marți, 8 aprilie 2014

02.03 Înţelegerea duhovnicească a Scripturii


3. ÎNŢELEGEREA DUHOVNICEASCĂ A SCRIPTURII

«Omul, zice sfântul Maxim, are nevoie în mod necesar de acestea două, dacă vrea să păşească fără greşeală pe drumul drept spre Dumnezeu :

-         de înţelegerea Scripturii în duh şi
-         de contemplarea duhovnicească a lucrurilor din natură».

După explicarea pe care o da el Schimbării la faţă a Domnului, faţa strălucitoare a lui Iisus înseamnă legea harului, pe care nu o mai ascunde vălul, iar veşmintele albe şi schimbate înseamnă în acelaşi timp litera Scripturii şi natura, care amândouă devin străvezii în lumina înţelegerii duhovniceşti şi harice". De pe faţa omenească a Logosului se răspândeşte lumina peste Legea veche şi peste natură.

Înţelegerea duhovnicească a Scripturii este o tradiţie statornică a scrisului duhovnicesc răsăritean; sfântul Maxim Mărturisitorul are totdeauna cuvintele cele mai aspre la adresa acelora care nu se pot ridica de la înţelegerea literală a Scripturii. Peste aceia, ca şi peste iudeii care o înţelegeau trupeşte, stăpâneşte iadul, adică neştiinţa. «Cel ce nu străbate cu mintea spre frumuseţile şi măreţia dumnezeiască a duhului din lăuntrul literei Legii cade sub puterea patimilor şi va fi robul lumii, care e supusă stricăciunii ... neavând nimic în cinste decât cele supuse stricăciunii».

«Înţelegerea întocmai a cuvintelor Duhului se descoperă însă numai celor vrednici de Duhul, adică numai acelora care printr-o îndelungă cultivare a virtuţilor, curăţindu-şi mintea de funinginea patimilor, primesc cunoştinţa celor dumnezeieşti, care se întipăreşte şi se aşază de la prima atingere». Deci înţelegerea duhovnicească a Scripturii, sau intrarea în legătură, prin cuvintele ei, cu «cuvintele», cu sensurile vii şi cu energiile intenţionale ale lui Dumnezeu, are nevoie de o pregătire ca şi cunoaşterea raţiunilor sau a cuvintelor vii şi lucrărilor actuale ale lui Dumnezeu prin lucruri. Cei plini de patimi, aşa cum rămân lipiţi de suprafaţa văzută a lucrurilor, tot aşa rămân lipiţi de litera Scripturii şi de istoria ei, atât natura cât şi litera Scripturii fiindu-le zidul ce le închide drumul spre Dumnezeu, în loc de a le fi transparente, sau călăuze spre El.

Deci Scriptura, ca şi natura, trebuie socotită ca simbol, în sensul lămurit înainte, ca mediu prin care se străvăd adâncimile infinite ale sensurilor duhovniceşti comunicate de Dumnezeu ca Persoană. Cine nu se scufundă în ele, cine nu are această capacitate, ci se limitează la litera de la suprafaţă, acela taie legăturile Scripturii cu adâncurile lui Dumnezeu. Dacă ea cuprinde cugetările şi intenţiile divine adresate nouă şi dacă aceste cugetări şi intenţii sunt etern valabile, Scriptura trebuie să aibă o adâncime nesfârşită şi o valabilitate permanentă, potrivindu-se oricărui timp şi oricărei persoane. A înţelege Scriptura astfel înseamnă a ieşi din marginea literei şi a momentului temporal, în care s-a rostit prima dată un cuvânt dumnezeiesc, şi a înţelege ca referindu-se la mine însumi, la generaţia mea, la timpul meu, la viitorul nostru, înseamnă că citind litera aud pe Dumnezeu însuşi grăind către mine şi către noi, azi, sau despre mine şi despre noi, şi despre datoriile noastre. A înţelege Scriptura «în duh» înseamnă a vedea raportul de totdeauna între Dumnezeu şi noi şi a trăi acest raport în ce mă priveşte pe mine, în clipa actuală, întrucât eu trăiesc în clipa actuală.

Mai trebuie precizat că, şi cuvintele Scripturii şi faptele lui Dumnezeu din ea, ca Revelaţie supranaturală a lui Dumnezeu, au un înţeles mai lămurit şi un caracter de revendicare mai directă a noastră decât înţelesurile sau cuvintele lui Dumnezeu încorporate în lucruri şi în relaţiile persoanelor cu noi. Toată viaţa lui Iisus, interpretată de cuvintele Lui, fapta răstignirii şi a învierii Lui pentru noi, ne propun înţelesuri mai directe, mai profunde şi ne cer şi nouă o viaţă după chipul Lui, ca să ajungem şi noi la învierea şi unirea cu Dumnezeu, cum voieşte El.

Aceasta înseamnă că de înţelegerea «duhului» Scripturii nu vor avea parte decât cei ce au în ei Duhul Cuvântului neîntrupat şi întrupat, cei ce o citesc prin acest Duh. Aceasta nu înseamnă că starea lor subiectivă ar împrumuta Scripturii sensuri pe care obiectiv nu le cuprinde. Asemenea sensuri n-ar mai fi sensurile sau cuvintele obiective ale lui Dumnezeu-Cuvântul. Căci prin aceeaşi pregătire pe care am văzut-o în capitolul precedent, ei şi-au făcut mintea aptă ca să primească în ea puterea Duhului lui Hristos, pentru a putea sesiza adâncurile şi revendicările obiective din Scriptură. Devenind oameni ce trăiesc în Duh, sesizează duhul Scripturii (sensurile ei adânci şi permanente), pentru că Acelaşi Duh care a lucrat în inspirarea ei şi e ascuns în textul Scripturii le-a pus în funcţiune duhul lor, sau adâncurile ce corespund în viaţa omului lăuntric cu adâncurile lui Dumnezeu. Trăind adică după normele obiective ale vieţii duhovniceşti şi din izvorul obiectiv al Duhului, sesizează aceste norme sau acest izvor şi în textul Scripturii. Lumina Duhului din mine se proiectează asupra Scripturii, penetrând zidul textului, care acoperă lumina sau Duhul din ea, sau lumina din ea se face cunoscută celor ce au ochi pentru ea. De aceea lumina din mine nu e o lumină subiectivă, ci tot lumina obiectivă a Duhului Sfânt pe care am dobândit-o prin purificarea de patimi şi prin îndelungatul exerciţiu al cugetării la Dumnezeu şi al rugăciunii.

Două lucruri păzesc în concret această înţelegere ca să nu devină subiectivă :

a)     înţelesurile duhovniceşti ale Scripturii, sau Duhul lui Hristos lucrător în ea, corespund stărilor şi aspiraţiilor mele sufleteşti (dar nu oricărora, ci numai celor dobândite după ce m-am conformat, cu ajutorul harului lui Hristos, modelului obiectiv care este Hristos), sfinţilor şi în general normelor obiective ale vieţii duhovniceşti din Biserică. Atunci stările mele sunt conforme cu modelul obştesc din Biserică. M-am modelat după cei ce au în ei pe Duhul, având Acelaşi Duh.
b)     Lectura deasă a interpretărilor duhovniceşti patristice, cum şi cugetarea îndelungată a textelor Scripturii din lumina acestor interpretări, mă vor obişnui să descopăr îndată sensurile analoge din orice alt text al ei.

Viaţa virtuoasă, după normele şi modelele vii din Biserică, şi în primul rând după modelul Hristos şi lectura Sfinţilor Părinţi ascut discernământul în legătură cu textele Scripturii, care devine tot mai nuanţat, tot mai aprofundat şi tot mai rapid, cum am văzut şi în cazul discernământului referitor la lucrurile din natură, la persoanele şi la faptele omeneşti. Această pregătire fiind o creştere în iubirea de Hristos mă face să simt tot mai mult pe Hristos însuşi vorbind prin Scriptură. Cu vremea omul duhovnicesc dobândeşte o capacitate a unei înţelegeri de ansamblu a sensurilor Scripturii, văzându-le pe toate că iradiind din Acelaşi Hristos, Care Se arată în interpretarea fiecărui text. Aceasta fereşte pe cititor de rătăcire, prin interpretarea samavolnică. Fiindcă în Scriptură este înţelepciunea cea unitară a lui Hristos, comunicată prin Duhul Său cel Sfânt, pe care a dobândit-o şi omul duhovnicesc. Ca şi fiinţa noastră lăuntrică, şi ca şi natura, la fel şi Scriptura, dar într-un grad şi mai lămurit, mai direct, are adâncuri ce duc spre infinitul divin şi fac simţită Persoana Cuvântului dumnezeiesc. Ea lasă deschis un progres infinit în aprofundarea Scripturii şi în simţirea tot mai accentuată a lui Hristos. Orice concepte, în care am cuprinde sensurile noi ce le-am descoperit şi am exprima prezenţa lui Hristos, sunt mereu depăşite de evidenţa unui cuprins mai larg, a unei prezenţe mai simţite a lui Hristos, deşi nu poate fi nici o contrazicere între ceea ce am reuşit, pe o anumită treaptă a înţelegerii, să prindem în concepte juste, şi ceea ce rămâne necontenit de aprofundat. Progresul în aprofundarea duhovnicească a Scripturii e în funcţie de progresul nostru în viaţa cea după duh, în funcţie de purificarea noastră de egoismul patimilor şi, ca urmare, de dragostea la care am crescut prin virtuţi faţă de Hristos, dragoste dezvoltată şi prin efort, dar şi prin darurile Duhului Sfânt ce ne vin din Hristos, adică prin venirea în întâmpinarea noastră a dragostei lui Hristos.

Dacă înţelegerea duhovnicească a Scripturii înseamnă şi o referire a ei la viaţa mea proprie şi a generaţiei contemporane, atunci ea actualizează Scriptura, şi fiecare personaj din ea devine un tip pentru sufletul propriu, şi fiecare eveniment din ea, un eveniment real sau posibil al vieţii sufleteşti proprii. Toate sunt tipuri pentru ceea ce se petrece permanent cu oamenii:

-         regele Ezechia în diferitele lui faze de viaţă e sufletul omenesc, deci şi sufletul meu în diferite faze;  
-         David e mintea curăţita de patimi, ce stăpâneşte peste sufletul paşnic, ca peste un Ierusalim care e cetatea păcii;
-          Saul e sufletul cu o înţelegere trupească a Legii ; 
-         poarta de fier ce se deschide dinaintea apostolului Petru, ca să poată ieşi din închisoare, este inima învârtoşata din orice timp, deci şi a mea;
-         Babilonul este sufletul prins în confuzia patimilor.

Toate cele din Scriptură devin astfel nu numai contemporane cu noi, ci oarecum o biografie a raporturilor noastre cu Dumnezeu. În acest sens faptele mântuitoare ale vieţii lui Iisus devin fapte actuale ce se petrec în adâncul vieţii mele, dacă vreau să-L primesc în mine. La botez El Se ascunde în mine, într-o chenoză supremă. Îşi manifestă eficienţa la început acoperită, pe urmă tot mai vădită, în strădania mea de a împlini poruncile, învie în mine când am ajuns în starea de nepătimire, Se «schimbă la faţă» pentru mine când ajung vrednic de a vedea lumina dumnezeiască. Pătruns în mine în chip ascuns la botez, El este forţa eficientă care călăuzeşte şi împuterniceşte întregul meu urcuş, de-a lungul căruia devine tot mai transparent în mine, prin îndumnezeirea mea treptată, făcându-mă asemenea Lui prin comunicarea dialogală cu El, oglindindu-Se activ în numeroase vieţi omeneşti, ca soarele în nenumărate geamuri.

Această actualizare a Scripturii şi a evenimentelor din ea, această înţelegere a ei de către fiecare suflet ca referindu-se la sine în împrejurările concrete în care se găseşte, dă momentului temporal un rol auxiliar în înţelegerea Scripturii, ca de altfel şi a naturii. Scriptura e veşnic aceeaşi şi totuşi veşnic nouă pentru fiecare moment al desfăşurării creaţiei. Problemele pe care ni le pune timpul nostru, preocupările pe care ni le impune el, temele pe care ni le scoate la iveală, încordarea sufletului meu în faţa lor, sub apăsarea lor, fără să introducă în Scriptură sensuri care nu se află în ea obiectiv, scot la iveală în continuitate cu sensurile de până acum, sensuri noi, formulate în concepte noi, solidare cu cele vechi. În aceasta se arată că Duhul Sfânt nu evită timpul, ci-l străbate, îl transfigurează. Conţinuturile spirituale ale noastre vor păstra veşnic ceva din culoarea timpului în care am trăit.

Dar şi desfăşurarea creaţiei poate fi înţeleasă tot mai mult în lumina înţelegerii duhovniceşti a Scripturii şi, peste tot, a învăţăturii creştine. Această desfăşurare nu este monovalentă. În ea se manifestă deodată raţiunile Providenţei şi ale Judecăţii divine, a căror cunoaştere se dobândeşte pe o treaptă mai înaltă a vieţii duhovniceşti. Raţiunile Providenţei sunt latura de lumină a dezvoltării creaţiei în timp, iar cele ale Judecăţii, latura de umbră. Această desfăşurare scoate la iveală în cursul ei forte, aspiraţiuni şi valori pozitive care sunt expresia raţiunilor dinamice, a ideilor-forţă ale Providenţei. Adeseori timpurile de prosperitate şi de străduinţă pentru bine sunt urmate de perioade de suferinţă care sunt pe de o parte efectul acţiunilor iraţionale ale unor factori pătimaşi, pe de altă manifestarea pedepselor lui Dumnezeu, care îşi au raţiunile lor, urmărindu-se prin ele o abatere a lumii de la rău. Dar Providenţa şi Judecata, în istorie, nu numai se alternează după epoci, ci uneori sunt şi amestecate. Se introduc uneori în dezvoltarea vieţii omeneşti idei şi orânduiri noi, prin mijloace aspre.

În desfăşurarea acestei vii sunt active astfel energiile raţiunilor dumnezeieşti, spre a căror înţelegere progresăm pe măsura înduhovnicirii noastre. Pentru omul duhovnicesc această desfăşurare este şi ea un simbol mobil tot mai transparent al lui Dumnezeu, cum a apărut ea proorocilor din Vechiul Testament şi autorului Apocalipsei. Timpul cu evenimentele din el, ca şi spaţiul cu lucrurile lui, sunt un mediu în care lucrează Dumnezeu.


Pentru omul duhovnicesc, în adâncimile Scripturii, ale naturii şi ale desfăşurării creaţiei în timp, e prezent şi activ Acelaşi Duh care e prezent şi activ şi în adâncul său, susţinându-i eforturile de purificare şi luminându-i toate cele din jur ca să devină simboluri transparente ale divinităţii. Toate îi dau conştiinţa că «în Dumnezeu trăim, ne mişcăm şi suntem», cum a spus Sfântul Pavel în Areopag (Fapte 17, 28).



0 comentarii:

 

Copyright © Manuale pentru duhovnicie Design by Free CSS Templates | Blogger Theme by BTDesigner | Powered by Blogger