rolul de izvor.

Catolicismul nu poate înţelege această doctrină, deoarece nu cunoaşte deosebirea între fiinţa şi energiile divine. Ca urmare, pentru el natura umană nu s-ar putea îndumnezei, decât unindu-se cu fiinţa divină. Omul nu s-ar putea îndumnezei decât contopindu-se cu fiinţa divină. În orice caz, ceea ce s-ar manifesta, ceea ce s-ar reflecta din el ar fi fiinţa divină. Neputând admite aceasta, catolicismul menţine pe om într-o existenţă net separată de tot ceea ce e dumnezeiesc. În ortodoxie însă, natura omului unit cu energiile divine devine mediu prin care se manifestă aceste energii, ea însăşi rămânând neştirbită, aşa cum căldura şi lumina soarelui pătrund şi se manifestă prin atâtea medii fără să le anuleze, fără să le identifice cu focarul solar. Deci firea omenească a lui Iisus nu s-a «prefăcut» în firea dumnezeiască, după înviere şi înălţare. Dar fapt e că după înviere şi înălţare, firea omenească a lui Iisus a primit noi energii, noi lucrări dumnezeieşti. Întrebarea e numai dacă toate energiile şi atributele umane s-au suspendat şi dacă această suspendare înseamnă o desfiinţare sau numai o copleşire a lor şi cum înţelegem această copleşire.

Sfântul Maxim Mărturisitorul şi Sfântul Grigorie Palama folosesc termenul de «copleşire» şi-l referă la toate lucrările şi atributele omeneşti. Sfântul Grigorie Palama declară: «După dumnezeiescul Maxim, tot ce e Dumnezeu e şi cel îndumnezeit prin har, afară de identitatea după fiinţă. Deosebirea aceasta provine de acolo că, cei ce se împărtăşesc de harurile îndumnezeitoare ale Duhului nu se împărtăşesc şi de fiinţă».

Tot în sensul unei copleşiri a tuturor lucrărilor omeneşti trebuie să înţelegem şi afirmarea Sfântului Maxim Mărturisitorul, că îndumnezeirea înseamnă o transformare a firii întregi în stare pasivă, sau că «în Dumnezeu şi în cei îndumnezeiţi va fi o singură lucrare».

Dar mai ales rezultă acest înţeles din afirmaţia Sfântului Maxim, că natura umană trebuie să treacă «în starea de îndumnezeire printr-o «moarte» a ei, sau că îndumnezeirea veacului viitor e separată de zilele de lucru ale acestui veac, prin Sâmbăta odihnei.

Dar această copleşire nu înseamnă că omul devine insensibil. El trăieşte el însuşi noua sa stare de «dumnezeu după har», conştient în acelaşi timp de creaturalul său după fire. El gustă o fericire dumnezeiască, dar cu recunoştinţa de făptură, experiază în sine puteri dumnezeieşti, dar cu uimirea celui ce-şi dă seama că nu provin din sine. Cu alte cuvinte, e dumnezeu, dar nu încetează de a fi în acelaşi timp om; e dumnezeu prin lucrurile ce le săvârşeşte, prin funcţiunile sale, dar conştient că e un dumnezeu prin mila unicului şi marelui Dumnezeu. Acesta e sentimentul cuprinzător de umanitate cu care e însoţită manifestarea lucrărilor dumnezeieşti hărăzite subiectului său. El trăieşte iubirea curată, sau relaţia spirituală cu Dumnezeu în măsura în care au fost copleşite senzaţiile trupeşti, de durere şi de plăcere, sau cele de pizmă, de mândrie. El trăieşte bucuria curată de tot ce e bun, cuviincios, armonios. El e ca Dumnezeu, ba chiar dumnezeu, dar nu Dumnezeu. E dumnezeu dependent, ca să redăm prin alt termen expresia de «dumnezeu prin participare». Conştiinţa acestei dependenţe exclude identificarea panteistă a omului cu Dumnezeu.

Îndumnezeirea e trecerea omului de la lucrările create, la cele necreate, la nivelul energiilor divine. De aceasta se împărtăşeşte omul, nu de fiinţa dumnezeiască. Aşa se înţelege cum omul asimilează tot mai mult din energiile divine, fără ca această asimilare să se termine vreodată, întrucât niciodată nu-şi va asimila însuşi izvorul lor, adică fiinţa divină, ca să devină Dumnezeu după fiinţă, sau un alt Hristos. Pe măsură ce omul sporeşte în capacitatea de a se face subiect al unor energii divine tot mai îmbelşugate, i se descoperă aceste energii din fiinţa divină într-o amploare şi mai mare.

Nici măcar energiile divine nu le primim vreodată în totalitatea lor, pentru că ele nu încetează de a se arăta necontenit în noi şi noi proporţii ; şi odată cu ele creşte puterea ce se manifestă prin noi şi înţelegerea noastră. Dacă în viaţa pământească energiile divine ni se coboară până la nivelul cel mai de jos la care ne aflăm din punct de vedere spiritual, comprimându-şi într-o potenţialitate comorile lor infinite, pe măsură ce creştem cu duhul, ele ne actualizează câte ceva din infinitatea ascunsă în ele. Iar urcuşul nostru etern este în acelaşi timp o eternă ridicare a energiilor divine din potenţialismul la care s-au coborât.

Nu numai Hristos S-a coborât la noi, ca să Se înalţe apoi în noi, ci toată ordinea adevărurilor Sale necreate. De la contemplarea lor prin învelişurile lumii sensibile în viaţa aceasta, ne ridicăm la contemplarea lor nemijlocită, dar nici atunci nu vom înceta de a înainta pe treptele ei nesfârşite. Ordinea lor descoperă Împărăţia cerurilor, este mediul divin care ne uneşte, dar în acelaşi timp ne şi distinge, de Dumnezeu; ne şi leagă, dar ne şi ţine deosebiţi de fiinţa lui Dumnezeu.

Ea este o lume infinită, de infinite trepte şi reliefuri de viaţă spirituală. Aceasta nu înseamnă că fiind în ea nu vom fi în Dumnezeu, căci Dumnezeu e peste tot unde e mediul energiilor Sale. Dar totuşi, nu vom fi uniţi cu fiinţa Lui. Vom fi însă tot mai aproape de ea, pe măsură ce ne-am lărgit cu duhul ca să fim subiecte ale unor tot mai sporite energii divine.

Energiile divine nu sunt decât razele fiinţei divine, strălucind din cele trei Persoane divine. Iar de când Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat, razele acesteia iradiază prin faţa Lui umană.

Pe de altă parte, se poate spune că entităţile lumii sunt chipurile raţiunilor Logosului divin care sunt în acelaşi timp energii. Prin creaţie Dumnezeu a pus o parte din infinita Sa posibilitate de gândire şi de lucrare în existenţă, în forma specifică la nivelul înţelegerii şi făptuirii umane, pentru ca să poată realiza cu oamenii un dialog în care aceştia să urce tot mai mult spre asemănarea cu Dumnezeu şi spre unirea cu El.

Întruparea Cuvântului a confirmat valoarea omului şi a acestor chipuri de raţiuni şi de energii pe măsura lui. Dar i-a dat omului şi posibilitatea să vadă în faţa de om a Logosului, concentrate din nou, toate raţiunile şi energiile divine. Astfel îndumnezeirea finală va consta într-o privire şi trăire a tuturor valorilor şi energiilor divine gândite şi iradiate, pe măsura supremă a omului, în faţa lui Hristos. Dar prin aceasta, în faţa fiecărui om se vor reflecta luminos, prin raţiunile şi energiile adunate în el, raţiunile şi energiile Logosului. De aceea, fericirea veşnică va consta în contemplarea feţei lui Hristos (Apoc. 22, 4).

Aşa vor fi toţi în Dumnezeu şi vom vedea toate în Dumnezeu, sau Dumnezeu va fi în toate şi-L vom vedea în toate, fiind tot atât de reală prezenţa unitară a lui Dumnezeu în toate, pe cât de reale şi de necontopite în Dumnezeu vor rămâne «toate» făpturile adunate în El.

Aceasta este perspectiva eternă a îndumnezeirii.

Amin!

Multumesc, Doamne!