03.01 Dragostea şi nepătimirea. Treptele dragostei

PARTEA A TREIA: DESĂVÎRŞIREA PRIN UNIREA CU DUMNEZEU SAU PRIN ÎNDUMNEZEIRE

1. DRAGOSTEA ŞI NEPĂTIMIREA. TREPTELE DRAGOSTEI

La unirea cu Dumnezeu nu se poate ajunge decât prin rugăciunea curată. «Virtutea rugăciunii efectuează taina unirii noastre cu Dumnezeu, spune Sfântul Grigorie Palama; căci rugăciunea este legătura făpturilor raţionale, cu Făcătorul». Dar unirea cu Dumnezeu e mai presus şi de rugăciunea curată. Ea înseamnă dragostea desăvârşită. Şi pe aceasta nu o dă omul de la sine, ci îi vine din Dumnezeu.

Căci încă înainte de a fi în starea de rugăciune curată, omul trebuie să se fi curăţit de patimi. Dar curăţirea de patimi e una cu creşterea dragostei de Dumnezeu. Astfel, dragostea lui Dumnezeu picurându-se cu anticipaţie în suflet îl întăreşte în liniştea nepătimirii şi în rugăciunea curată. Iar prin acestea vine în el şi mai multă dragoste. Mai bine zis acum lucrează în el numai dragostea dumnezeiască, sau Duhul Sfânt. «Precum se linişteşte marea tulburată când se varsă untdelemn în ea, zice Diadoh, furtuna ei fiind biruită de calitatea aceluia, aşa şi sufletul nostru se umple de o linişte fericită, când se toarnă în el dulceaţa Duhului Sfânt».

Deci e o strânsă legătură între dragoste şi nepătimire. Dragostea presupune nepătimirea şi o întăreşte la rândul ei, pentru faptul că ea e opusul patimilor, care reprezintă egoismul. Unde sunt patimi, nu poate fi dragostea. De aceea iubirea vine în suflet în toată amploarea ei după ce am ajuns la nepătimire, după ce ne-am eliberat de patimi. Desigur şi rugăciunea culminantă, mai presus de rugăciunea prin concepte şi cuvinte, tot numai atunci o dobândim. Căci nu se poate ruga cum trebuie cel ce nu e liniştit şi nu se poate îndrepta exclusiv spre Dumnezeu, câtă vreme e preocupat în mod egoist de sine însuşi. În acest sens, iubirea însumează toate celelalte virtuţi, dacă prin fiecare virtute se omoară o patimă. Dar ea e fructul imediat al rugăciunii. «Toate virtuţile ajută minţii să ajungă la dragostea de Dumnezeu, dar, mai mult decât toate, rugăciunea curată. Căci prin aceasta zburând spre Dumnezeu, iese afară din toate cele ce sunt», zice Sfântul Maxim Mărturisitorul. Dacă patimile înseamnă într-un cuvânt iubirea de sine, iubirea de Dumnezeu este opusul iubirii de sine. «Cel ce se iubeşte pe sine, nu poate iubi pe Dumnezeu» zice Diadoh. «Dar cel ce nu se iubeşte pe sine din pricina bogăţiei covârşitoare a iubirii lui Dumnezeu, îl iubeşte pe Dumnezeu, fiindcă unul ca acesta nu caută niciodată slava sa, ci pe a lui Dumnezeu. Căci cel ce se iubeşte pe sine caută slava sa, iar cel ce iubeşte pe Dumnezeu iubeşte slava Celui ce 1-a făcut pe el. Fiindcă e propriu sufletului simţitor să caute pe de o parte pururea slava lui Dumnezeu în toate poruncile pe care le împlineşte, iar pe de alta, să se desfăteze întru smerenia sa».

Dar dragostea de Dumnezeu pe cea mai înaltă treaptă nu este numai libertate de patimi, ci este darul lui Dumnezeu ce se coboară în sufletul ajuns în această stare.

Dacă rugăciunea porneşte de jos, desigur ajutată de harul ascuns al Duhului Sfânt, dragostea culminantă este răspunsul de sus al lui Dumnezeu. Prin ea ni se face descoperită şi simţită dumnezeirea. Sfântul Grigorie Palama spune de apostolul Pavel: «Sub puterea extazului a uitat chiar şi de rugăciunea către Dumnezeu. Aceasta este şi ceea ce spune Sfântul Isaac, având ca împreună mărturisitor pe dumnezeiescul Grigorie, că rugăciunea este puritate a minţii şi se retează brusc când e surprinsă de lumina Sfintei Treimi (Cuv. XXXII, ed. 1895, p. 140), sau că există o puritate a minţii peste care în timpul rugăciunii străluceşte lumina Sfintei Treimi; atunci mintea se înalţă mai presus de rugăciune, datorită rugăciunii curate şi darului Duhului. Atunci mintea nu se mai roagă prin rugăciune, ci, ajunsă în extaz, pătrunde în lucrurile neînţelese ». Aşadar, unirea nu e propriu-zis rugăciunea, pentru că în rugăciune e încă prea clară conştiinţa deosebirii de Dumnezeu. Ea e insă produsul rugăciunii, realizându-se la sfârşitul ei, ca răpire a minţii la Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama zice despre unirea minţii cu Dumnezeu : «Aceasta este ceea ce au spus părinţii: «Sfârşitul rugăciunii este răpirea minţii la Domnul». Unirea e tot una cu trăirea dragostei de Dumnezeu, care coboară de sus. Iar «dragostea e din rugăciune», spune tot Sfântul Isaac Sirul.

Dar nu de dragostea ce creşte cu rugăciunea şi din rugăciune e vorba aci, ci de dragostea ca energie divină necreată, ca dar de sus. Iată cum le deosebeşte pe acestea două Diadoh al Foticeii: «Alta este dragostea naturală a sufletului şi alta, cea care vine în el de la Duhul Sfânt. Cea dintâi e moderată şi e pusă în mişcare şi de voinţa noastră atunci când vrem. De aceea e şi răpită cu uşurinţă de duhurile rele, când nu ţinem cu tărie la hotărârea noastră. Cealaltă aşa de mult aprinde sufletul de dragostea către Dumnezeu, încât toate părţile lui se lipesc de dulceaţa negrăită a acestei iubiri, printr-o afecţiune negrăită şi infinită. Căci mintea, umplându-se atunci de lucrarea duhovnicească, se face ca un izvor din care ţâşnesc dragostea şi bucuria».

Spre deosebire de catolicism, care nu admite energii necreate ale lui Dumnezeu şi care de aceea trebuie să considere şi dragostea un dar creat, ortodoxia consideră dragostea ca o energie necreată, comunicată de Duhul Sfânt, o energie dumnezeiască şi îndumnezeitoare, prin care participăm real la viaţa Sfintei Treimi. «Iubirea vine de la Dumnezeu», zice Sfântul Ioan (I, 4, 7). «Dar această iubire presupune, după Sfântul Vasile, o dispoziţie proprie a naturii create, o sămânţă sau o putere de iubire  în fiinţa omului, chemat să ajungă la desăvârşire prin dragoste».

Omul are capacitatea virtuală de a deveni subiect al dragostei divine şi într-o măsură oarecare şi tinde spre aceasta. În aceasta stă chipul dumnezeiesc în el. Dar dragostea însăşi în deplinătatea ei nu o poate avea de la sine, ci o primeşte de la Dumnezeu, ceea ce înseamnă că asemănarea nu o poate dobândi decât în comuniune cu Dumnezeu.

Deşi, adică, în chip se ascunde virtualitatea asemănării, virtualitatea aceasta nu poate deveni actualitate de la sine, ci numai sub flacăra lucrării sau a iubirii dumnezeieşti.

Natura în starea pură nu o găsim, ci sau în stare de sub-natură, sau în stare de natură penetrată de har. Deci nici dragostea naturală nu o cunoaştem în puritatea ei. Dragostea pe care o vedem la om, în afara legăturii cu Dumnezeu nu e nici măcar dragostea naturală. Marile deficienţe ale dragostei acesteia ne arată că adevărata dragoste nu poate fi decât un dar al lui Dumnezeu. Când a ajuns natura la starea ei sănătoasă, în dragostea ei e şi harul divin.

Dar în această dragoste naturală este activ şi omul. Însă mai sus de această treaptă se află cel în care lucrează exclusiv dragostea lui Dumnezeu. Propriu zis, putem distinge în dragoste trei trepte :

a)     Tendinţele de simpatie naturală din starea naturii căzute din har;

b)     Dragostea creştină, care folosind aceste tendinţe creşte din harul divin şi din eforturile proprii ; aceasta are o creştere şi devine fermă; ea duce natura până la un fel de împlinire a ei; la început ea e puţin fermă, pe urmă tot mai fermă şi intensă. Diadoh are în vedere uneori pe prima, alteori pe a doua, când vorbeşte de dragostea naturală. La începuturile ei, dragostea a doua, fiind şovăitoare, poate fi uşor confundată cu simpatia naturală, mai bine zis, cu cea a celui lipsit de har. Dar pe măsură ce progresează, se fortifică, se apropie de dragostea ca extaz, care e dar exclusiv de sus. Dragostea a doua, sau creştină, pregăteşte sufletul pentru extaz. Acestea două pot fi iarăşi cuprinse uneori sub acelaşi nume, mai ales când e vorba de cele mai înalte trepte ale celei dintâi.

c)     În sfârşit, e dragostea ca extaz sau ca dar exclusiv de sus. Aceasta vine după pregătirea îndelungată prin a doua şi ţine clipe scurte, ca din ea să câştige forţă nouă cea de a doua şi să-şi continue creşterea. Dacă în cursul celei de a doua omul se ridică la starea naturii restabilite în har, dragostea ca dar exclusiv îl ridică peste limitele naturii. Noi, când vorbim adeseori de dragostea adevărată, vorbim de dragostea a doua, în opoziţie cu cea dintâi, copleşită de egoism. Dar încă nici ea nu e dragostea ca putere exclusiv dumnezeiască.

Dragostea deplină înseamnă o victorie totală a omului asupra lui însuşi, nu în sensul că s-ar dispreţui pe sine în urma unei descurajări, ci în sensul că afirmă pozitiv viaţa, dar consideră că adevărata viaţă stă în grija exclusivă de alţii şi în uitarea de sine. Cel ce are dragostea adevărată în sine experiază o infinitate a puterii de a se dărui, pe care evident că nu o poate avea de la sine.

Dragostea divină are o fermitate pe care nici o vicisitudine nu o poate clătina, ceea ce e străin dragostei naturale. Cel ce are această dragoste simte în sine un izvor pururea ţâşnitor de lumină şi de bucurie. Aceste virtuţi nu le poate avea dragostea naturală, care cade atât de repede şi pe care o slăbeşte orice rău pe care îl suferă.

Iubirea dumnezeiască ce se coboară în om presupune o victorie asupra egoismului manifestat prin patimi şi, fiind o ieşire pozitivă a omului din sine, e în acelaşi timp iubire de Dumnezeu şi iubire de semeni. Desigur, puterea iubirii fiind de la Dumnezeu şi obţinându-se prin aţintirea sufletului spre Dumnezeu prin rugăciune, e just să se spună că iubirea de Dumnezeu este izvorul iubirii de oameni, nu invers. Nu de la iubirea de oameni se ajunge la iubirea de Dumnezeu, ci de la iubirea de Dumnezeu se ajunge la iubirea de oameni, ultima fiind o prelungire a celei dintâi. «Când începe cineva să simtă cu îmbelşugare dragostea lui Dumnezeu, începe să iubească şi pe aproapele întru simţirea duhului», zice Diadoh. Aceasta nu înseamnă că uneori iubirea de oameni poate lipsi. Iubirea de oameni e fructul necesar al iubirii de Dumnezeu, aşa cum rodul plantei e efectul necesar al luminii solare pe care o primeşte prin orientarea ei spre soare.

«Cel ce iubeşte pe Dumnezeu nu poate să nu iubească şi pe tot omul ca pe sine însuşi, zice Sfântul Maxim Mărturisitorul, deşi nu are plăcere de patimile cele necurăţite încă ale aproapelui». «Sfinţii ajung la desăvârşire şi la asemănarea cu Dumnezeu atunci când izvorăşte iubirea lor faţă de toţi oamenii». Iubirea de Dumnezeu nu admite nici cea mai mică umbră în iubirea faţă de semeni. «Cel ce mai vede în inima sa o umbră de ură faţă de vreun om oarecare pentru cine ştie ce greşeală, e cu totul străin de iubirea de Dumnezeu. Căci iubirea de Dumnezeu nu suferă câtuşi de puţin ura faţă de vreun om». «Precum Dumnezeu iubeşte pe toţi la fel, pe cel virtuos slăvindu-l, iar pe cel rău milostivindu-l şi căutând să-l îndrepte, tot aşa, cel ce iubeşte pe Dumnezeu iubeşte pe toţi la fel, pe cel virtuos pentru firea şi pentru voia lui cea bună, iar pe cel rău pentru firea lui şi din compătimirea ce o are faţă de el ca faţă de unul ce petrece în întuneric». Puterea unei astfel de iubiri faţă de semeni se explică prin faptul că ea nu e decât iubirea lui Dumnezeu coborâtă în suflet şi îndreptată pe de o parte spre Dumnezeu, pe de alta spre oameni. Sfântul Isaac Sirul  vede însă o opoziţie între iubirea lumii şi iubirea de oameni. «Nu pot câştiga dragostea de oameni cei ce iubesc lumea».

Desigur, omul nu poate cuprinde în sine toată iubirea lui Dumnezeu. Dar nu e mai puţin adevărat că, având-o în sine, o simte ca pe ceva ce nu se mai sfârşeşte. Ea creşte în măsura exerciţiului şi a voinţei de a o intensifica. Pentru că în măsura în care îşi deschide inima faţă de oameni, o lărgeşte pentru oceanul dragostei dumnezeieşti. «Mulţi sfinţi şi-au dat şi trupurile lor fiarelor, săbiei, focului, pentru aproapele». Prin cei ajunşi la o astfel de iubire se comunică energia nesfârşită a iubirii divine, deşi canalul fiinţei lor e prea strâmt, ca să se poată manifesta de la început întreagă. Ei au impresia că-i năpădeşte, că-i inundă o bucurie şi o pornire infinită de a îmbrăţişa pe oricine. Dar aşa e ea, pe cele mai înalte trepte ca extaz. «Iubirea este, după calitatea ei, asemănare cu Dumnezeu pe cât e cu putinţă muritorilor; după lucrarea ei, e o beţie a sufletului (n.c. apa prefăcută in vin); după efectul ei, este izvor al credinţei, abis al îndelungii răbdări, ocean al smereniei», zice Ioan Scărarul. Isaac Sirul  descrie astfel infinitatea iubirii ce coboară în inimă de la Dumnezeu : «Iubirea care are pe Dumnezeu de cauză este ca un izvor ţâşnitor, care nu-şi întrerupe niciodată curgerea. Căci însuşi El este izvorul iubirii şi materia care o alimentează nu se sfârşeşte niciodată... Niciodată nu-i lipseşte celui ce s-a învrednicit de ea materia care-l poartă spre pomenirea lui Dumnezeu, încât şi în somn stă de vorbă cu Dumnezeu». Iar caracterul extatic al acestei iubiri îl descrie tot el astfel: «Iubirea aceasta face sufletul extatic. De aceea, inima celui ce o simte nu mai poate să se despartă de ea, ci pe măsura iubirii venite asupra lui se observă în el o schimbare neobişnuită.

Iar semnele sensibile ale acestei schimbări sunt:

-         faţa omului devine aprinsă, plină de farmec,

-         trupul lui se încălzeşte,

-         frica şi ruşinea se depărtează de la el şi

-         devine aşa zicând extatic.

-         Puterea care strânge mintea fuge de la el, ieşindu-şi oarecum din sine.

-         Moartea înfricoşată o socoteşte bucurie şi niciodată contemplaţia minţii nu mai suferă vreo întrerupere în înţelegerea celor cereşti...

-         Cunoştinţa şi vederea lui cea naturală au dispărut şi nu mai simte mişcarea lui care se mişcă printre lucruri, şi chiar dacă face ceva nu simte ca unul ce are mintea plutind în contemplaţie şi cugetarea lui într-o convorbire continuă cu cineva».

Numind-o ca şi Diadoh «o beţie a sufletului», Sfântul Isaac caracterizează astfel această beţie: «De această beţie duhovnicească au fost beţi apostolii şi martirii, cei dintâi străbătând toată lumea întru osteneală şi osândire, ceilalţi vărsându-şi sângele ca pe o apă din mădularele tăiate şi suferind chinurile cele mai mari fără să slăbească cu sufletul». Iubirea dumnezeiască e aşa dar o beţie, întrucât copleşeşte cu entuziasmul ei judecata lumească a minţii şi simţirea trupului. Ea mută în alt plan de realitate pe cel părtaş de ea. Vede o altă lume, a cărei logică întunecă logica vieţii obişnuite, primeşte simţirea altor stări, care copleşeşte simţirea durerilor şi plăcerilor trupeşti. De aceea, martirii par nebuni lumii acesteia, dar ei sunt adevăraţii înţelepţi.

Sfântul Ioan Scărarul declară că iubirea divină îi face pe cei părtaşi de ea să nu mai simtă nici plăcerea de mâncare, sau chiar să nu o mai poftească des. «Căci precum apa hrăneşte rădăcina de sub pământ a plantei, aşa hrăneşte focul ceresc sufletul acestora». Iubirea e aşadar o forţă care, alimentând spiritul, revarsă şi în trup putere, încât acesta nu mai are nevoie de mâncare regulată pentru a-şi susţine forţa vitală.

Dar mai interesantă este observaţia lui Ioan Scărarul, că iubind noi faţa celui iubit, aceasta are putere să ne transforme, deci, cu atât mai mult, faţa Domnului. «Dacă faţa celui iubit ne preface în chip vădit în întregime şi ne face radioşi, fericiţi şi neîntristaţi, ce nu va face faţa Domnului coborând în chip nevăzut în sufletul curat?».