10. ODIHNA MINŢII SAU
APOFATISMUL DE GRADUL AL DOILEA.
PRIMA TREAPTĂ A LINIŞTII
Din cele de mai înainte am văzut că, după
sfântul Grigorie Palama şi sfântul Isaac Sirul, rugăciunea
mintală culminează într-o oprire a cugetării, a lucrării minţii.
Acest moment de oprire nu e însă vederea luminii dumnezeieşti, dar e o simţire a prezenţei Lui,
provocată da puterea Lui. întrebarea ce ne punem aci este : cum poate fi
experiată această încetare a activităţii mintale şi prin ce semne se
caracterizează totuşi ? Am spus în capitolul anterior că mintea, ajungând în
timpul rugăciunii curate în faţa ei însăşi, încearcă o anumită înmărmurire atât
în faţa indefinitului propriu, cât mai ales în faţa nemărginirii şi
suveranităţii divine pe care o simte prezentă. Experienţa aceasta ere deci şi o
latură negativă, dar şi una pozitivă.
Cea negativă constă în înmărmurirea amintită ;
cea pozitivă, în simţirea prezenţei infinităţii şi suveranităţii divine. În capitolul anterior am stăruit mai mult asupra laturii pozitive a acestei
experienţe, fără să uităm de cea negativă. Aci vrem să scoatem pe primul plan
al privirii latura negativă, presupunând desigur legătura ei cu cea pozitivă.
Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte şi el de
această nemişcare a minţii, după ce a părăsit toate reprezentările, conceptele
şi înţelesurile. Mintea stă atunci neclintită în sine, fixată într-o
imobilitate totală, invocând înţelepciunea divină, abisul cu adevărat de
netrecut, ca să-i dea un zvon al cascadelor sale, fără ca să-i arate cascadele
înseşi. În alt loc înşiră şi mai amănunţit treptele pe care se ridică mintea
până ajunge la oprirea totală în faţa «indefinitului dumnezeiesc, negrăit şi
apofatic».
Unul îşi mortifică numai păcatul cu fapta,
altul şi patimile, altul şi închipuirile lor, altul şi gândurile la ele, altul
leapădă şi relaţia simţurilor cu cele sensibile, altul îşi strânge toată
mişcarea sensibilă, nemaiavând în sine nici o lucrare naturală; «altul îşi
opreşte cu totul chiar şi lucrarea minţii». «Ca să spun şi mai mult, zice, unul
se răstigneşte prin filozofia activă, devenind nepătimitor şi trecând la
contemplaţia naturală în duh, ca de la trupul lui Hristos, la sufletul Lui.
Altul, lepădând contemplarea simbolică a lucrurilor cu mintea, se mută de la
mistagogia simplă şi unitară a cunoaşterii lui Dumnezeu, ca de la sufletul lui Hristos
la mintea Lui. Iar altul se urcă în chip tainic şi de la
aceasta, prin negaţie totală, la indefinitul negrăit şi apofatic,ca de la
mintea lui Hristos, la dumnezeirea Lui».
Din
cele de mai sus ar rezulta următoarele caracteristici ale acestei opriri a
activităţii mintale :
a)
Oprirea aceasta se produce
întrucât mintea a ajuns la vârful tuturor obiectelor primite ale cugetării şi a
renunţat la orice înţelegere, cât de cât definită, pentru că şi-a dat seama că
orice cugetare definită nu poate viza pe Dumnezeu. Propriu-zis mişcarea sau
activitatea minţii constă în străduinţa ei de a defini, de a preciza în anumite
înţelesuri, ceea ce cunoaşte. Dar această precizare se potriveşte numai
existenţelor finite, create. Când mintea a renunţat la preocuparea de cele
create şi finite şi se află în faţa lui Dumnezeu, îşi dă seama că nu mai are
nici un rost această activitate a ei, ci, dimpotrivă, ea îi este păgubitoare pentru
că o coboară iarăşi la lucrurile finite.
Oprirea aceasta e provocată de experienţa
indefinitului sau infinitului divin. Fără aceasta, mintea n-ar lepăda toate
înţelesurile finite şi n-ar persista în această stare. Oprirea aceasta nu se
realizează până nu a simţit mintea în mod copleşitor prezenţa infinităţii
divine. Oprirea aceasta e superioară teologiei negative, care încă gândeşte
conceptele pe care le neagă.
b)
De aci urmează două lucruri:
pe de o parte, experienţa lui Dumnezeu prin nemişcarea minţii e superioară
cunoştinţei dobândite prin activitatea afirmativă sau negativă, dar tocmai
aceasta arată, pe de altă parte, că această nemişcare nu e o simplă inerţie şi
insensibilitate, ci o experienţă a realităţii divine pe care nu încearcă să o
definească mai mult; că această stare e o stare de rugăciune, dar de rugăciune
plină de uimire tăcută, de neputinţă de a defini ceea ce cere şi pe Cel de la care
cere şi Care simte că o ascultă.
Deşi ea e o stare superioară rugăciunii, totuşi
se numeşte rugăciune pentru că se dăruieşte celor vrednici în vremea rugăciunii
şi-şi ia izvorul din rugăciune".
c)
Mintea a lăsat toate în urma
ei, chiar şi activitatea proprie care o mai întorcea spre ele. Ea se află acum
în faţa Stăpânului, la marginea pământului, privind întins şi înmărmurită la
oceanul de viaţă ce se cuprinde în El.
Înainte nu se poate lansa prin puterile proprii,
îndărăt nu poate şi nu vrea să se întoarcă. Stă ca la poarta Lui impunătoare şi
fluidă prin care nu se poate intra. Starea ei se poate caracteriza ca o uimire
covârşitoare. Uimirea o leagă de oceanul acesta, dar tot ea o şi paralizează de
nu poate lucra. Ea ar vrea să înainteze, dar nu poate. De aceea cerşeşte ajutorul lui Dumnezeu. Aceasta arată că oprirea aceasta a minţii în
faţa porţii Împăratului sau a oceanului ce-L înconjoară, nu e
ultima treaptă a cunoaşterii lui Dumnezeu. Urcuşul nostru duhovnicesc nu se opreşte
nici la apofatismul acesta de gradul al doilea, sau la extazul acesta al
tăcerii în cunoaşterea lui Dumnezeu. Dar mai departe va urca numai prin venirea
mai deplină a Duhului, care va urca mintea la vederea lumii dumnezeieşti.
Din oceanul măreţiei divine emană o vrajă care
face mintea să uite de cele dinapoi, care îi ţine privirea întinsă spre ea, dar
care e atât de copleşitoare încât îi paralizează mişcările, cu tot dorul ei
adânc de a înainta.
d)
Faptul că a renunţat la toate
şi că stă locului, rugându-se să i se trimită luntrea care să o ia să o ducă în
largul oceanului, care să-i deschidă poarta, dezvăluie o stare de mare iubire
faţă de infinitatea divină. Peste tot, rugăciunea e manifestarea iubirii de
Dumnezeu. Iar întrucât iubirea aceasta nu încetează nici acum şi nici dorul de mai mult,
starea aceasta e totuşi şi ea o stare de rugăciune, dar de rugăciune indefinită.
e)
Cu cât a crescut căldura
rugăciunii, a crescut şi iubirea, ca să ajungă la deplinătate în rugăciunea
curată, treapta cea mai înaltă a rugăciunii. Iubirea aceasta, rămânând şi după
încetarea rugăciunii curate, dar ca rugăciune indefinită, va constitui,
împreună cu Duhul venit în ajutor, puntea de trecere de pe marginea uscatului
creat, în largul oceanului divin. Căci ea, fiind fixată bine în fiinţa creată a
omului, doreşte să se lanseze şi în largul oceanului iubirii lui Dumnezeu. Dar acest
dor se împlineşte când mintea va fi răpită de lumina dumnezeiască ce se coboară
din fiinţa divină. Puntea însăşi e aruncată în noi de Dumnezeu. Dar ea a putut
pătrunde în fiinţa noastră, întrucât aceasta s-a deschis plină de dor punţii
aruncate de Dumnezeu, printr-o lucrare mai îndelungată. Aşa s-a putut prinde
puntea dumnezeiască bine în fiinţa spirituală a omului. Cum se va vedea în
capitolele următoare, noi facem o distincţie între iubirea ca proces mai
îndelungat, datorit şi lui Dumnezeu, dar şi efortului propriu, şi între iubirea
ca un val nevăzut revărsat dintr-o dată de sus. Cea dintâi a
crescut în tot timpul ascezei şi (luminării şi mai ales al rugăciunii, ca, în
momentul opririi minţii, să ajungă la uimirea în
faţa inexplicabilului şi infinitului mister divin. E încă o stare de iubire
doritoare, care însă nu mai poate înainta prin vreun nou efort al nostru spre
măreţia divină. În momentul de oprire a activităţii
mintale, iubirea aceasta de Dumnezeu a ajuns la o ultimă fermitate şi căldură
ce poate fi obţinută prin efortul nostru, ca lumina dumnezeiască lansată de pe
celălalt tărâm coborând în ea să o aprindă, să o îmbete şi prin aceasta să-i
deschidă lumina interiorului dumnezeiesc. Iubirea aceasta uimită, care e
conţinutul pozitiv al stării de oprire a lucrării mintale, nu poate fi încă
numită ultima odihnă a minţii. Pentru că în ea este încă dorul
de unire cu Dumnezeu, un dor ajuns la treapta culminantă. E drept că fiind
ieşită din lucrurile şi conceptele finite, nu mai trebuie să treacă de la unul
la altul în dorul ei necontenit de a se uni cu Dumnezeu, ci se opreşte într-o
uimire neclintită în simţirea Nemărginitului încă acoperit. Dar pe de altă
parte, ea cere să i se dea ca răspuns arătarea Necuprinsului dumnezeiesc în
lumină. Această descoperire presupune, ca pregătire din partea omului, iubirea
de Dumnezeu câştigată în timp mai îndelungat şi sporită mai ales în vremea rugăciunii
până la oprirea culminantă a minţii în faţa Necuprinsului dumnezeiesc.
Deci lumina dumnezeiască nu
se prinde de însăşi această iubire fermă, trează, caldă, crescută prin
raţionamente afirmative şi negative asupra lui Dumnezeu şi prin rugăciunea
plină de simţire şi oprită acum în uimire, ci în starea aceasta a unui suflet îndelung
pregătit coboară deodată, ca dar exclusiv de sus, iubirea de
Dumnezeu ca beţie debordantă care răpeşte sufletul din sine. Dacă prima iubire a făcut parte din fazele anterioare ale urcuşului, ca
datorându-se şi efortului uman, iubirea ca dar exclusiv de sus, ca extaz, ca
beţie, trebuie să facă parte din etapa a treia a urcuşului, în care omul
pregătit prin eforturile anterioare nu mai face nimic prin sine, ci primeşte
totul ca dar al lui Dumnezeu.
Dacă până acum mintea a progresat într-o cunoaştere
de Dumnezeu şi printr-un efort propriu de întoarcere spre sine şi de iubire a
lui Dumnezeu, odată ajunsă la limita interiorului său îndreptat spre Dumnezeu, la
marginea puterilor sale, aşteaptă să fie răpită dincolo de sine în unirea cu
Dumnezeu, într-o stare de iubire înflăcărată, beată, extatică. Aşteaptă nu
numai să vadă pe Dumnezeu ca pe un soare oglindit în sine — în sensul sfântului
Grigorie de Nyssa — ci să fie răpită în însuşi interiorul Soarelui
transcendent.
Această cunoaştere a lui Dumnezeu dincolo de
adâncurile proprii, când nu mai e văzut direct subiectul propriu, iar indirect
subiectul divin, ci invers, având loc după ieşirea totală a minţii din sine,
dincolo de sine, prin suspendarea tuturor lucrărilor sale naturale şi prin
răpirea din partea Duhului Sfânt, cunoaştere care e una cu iubirea, e ceea ce a
fost exprimat în Răsărit prin vederea luminii dumnezeieşti.
f)
Experienţa sau simţirea
misterului divin, necuprins, starea de rugăciune indefinită şi iubirea caldă şi
fermă faţă de Dumnezeu sunt alte caractere care deosebesc acest apofatism de
teologia negativă, în care e activ mai mult intelectul.
Pe lângă aceea, la experienţa aceasta nu se
ajunge fără o liniştire faţă de toate grijile, faţă de cele menite să producă
plăcere, sau faţă de tot ce poate pricinui durere şi lipsuri. Iar odată ce s-a
ajuns la simţirea acestui ocean dumnezeiesc, ea stăpâneşte cu atâta farmec pe
om, că el rămâne liniştit în gustarea ei, neatras de nimic din cele din afară.
Totuşi, este şi în această simţire, deci în liniştea produsă de ea, un progres.
Din necuprinsul dumnezeiesc, chiar dacă el e simţit ca acoperit de întuneric, mintea desprinde alte şi alte înţelesuri. Sfântul Isaac Sirul zice: «De voieşti să afli, o frate, viaţa
nestricăcioasă în zilele tale puţine, intrarea ta în linişte să fie cu discernământ.
Caută să înţelegi lucrarea aceasta, şi să nu alergi după nume; ci intră,
adânceşte-te, nevoieşte-te şi sârguieşte-te să ajungi cu toţi sfinţii, să cunoşti adâncul şi înălţimea vieţuirii acesteia... Cinstitul
lucru al liniştirii se face un liman al tainelor pentru privirea pătrunzătoare,
la care ia aminte cugetarea de la cel dintâi dintre straturi până la
desăvârşirea clădirii şi în toate lucrurile mari şi grele ale ei. Şi asemenea
ochilor cârmaciului care ia aminte la stele, aşa ia aminte călugărul însingurat
prin privirea înăuntru pe tot drumul călătoriei spre ţintă..., în care a pornit
să călătorească pe marea aspră a liniştii, până va afla mărgăritarul pentru
care s-a scufundat pe sine în sânul neajuns al mării liniştii».
Dar la o linişte şi mai mare ajunge omul
duhovnicesc când e ridicat la vederea luminii duhovniceşti. Căci deşi există o
înaintare şi în aceasta, însoţită de o iubire înflăcărată, pe de altă parte ea
e o liniştire de la orice lucrare a fiinţei proprii şi de la toate grijile
lumeşti.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu