03.02 Dragostea ca factor de unire desăvârşită şi ca extaz

2. DRAGOSTEA CA FACTOR DE UNIRE DESĂVÂRŞITĂ ŞI CA EXTAZ

Marea taină a iubirii este unirea pe care ea o realizează între cei ce se iubesc, fără desfiinţarea lor ca subiecte libere. Legătura stabilită de iubire nu constă numai în faptul că cei ce se iubesc cugetă cu plăcere unul la altul, aşadar în orientarea intenţiei fiecăruia spre celălalt, ci în faptul că fiecare îl primeşte pe celălalt în sine.

Între cei ce se iubesc nu este separaţie. Pe de altă parte, ar fi simplist să concepem iubirea numai ca o comunicare de energie de la unul la altul, precum ar fi cu totul greşit să fie considerată ca o identificare de eu-ri. Energia care se comunică de la unul la altul în cei ce se iubesc nu are un caracter fizic şi nu se comunică în forma în care se comunică energiile fizice. Într-un anumit sens, cel iubit nu-şi trimite numai o energie în fiinţa celui iubitor, ci pe sine însuşi întreg, fără să înceteze de a rămâne şi în sine. E o proiectare a fiinţei sale întregi prin energia sa în sufletul celui iubitor. Iar chipul celui iubit nu se impune silnic, ci e primit şi păstrat cu bucurie, e absorbit mai bine zis de cel iubitor, încât nu ştii care trimite odată cu chipul său mai multă energie de la sine la celălalt: cel iubit sau cel ce iubeşte.

Desigur această reciprocă comunicare de energie are loc altfel între doi oameni, ca între Dumnezeu şi om. Aici în primul rând Dumnezeu îşi trimite energia în om. Iar erosul divin coborând în om îl face pe acesta să absoarbă proiecţia chipului lui Dumnezeu în sine. Dar nu e mai puţin adevărat că energia divină, odată comunicată omului, aceasta se întoarce spre Dumnezeu şi în această întoarcere a ei ea îmbracă forma afecţiunii subiectului uman, trezită de energia divină. Căci nu numai Dumnezeu iubeşte pe om, ci şi omul Îl iubeşte pe urmă pe Dumnezeu, sau îşi trimite şi el spre Dumnezeu o energie proprie, sau energia divină îmbrăcată şi imprimată de intenţionalitatea şi afecţiunea subiectului propriu. Dacă, după cum zice Ioan Scărarul, faţa celui iubit ne preface în întregime după chipul ei şi ne umple faţa noastră de bucurie şi de farmec, înseamnă că o energie a lui e trimisă în noi şi lucrează asupra noastră, dar nu în mod fizic sau subconştient, ci prin voia, afecţiunea şi conştiinţa noastră, uşurate însă de energia aceea, ce lucrează mai adânc în noi.

Această lucrare a chipului fiinţei iubite absorbit de fiinţa iubitoare şi vice-versa a fost observată şi descrisă insistent de Ludwig Binswanger . El numeşte această absorbire a chipului iubit şi transformarea pe care o provoacă: imaginaţie sau închipuire în sensul etimologic al cuvintelor. Imaginaţia aceasta nu este o simplă fantezie sau iluzie, fără obiect real, ci primirea în suflet a chipului unei fiinţe reale, o legătură intimă între două fiinţe ce se iubesc. Chipul fiinţei iubite sau iubitoare primit în mine îl trăiesc ca pe o adevărată susţinere sau întemeiere a vieţii mele.

Dar Binswanger nu se mulţumeşte cu constatarea acestui fapt al iubirii «imaginative», al bucuriei de a avea chipul fiinţei iubite mereu în cuget, ci caută şi o explicaţie a ei. Iar explicaţia o găseşte într-o unire fundamentală, realizată între persoanele ce se iubesc. Noi am văzut că pe Dumnezeu Îl experiem în rugăciune ca subiect absolut suveran. Ca subiect suveran experiem şi pe orice semen al nostru, cum ne experiem şi subiectul nostru. Nici subiectul nostru, nici al semenului nu poate fi captat, cuprins, subordonat, făcut obiect. Dar dacă subiectul semenului nu-l pot capta, ceea ce se întâmplă mai ales în iubire, când nici nu încerc aşa ceva, deci nu-i pot anula suveranitatea, în iubire eu totuşi îl experiez ca dăruit mie; eu nu mă simt pe mine ca un ins singuratic în opoziţie cu el, sau pe el în opoziţie cu mine, căci dacă ar fi aşa, legătura dragostei ar fi ruptă. În iubire eu nu mă trăiesc numai pe mine sau numai prin mine, ci şi pe semen sau prin semen, fără ca el să înceteze de a fi un subiect independent de mine. Aceasta înseamnă totuşi că nu-l am ca obiect al meu, ca parte a individualităţii mele, ci în legătură liberă cu mine, nu ca al meu, ci ca al nostru. Subiectul lui îmi este dat, sau mi se descoperă că fiindu-mi dat, ca şi subiectul meu, într-o existenţă suverană, dar totuşi ţinând de existenţa mea, trăit la un loc cu existenţa mea. El îmi devine mai intim decât orice lucru pe care îl posed, îl simt pătruns mai adânc în mine decât orice, iar eu pătrund în el mai mult ca orice lucru pe care îl are. E mai deplină intimitatea între mine şi el decât între mine şi orice lucru posedat, dar totuşi nu-l posed ca pe un lucru, nu-l pot reduce la ceva stăpânit de «eu-l» propriu şi nu pot dispune singur de el.

Dacă tu mi te dăruieşti liber şi fără a înceta de a fi suveran, nesubordonat mie ca obiect, iar eu mă dăruiesc ţie la fel, înseamnă că nici eu, nici tu nu devenim proprietatea exclusivă a unuia, ci eu sunt al tău fără a înceta să fiu şi al meu şi tu eşti al meu fără a-ţi pierde libertatea, fără a înceta să fii şi al tău. Eu sunt adică al nostru şi tu eşti al nostru. Propriu-zis nici eu nici tu nu suntem ai noştri în sens de obiecte comune, ci eu şi tu ne experiem ca o unitate de subiecte libere, atât de legate, încât nu se pot despărţi, ca o unitate trăită de fiecare din două subiecte, subiectul tău fiindu-mi tot aşa de intim, de necesar ca şi al meu, ba chiar constituind pentru mine, sau pentru subiectul meu centrul de preocupare şi izvorul de trăire, aşa cum subiectul meu constituie pentru tine un asemenea centru şi izvor.

Suntem doi într-o unitate, fiecare privind la celălalt. Tu îmi eşti necesar mie, ţii de existenţa mea, fără a fi încorporat în eu-l meu, şi eu, de existenţa ta, fără a fi încorporat în tine. Îmi eşti necesar mie, nu pentru ca să te fac subordonatul şi slujitorul meu, nu pentru că aş simţi necesitatea unui astfel de subordonat şi slujitor, ci pentru a-mi fi tu mie centrul meu de preocupare şi de slujire. Îmi eşti necesar ca subiect autonom, nu ca un obiect subordonat. îmi eşti necesar pentru a înlocui grija de mine, cu grija de tine, pentru a te pune în locul eu-lui meu. Atât de intim îmi devii, atât de una cu mine, atât de mult te atrag în centrul existenţei mele, încât îmi substitui eu-l meu. Tu ţii locul eu-lui meu, ţii în mine locul persoanei prime, păstrându-te independent de mine. Sfântul Maxim Mărturisitorul zice : «Prin iubire fiecare atrage pe semenul său atât de mult la sine în intenţiile sale şi-l preferă sieşi, pe cât îl respingea înainte şi se prefera pe sine». În acelaşi timp, tu faci la fel cu mine şi în aceasta se manifestă independenţa subiectului tău faţă de mine, întregind tocmai prin aceasta fericirea mea. E o substituire de eu-ri. Locul eu-lui meu l-ai luat tu şi locul eu-lui tău în tine l-am luat eu, prin voinţa ta, nu prin constrângerea mea.

Dar tu ai luat locul eu-lui meu în mine rămânând autonom, deci propriu-zis nu e o absorbire a ta în mine, ci o ieşire a mea din mine, o trăire a mea nu în jurul eu-lui propriu, ci în jurul tău, ca şi o trăire a ta în jurul meu. Eu nu experiez numai trăirea ta în jurul meu, ci şi pe a mea în jurul tău. întrucât centrul trăirii mele nu mai sunt eu, ci tu, te experiez pe tine ca centru, dar întrucât centrul trăirii tale sunt eu, valoarea mea este recompensată prin tine, încât prin mine experiez valoarea ta, dar în acelaşi timp prin tine îmi vine la conştiinţă şi valoarea mea ; astfel chiar despre mine, ca valoare, ştiu prin tine, sau pe mine mă am în adâncimea proprie, prin tine. Conştiinţa de mine e nedezlipită de conştiinţa de tine, de conştiinţa de «noi».

Dionisie Areopagitul spune despre iubirea ca ieşire din sine : «Iubirea dumnezeiască este extatică ; ea nu permite celor ce se iubesc să fie ai lor înşişi, ci ai celor pe care îi iubesc... De aici vine că marele Pavel, cuprins de iubirea dumnezeiască şi de puterea ei extatică, a rostit aceste cuvinte inspirate de Dumnezeu : «Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine» (Gal. 3, 20). Prin iubire este afară de el însuşi şi pierdut în Dumnezeu, după propria sa expresiune, nemaitrăind propria sa viaţă, ci viaţa suveran scumpă a Celui iubit».

Propriu-zis nici eu nu-ţi aparţin ţie, nici tu mie, ci amândoi unui «noi» comun. Eu mă depăşesc pe mine în legătura de iubire cu tine, nu mai sunt închis în mine, ci oarecum între mine şi tine, sunt ieşit din cercul proprietăţii mele, ca şi tu din cercul proprietăţii tale, creăm o unitate care nu se mai reduce la proprietatea unui singur eu, a mea sau a ta, şi totuşi nu e în afară de noi amândoi. Nu e vorba nici de a ne avea pe noi amândoi într-o proprietate comună, cum putem avea diferite obiecte în comun, ci aşa cum eu-l meu singular e mai presus de calitatea de proprietate a mea, dar totuşi îl trăiesc, aşa eu-rile noastre sunt mai presus de o proprietate individuală sau comună, dar le trăim în comun; şi eu şi tu trăim din unitatea celor două subiecte, fără ca acestea să înceteze de a fi două; eu trăiesc pe «noi» şi tu, pe «noi». De aceea raportul meu cu tine nu se poate exprima ca încorporare a ta în mine, sau a mea în tine, ci ca «întâlnire», ca ieşire a mea din mine şi a ta din tine ; eu stau deschis în faţa ta şi tu deschis în faţa mea. Această reciprocă deschidere e şi o reciprocă apartenenţă şi libertate în acelaşi timp. Eu nu pot exista fără să te trăiesc pe tine, şi nici tu, fără să mă trăieşti pe mine. Eu cresc spiritual trăindu-te pe tine, iar tu la fel. E o întregire a mea prin tine şi a ta, prin mine.

Eu am nevoie să-ţi comunic ţie anumite sensuri şi dacă tu asculţi cu înţelegere, câştig şi eu o nouă înţelegere a lor. Eu câştig în adâncime, îmi devin transparent ca subiect prin faptul că pătrund în adâncimea subiectului tău, sau prin faptul că tu deschizi liber adâncimile tale. Tu eşti nădejdea şi tăria mea, eu sunt nădejdea şi tăria ta. Chiar prin faptul că te ştii nădejdea şi tăria mea, te întăreşti, şi eu la fel, chiar prin faptul că mă ştiu nădejdea şi tăria ta. Apartenenţa mea şi a ta unui «noi» comun face ca, atunci când tu strigi după ajutorul meu, eu să simt că ceva ce ţine de mine e în suferinţă, iar dacă te lovesc pe tine mă împuţinez şi mă păgubesc pe mine de ceva cu mult mai esenţial decât dacă aş pierde un bun care e exclusiv al meu. Poate de aceea zice francezul «partir c'est mourir un peu». Plecând de lângă tine, mor întrucâtva, precum mori şi tu când pleci de lingă mine. Aşa se explică sentimentul acut al mustrării conştiinţei pentru răul ce l-am făcut altora şi răspunderea ce o simt pentru semeni. Numai faptul că în dragoste mi se revelează apartenenţa ta în cercul existenţei mele, ca parte a lui «noi», al unei realităţi comune căreia îi aparţin şi eu şi tu, şi numai faptul că în acest «noi» fără de care nu pot exista în mod normal, eu am rolul de a primi de la tine, precum tu ai rolul de a primi de la mine, explică acel lucru pe care-l simt ca o adevărată minune : că tu mă iubeşti pe mine. Fiecare subiect înţelege de ce iubeşte pe altul, căci vede în acela o serie de însuşiri şi de ajutoare, simte că fără el n-ar putea trăi. Dar nu înţelege uşor de ce îl iubeşte altul pe el, întrucât în dragostea altuia faţă de sine el însuşi îşi pare fără preţ, neinteresant fără adâncimi. Nimenea nu-şi poate da seama cât de mult valorează el pentru altul, dar îşi dă seama cât valorează altul pentru el.

Acesta e reversul mândriei şi al părerii de sine. Aci se revelează faptul că nimeni nu se poate mulţumi cu sine fără altul, că existenţa sa devine bogată şi adâncă prin altul. Trăind exclusiv în mine, existenta mi se sleieşte de orice conţinut. Binswanger citează pentru acest fenomen următoarele cuvinte din Jean Paul, care vede minunea principală nu în a iubi, ci în faptul de «a fi iubit» : «Iubirea cu care ne primeşte bunătatea celuilalt este ceva atât de tainic, încât noi nu putem pătrunde în înţelesul ei, pentru că nu putem împărtăşi ideea bună ce şi-o face acela despre eu-l nostru ; noi nu înţelegem cum ne poate iubi acela, dar ne împăcăm cu aceasta, dacă ne gândim că celălalt din partea sa înţelege tot aşa de puţin dragostea noastră faţă de el».

De aceea dragostea creştină e împreunată cu smerenia. Într-un chip analog cu Jean Paul, Dostoievski pune pe Markel, unul din personajele sale, să întrebe pe servitori: «Iubiţii mei, bunii mei, de ce mă slujiţi ? De se va milostivi Dumnezeu de mine şi mă va lăsa să trăiesc, vă voi sluji şi eu pe voi, căci fiecare trebuie să slujească altora».

Cu atât mai greu ne e să înţelegem taina iubirii lui Dumnezeu faţă de noi şi dorinţa lui Dumnezeu de a-I răspunde cu iubirea noastră. E uluitoare valoarea ce ne-a dat-o Dumnezeu. Iubirea e dovada existenţei noastre eterne şi mijlocul desăvârşirii noastre.

Uneori sentimentul acesta al lipsei noastre de importanţă ne face să pregetăm a dărui un cuvânt de apreciere cuiva care ni se pare cu mult mai presus de noi ca să aibă nevoie de el, alteori adresăm semenilor cuvinte grele, socotind că ele nu pot avea nici un ecou serios în ei. Dar pe urmă aflăm cu uimire cât de mult a durut pe cineva lipsa unui cuvânt bun din partea noastră, sau rostirea unui cuvânt rău la adresa lui.

S-ar părea, la prima vedere, că ceea ce ne determină la această întrelăsare de a acorda atenţia noastră unor persoane ce ni se par superioare este aceeaşi smerenie care trebuie să întovărăşească dragostea noastră. Dar smerenia adevărată nu pregetă de a acorda altora toată atenţia ; sentimentul puţinătăţii proprii, fiind copleşit de sentimentul valorii altora, trebuie să ne facă să uităm de puţina importanţă ce o pot avea cuvintele şi atenţiile noastre, şi să-i acordăm altuia toată atenţia fără să ne mai gândim la noi, ci exclusiv la el. Iubirea e şi în acest sens o depăşire de sine.

Simţirea smerită a acestei puţinătăţi a propriei persoane nu exclude însă o creştere proprie prin dragostea semenului. Eu simt că, dacă aş trăi prin mine însumi în afara legăturii de iubire cu cineva, n-aş fi nimic, dar în această legătură eu cresc, însă tot plusul pe care-l experiez îl reduc la el. Vom vedea că acelaşi sentiment îl am atunci când cresc în dragostea de Dumnezeu.

Dragostea se realizează deci atunci când se întâlnesc într-o trăire reciprocă deplină două subiecte în calitatea lor de subiecte, adică fără să se reducă reciproc la starea de obiecte, ci descoperindu-se la maximum, ca subiecte, dar cu toate acestea dăruindu-se reciproc şi întru toată libertatea. Iubirea e pătrunderea reciprocă a două subiecte în intimitatea lor, mai mult ca întrepătrunderea între un subiect şi un lucru, fără ca să înceteze a fi suverane şi autonome. Prin iubire pătrunzi în intimitatea unui semen, în sâmburele fiinţei lui, mai mult decât pătrunzi în fiinţa unui obiect, chiar dacă-l asimilezi prin mâncare. Îl pătrunzi fără să-l nimiceşti sau împuţinezi, ci, dimpotrivă, dându-i ocazia să crească. De aceea iubirea e suprema unire şi promovare reciprocă şi, tocmai de aceea, suprema cale de cunoaştere în care semenul nu e pasiv, ci mai liber ca în orice altă stare sau relaţie. Cu cât îl iubesc mai mult, cu atât mi se descoperă mai mult. Subiectul uman poate actualiza o astfel de legătură cu orice subiect când a luat cunoştinţă de el prin mijlocirea simţurilor. Deci virtual el e într-o astfel de legătură şi e chemat spre actualizarea ei cu oricine. Dar putinţa acestei legături de a se actualiza e mai mult sau mai puţin înăbuşită prin încercarea subiectelor de a se reduce reciproc la starea de obiecte, sau prin lipsa de atenţie cu care un subiect trece pe lângă altul. Mândria, patimile egoiste atrofiază legătura normală pe care o virtualitate firească din noi o cere dezvoltată în orice ins. Când dezvoltăm însă această legătură sau ne descoperim în ea, ne plasăm fiecare neasemănat mai mult în interiorul celuilalt decât înainte, dar şi în interiorul propriu. Acum se realizează şi ne devine transparentă propria adâncime şi adâncimea semenului. Ea ne revelează, ne dă un plus considerabil de realitate. Celălalt ni se revelează ca având o adâncime uluitoare, o bogăţie nebănuită. Dar ceea ce e ciudat e că acest plus nu poate fi definit exact. Pe câtă vreme rămânând în contactul superficial cu semenul, când marea bogăţie a subiectului lui ne este acoperită, putem formula în concepte definite anumite însuşiri ale lui şi tindem să-l definim exact, iar descoperirea subiectului lui ne pune, dimpotrivă, într-o legătură cu un plus neasemănat mai mare, dar imposibil de precizat, în esenţa lui, în concepte.

Iubirea e un uriaş plus de cunoaştere, producând în acelaşi timp un uriaş plus de viaţă în cel iubit şi în cel ce iubeşte, dezvoltând la maximum fiinţa lui şi a mea. Dar această cunoaştere nu poate fi captată în concepte. Aci ni se descoperă tot sensul «imaginaţiei» lui Binswanger. Dându-mi seama printr-o experienţă directă că în subiectul semenului se cuprinde o bogăţie ce nu poate fi delimitată în concepte, mă ajut de imaginaţie pentru tot plusul din el, experiat, dar necaptat în concepte.

Imaginaţia aceasta are multiple temeiuri de adevăr. În primul rând subiectul fiecăruia ascunde virtualităţi indefinite, care pot fi puse în valoare prin iubire. De aceea aceste virtualităţi le sesizează tot numai cel ce-l iubeşte. Aceasta, în primul rând, pentru că el surprinde în manifestările voluntare şi în vibraţiile lui sufleteşti o mulţime de nuanţe care revelează latenţe neobservate de privirea piezişă sau superficială a celor ce-i sunt ostili sau indiferenţi. În al doilea rând, pentru că cel ce iubeşte înfrumuseţează în mod real prin dragostea sa fiecare trăsătură a celui iubit, nu numai pentru că proiectează de la sine un văl de lumină peste ele, ci şi pentru că de fapt cel iubit, simţind dragostea celuilalt, o trăieşte ca pe o putere ce scoate la iveală din adâncurile sale tot ce e bun şi în acelaşi timp îl sporeşte considerabil; de fapt prin dragostea noastră facem mai buni şi mai frumoşi pe alţii, precum ne facem şi pe noi înşine. Iar în al treilea rând, cel ce iubeşte făureşte în sine un chip de lumină al aceluia, iar faptul acesta se datoreşte fie în total virtualităţilor ascunse în trăsăturile celui iubit, fie idealurilor spre care aspiră în mod neştiut tendinţele celui ce iubeşte, fie faptului că e o sinteză din aspiraţiile unuia şi din virtualităţile sesizate din celălalt, ceea ce-i mai probabil.

În general, imaginaţia e produsul unor forţe, al unor latenţe, al unor posibilităţi din cuprinsul comun al celor doi, din cuprinsul lui «noi». Şi dacă cel ce şi le imaginează crede puternic în ele, ceea ce se întâmplă în dragostea adevărată, forţa de la baza lor — în care e antrenată şi voinţa, comunicându-se din cel ce iubeşte, celui iubit — îl face pe acesta să se silească şi el spre actualizarea lor, făcând abstracţie de faptul că în el lucrează şi chipul ideal pe care şi l-a făcut despre celălalt. Indefinitul atât de bogat în latenţe al subiectului iubit, sau dualitatea îmbogăţită a subiectelor ce se iubesc, cuprinde ca virtualităţi tot ce se exprimă prin imaginaţia lor, iar forţa acestei imaginaţii care e forţa dragostei, dacă dragostea e adevărată, adică statornică şi puternică, reuşeşte să actualizeze acele latenţe în fiecare din ei. Astfel chipul celui iubit, idealizat de imaginaţia celui ce iubeşte, devine o forţă model care preface pe cel iubit din zi în zi, în vreme ce şi cel ce iubeşte actualizează tot mai mult chipul idealizat al său, făurit de celălalt. Propriuzis între chipul meu idealizat de celălalt, şi chipul lui idealizat de mine se produce prin comunicare reciprocă o fuziune şi eu, prefăcându-mă după chipul idealizat al celuilalt, actualizez în acelaşi timp chipul idealizat al meu care a început să devină chipul după care se formează celălalt. Iar privind fiecare la celălalt, în lumina chipului reciproc idealizat, de la o vreme a devenit fiecare foarte mult ca fiind chipul idealizat al celuilalt, căci privindu-l unul pe celălalt, fiecare vede un chip idealizat al lui după care se modelează el însuşi. Se înţelege că noul chip al amândurora nu poartă numai trăsăturile unuia sau altuia, ci e o sinteză a amândurora, încât nu e o victorie egoistă a unui eu, ci a «noastră» asupra egoismului meu şi al tău, şi o creştere a mea şi a ta.

Dacă ar lipsi imaginaţia, chipul fiecăruia s-ar învârtoşa şi şi-ar pierde frumuseţea. Imaginaţia e forţa prin care cel ce iubeşte scoate ca un scafandru, din bogăţia indefinită a celui iubit, frumuseţi şi lumini şi transparenţe noi pe chipul aceluia şi apoi pe chipul său, sau pe chipul comun şi în parte îl îmbogăţeşte pe acela în mod real cu ele. Când imaginaţia se opreşte, s-a stins iubirea. Forţa imaginaţiei e iubirea şi forţa iubirii este imaginaţia. Şi întrucât iubirea e în contact cu o realitate adâncă, adevărată, imaginaţia are şi ea o bază reală. Pe de altă parte, ele au o putere creatoare reală.

Dar putem merge un pas şi mai departe în clarificarea întregii puteri a acestei imaginaţii. Precum am văzut mai înainte, cel ce iubeşte, descoperind adâncurile indefinite ale subiectului semenului, şi le descoperă şi pe ale sale, fără ca aceasta să însemne că n-ar putea coborî şi prin sine în aceste adâncimi proprii, desigur dacă nu e lipsit de iubirea de oameni în general, putere pe care o poate avea însă numai dacă are iubirea faţă de Dumnezeu. Dar noi am văzut că cel ce coboară în adâncurile indefinite ale subiectului propriu adulmecă, în legătură cu indefinitul propriu, şi infinitul divin.

Desigur, calea pe care, în acest caz, subiectul coboară în adâncimile sale e calea rugăciunii. Faţă de cel ce ar socoti că, admiţând o asemenea cale de coborâre în adâncimile proprii, contrazicem afirmaţia noastră că fără iubirea altuia nu putem să ne descoperim subiectul propriu, menţionăm că rugăciunea nu stă în contrazicere cu calea dragostei, ci este şi ea o cale de creştere continuă în dragoste. Căci înaintând prin rugăciunea lui Iisus, la rugăciunea mintală din inimă, ceea ce ne susţine în acest efort e dragostea faţă de Iisus, care creşte continuu, făcându-ne, printr-o imaginare spirituală a chipului Său duhovnicesc, după chipul Său şi simţindu-l tot mai unit cu eu-l propriu, într-un «noi» din care eu nu mai pot să ies fără primejdia pierderii mele. Şi nu numai eu primesc în mine «Eu-l» lui Hristos, făcându-mă după chipul Lui, ci şi «Eu-l» Lui primeşte eu-l meu în Sine, primeşte chiar trupul meu în Sine, încât mă încadrează şi pe mine în simţurile Sale curate, în faptele Sale curate. Astfel toţi cei ce credem devenim un «trup» cu El şi între noi, fapt ce se va desăvârşi în viaţa viitoare.

Aceasta se înfăptuieşte mai ales prin rugăciunea curată adresată lui Iisus. Iar cel ce efectuează această substituire de eu-ri, între mine şi Hristos şi între toţi cei uniţi cu Hristos, este Duhul Sfânt. El e Duhul acestei comuniuni. Căci e Duhul comuniunii şi în Sfânta Treime. Dar până să fi ajuns la capacitatea unei astfel de rugăciuni care mă umple cu Hristos, trebuie să fi crescut considerabil şi în dragostea de semeni şi în răstimpurile de întrerupere a acestei rugăciuni trebuie să mă simt tot mai plin de dragostea faţă de ei. Treptele urcuşului spiritual nu sunt aşa de separate precum le-am descris mai înainte din motive metodologice, ci în acelaşi timp coexistă mai multe şi cel ajuns pe o treaptă nu rămâne mereu pe ea, ci mai coboară şi pe alta, deşi cu noi bogăţii duhovniceşti, fiind capabil să urce mai uşor pe cele de pe care a coborât. Nu se poate afla cineva, cât trăieşte pe pământ, mereu în rugăciune, sau mereu în simţirea unei iubiri actuale.

*

În rândurile de mai sus am răspuns la cunoscuta întrebare: cum se autorevelează eu-l nostru prin dragostea de altul, sau prin rugăciunea care nu e lipsită de dragostea de altul ? Dar pentru că există şi opinia că nu dragostea e întâi, ci autorevelarea, am voi să răspundem mai pe larg decât am făcut-o în rândurile de mai sus, şi la întrebarea: dintre autorevelarea eu-lui şi dragostea de altul, care primează? Kierkegaard a răspuns : întâi e autorevelarea, de abia după aceea dragostea de alţii. «Cine nu se poate revela sieşi nu poate iubi». Aceasta ar reieşi şi din faptul că am aşezat întâi rugăciunea, ca mijloc de părăsire a lumii externe pentru regăsirea eu-lui, urmând orientării ascetice a spiritualităţii ortodoxe. Binswanger crede, dimpotrivă, că întâi este iubirea de alţii şi după ea vine autorevelarea. El inversează sentinţa lui Kierkegaard declarând : «Cine nu poate iubi nu se poate revela sieşi». Iubirea premerge autorevelarea. Căci «tu» eşti cel ce înlături acele piedici din calea autorevelării. Binswanger alege aşa de exclusiv calea din urmă, pentru că el se gândeşte mai ales la dragostea dintre bărbat şi femeie, care e ajutată enorm şi de atracţia trupească şi care poate cădea adeseori foarte uşor. El are deci în vedere dragostea naturală, care nu are nevoie de rugăciune, de asceză pentru a se naşte în noi ca dar al lui Dumnezeu.

Dar dragostea adevărată faţă de orice semen, dragostea care nu cade niciodată, nu se poate naşte fără rugăciune şi fără asceza purificatoare de patimi. E adevărat că fără descoperirea subiectului semenului în dragostea adevărată nu ne descoperim nici noi toată adâncimea subiectului nostru, aşadar nu atingem ultima desăvârşire în rugăciune ; dar nici fără rugăciune nu putem dobândi deplina iubire de semeni. Credem că rugăciunea ca dragoste de Dumnezeu şi dragostea de semeni progresează paralel şi într-o intercondiţionare. Dar credinţa în Dumnezeu primează. Ea dă forţă voinţei de a iubi pe semeni, precum ea susţine efortul nostru în rugăciune.

Socotim că se descoperă pe sine cel ce iubeşte pe altul, ajutat şi de rugăciune, sau cel înălţat la treapta rugăciunii mintale, ajutat şi de dragoste. Iar descoperindu-şi indefinitul subiectului propriu, descoperă în legătură şi în comunicare cu el şi infinitul divin. Aceasta cu atât mai mult, cu cât descoperă şi în adâncurile semenului iubit şi în comunicare lăuntrică cu el infinitul divin. Dacă-i aşa, «imaginaţia» dragostei îşi are o sursă infinită în îmbrăcarea semenului cu trăsăturile celor mai ideale însuşiri, pentru că toate şi le poate însuşi în mod actual semenul nostru, aflându-se în legătură cu Hristos, fie direct, fie prin mine, care-l iubesc din legătura mea cu Hristos, izvorul tuturor virtuţilor.

Acesta e înţelesul deplin al imaginaţiei iubitoare. Dar infinitul care se deschide în faţa dragostei nu este un infinit în continuitate de substanţă cu noi. E drept că, în forma iubitoare a lui «noi», existenţa îşi găseşte un indefinit care se revarsă în fiecare din cele două eu-ri ca o inundaţie de bucurie, ca o beţie copleşitoare. Dar oricât de mult am simţi indefinitul subiectului semenului, ne dăm totodată seama că aşa cum indefinitul nostru nu e totul, ci el stă în legătură cu un izvor deosebit de el, şi infinit, tot aşa şi bogăţia semenului, sau a comunităţii dintre noi îşi are un izvor deosebit de el, sau de «noi». Altfel, comunitatea iubitoare nu durează, îşi epuizează repede izvorul de susţinere. Dragostea ne pune în legătură pe «noi» cu infinitul, numai când infinitul acesta e dumnezeiesc, când e deosebit ca natură de noi, deci când ni se împărtăşeşte ca dar. În comunitatea de iubire dintre mine şi un altul e de faţă şi Dumnezeu, fără ca aceasta să însemne că iubirea de altul anticipează întâlnirea cu Dumnezeu.

Binswanger socoteşte că infinitul dragostei e un infinit al naturii universale şi că drumul spre întâlnirea cu acest absolut duce numai printr-un «tu» concret. De aceea pentru el nu există un drum care întâi să ducă la Absolutul ca Persoană, pentru că el nu se gândeşte la un Absolut-Persoană. Noi, creştinii, ce credem în Absolutul-Persoană, socotim că ne putem întâlni întâi cu acest «Tu» absolut şi abia El poate şi vrea să ne îndrepteze iubirea şi spre persoanele create după chipul Lui.

Sentimentul de plenitudine, de debordare, de beţie fericită, cum îi zic părinţii, îl trăim de fapt şi noi în iubirea faţă de ceilalţi, cu atât mai mult cu cât comunicarea iubirii porneşte şi din mine şi din semenul meu. Dar această plenitudine nu poate avea ca izvor ultim o bază naturală universală. Numai Persoana supremă, infinită, poate fi izvorul unei astfel de iubiri şi bucurii plenare. Căci îţi dai seama că bucuria debordantă ce o are altul de tine şi voinţa nemărginită de a te cuprinde întreg în sine nu i-o provoci numai tu cu relativitatea ta şi nici nu poate porni numai din cuprinsul firii lui şi nu poate veni nici dintr-un izvor impersonal. Celălalt se descoperă ţie şi tu, lui ca un dar al Persoanei infinite. Deci şi bucuria unuia de altul e un dar de la Persoana supremă de dincolo de tine şi de el, care prin el ţi Se dăruieşte ţie şi prin tine, lui.

Convingerea aceasta ţi-o întăreşte mai ales faptul că ea nu ţine decât câte o clipă. Dacă totul ar veni din natură şi ar ţine de natură, ar trebui să ţină şi ar putea dura permanent. Dar când o primim, parcă ni se topeşte fiinţa, parcă ni se sparge, parcă am leşina dacă ar ţine mai mult şi ar spori în intensitate. Dacă această bucurie spirituală s-ar naşte din cuprinsul firii, cu care suntem conaturali, cum am mai experia incapacitatea noastră de a o trăi întreagă mai mult timp în continuare, sau tot timpul ?

Timp mai prelung putem să petrecem în beţia dragostei de Dumnezeu, la capătul rugăciunii curate. Aceasta se explică întâi din faptul că rugăciunea îndelungată, cu părăsirea formelor strâmte ale imaginilor şi intereselor pentru obiectele limitate ale lumii, ne-a obişnuit cu «lărgirea inimii», ca să cuprindă o bucurie ce debordează marginile ei. Desigur pe aceste trepte culminante ale rugăciunii beţia dragostei nu apare ca un produs al pregătirii prin rugăciune. Rugăciunea duce până la «oprirea» minţii din orice activitate îndreptată spre ceea ce-i mărginit. Dar beţia dragostei de Dumnezeu coboară dintr-odată de sus. Desigur, precum am mai văzut înainte, trebuie să precizăm că în afară de această dragoste ca beţie spirituală, ca bucurie debordantă, care exprimă totală absorbire a feţei tale în celălalt şi a feţei celuilalt în tine, mai este şi o dragoste calmă, condusă de consideraţiuni raţionale, ce creşte pe încetul. Aceasta e condiţie pregătitoare pentru cealaltă. Şi aceasta o câştigi cu ajutorul harului lui Dumnezeu, dat la botez, dar fără să se excludă eforturile tale. Cealaltă vine însă exclusiv de sus, nu ca produsă de cea dinainte, însă totuşi având nevoie de pregătirea prin aceea.

În dragostea faţă de semen, de asemenea distingem această etapă mai prelungă şi bucuria debordantă a câte unei clipe ca dar de sus. Dacă ne cuprinde câteodată o asemenea bucurie faţă de un semen fără să ne fi pregătit printr-o iubire specială faţă de el, aceasta se datoreşte faptului că sufletul nostru s-a pregătit în general pentru iubire prin rugăciunea ca drum iubitor spre Dumnezeu şi prin consecinţa ce a urmat de aci de a iubi pe orice om. Dar în orice caz clipa de bucurie extatică de un om, neurmând unei pregătiri speciale de lărgire a inimii prin părăsirea tuturor imaginilor, conceptelor şi intereselor limitate, nu poate dura decât cu mult mai puţin decât beţia dragostei de Dumnezeu.

Un al doilea motiv care face ca extazul dragostei faţă de Dumnezeu să ţină mai mult, este faptul că Dumnezeu însuşi, fiind acum în raport cu noi şi deci în apropierea noastră, dă firii noastre o lărgime capabilă să experieze infinitatea dragostei mai statornic. Infinitatea aceasta însăşi ne copleşeşte atât de mult fiinţa că parcă şi oasele, care sunt cadrele cele mai rezistente ale fiinţei noastre mărginite, se topesc. Omul înduhovnicit nu mai simte în iubirea cu care iubeşte pe Dumnezeu nimic omenesc, ci exclusiv puterea dragostei dumnezeieşti revărsată în el, iubindu-L pe Dumnezeu cu aceeaşi iubire cu care îl iubeşte şi Dumnezeu pe el.

Diadoh descrie această stare astfel: «În măsura în care primeşte cineva în simţirea sufletului dragostea lui Dumnezeu, în aceeaşi măsură ajunge în dragostea de Dumnezeu. De aceea unul ca acesta nu încetează să tindă spre lumina cunoştinţei cu o dragoste aşa de puternică, încât să-şi simtă topindu-se până şi tăria oaselor, nemaiştiindu-se pe sine, ci fiind prefăcut întreg de dragostea lui Dumnezeu. De unul ca acesta putem spune şi că este în viaţa aceasta şi că nu este. Căci petrecând încă în trupul său, călătoreşte, datorită dragostei, afară din el, mişcându-se necontenit cu sufletul către Dumnezeu. Arzând cu inima necontenit de focul dragostei, s-a lipit de Dumnezeu prin puterea neslăbită a unei mari iubiri, ca unul ce a ieşit odată pentru totdeauna din iubirea de sine pentru dragostea de Dumnezeu».

Extazul dragostei, adică, sau sentimentul unirii cu Dumnezeu, sentimentul că formează cu Dumnezeu un «noi» actual experiat, devine tot mai prelung, producând o bucurie, o căldură sufletească tot mai fericită. Iar extazul prelungit face ca şi răstimpurile dintre un extaz şi altul să fie tot mai pline de conştiinţa prezenţei actuale a lui Dumnezeu, de dragostea cea calmă, împreunată cu lucrarea minţii, încât viaţa omului câştigă o continuitate de dragoste neîntreruptă. Continuitatea aceasta o exprimă apostolul Pavel zicând: «De ne-am ieşit din minte este pentru Dumnezeu, iar de suntem cu mintea întreagă este pentru voi» (II Cor. 5, 13), subînţelegându-se însă : «dar şi pentru Dumnezeu».

De extazul perpetuu propriu-zis vom avea parte numai în viaţa eternă. Numai atunci vom ieşi complet din discursivitate, numai atunci vom avea parte mereu de acea neîntreruptă pătrundere esenţială a noastră de subiectul divin, ca şi de subiectele umane, de o veşnică cunoaştere substanţială, de o unire cu însăşi intimitatea realităţii divine şi umane.

O chestiune care mai trebuie lămurită în acest capitol este în ce fel, prin unirea cu Absolutul personal, sau cu unul sau altul din subiectele umane, obţinută prin dragoste, se realizează unirea întregii firi omeneşti din toate subiectele şi unirea ei cu Dumnezeu. Căci lucrul acesta îl afirmă Sfinţii Părinţi. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că mai întâi iubirea unifică pe omul individual, înlăturând mânia, viclenia, lăcomia şi toate cele în care s-a împărţit omul prin iubirea trupească de sine. Căci nemaifiind acestea, nu mai poate persista nici o urmă de răutate ; în locul lor se introduc felurile virtuţilor, care întregesc puterea iubirii. Insă prin unificarea aceasta a omului individual, se realizează şi unificarea indivizilor între ei. «Iar iubirea adună cele împărţite şi-l face pe om iarăşi o singură raţiune şi un singur mod de comportare şi netezeşte toate inegalităţile şi deosebirile de opinie din toţi. Ba îi duce la o egalitate lăudabilă, prin faptul că fiecare atrage atât de mult pe altul la sine în intenţiile lui şi îl preferă sie însuşi, pe cât de mult îl respingea altădată şi se prefera pe sine. Şi prin iubire se desface de sine, de bunăvoie, despărţindu-se de raţiunile şi preferinţele proprii, de gândurile şi însuşirile lui şi se adună într-o simplitate şi identitate, în temeiul căreia nimeni nu se mai deosebeşte întru nimic, ci fiecare a devenit unul cu fiecare şi toţi cu toţi, sau mai bine cu Dumnezeu decât cu ei întreolaltă, manifestând în ei aceeaşi raţiune de a fi şi după fire şi după voinţă».

Cum devenim deci prin iubire toţi ca «un singur om», unit cu Dumnezeu ? Cel puţin cât trăim pe pământ, iubirea ca scurtă stare extatică nu o putem experia direct în timp, decât numai în raport fie cu Dumnezeu, fie cu câte unul din semeni. Deci şi unirea desăvârşită realizată de ea. Mai ales iubirea extatică faţă de Dumnezeu în rugăciunea mintală ne absoarbe atât de mult în unirea cu Dumnezeu, încât uităm de oameni, lucru care nu se întâmplă atât de exclusiv în clipa iubirii extatice a semenului. Căci în cazul din urmă, în contemplaţia absorbantă a semenului ne dăm seama că în legătură cu indefinitul subiectului său stă indefinitul divin. Deci în mod indirect se realizează prin aceasta şi unirea între noi şi Dumnezeu. Dar nu experiem în clipa acestei iubiri extatice cu Dumnezeu, sau cu un semen, o unire actuală cu toţi oamenii.  Prin urmare numai în iubirea calmă de fiecare zi, manifestată în fapte şi în gânduri, în iubirea creştină în sens larg, putem experia mai mult sau mai puţin o iubire cu toţi oamenii. Interesele mele, patimile mele, opiniile contrazicătoare, ca manifestări voluntare, nu mai sfâşie unitatea de natură între mine şi semeni. În fiecare clipă accept să judec lucrurile din punct de vedere al semenului cu care mă aflu în raport, îl pun în locul eu-lui meu pe al lui, renunţând la al meu. Făcând aşa în mod succesiv cu diferiţi semeni cu care ajung în contact, mi se întăreşte sentimentul unirii mele actuale sau virtuale cu oricine. Din partea mea nu mai e nici o dezbinare între mine şi ei ; eu nu mai văd nici una. Dacă văd ei vreuna, eu nu o văd.

Comportarea aceasta statornică întăreşte sentimentul unităţii mele cu ei şi cu Dumnezeu. Aceasta uşurează în clipe de iubire extatică, de contemplare a subiectului oricărui semen în ceea ce are el cuceritor, indefinit şi tainic, trăirea unei uniri desăvârşite. Şi la rândul lor aceste clipe întăresc comportarea mea plină de atenţie şi de abnegaţie faţă de orice semen. Energia iubirii mele faţă de un semen, crescută şi prin efortul voinţei, dar mai ales prin acele clipe de contemplaţie extatică, se îndreaptă apoi uşor şi spre alte persoane. Şi peste tot câştig o dispoziţie statornică de iubire faţă de oricine, o bucurie de toţi, o convingere că în fiecare pot descoperi taina unor adâncuri fermecătoare. Mă simt unit virtual cu toţi şi cu orice prilej concret această unire virtuală şi indirectă devine uşor actuală şi directă. Iar iubirea ce o manifest eu faţă de semenii mei îi umple şi pe ei de energia ei, ceea ce are ca urmare întoarcerea ei către mine şi propagarea spre alţi semeni ai lor. Energia iubirii coborâte de sus are tendinţa de a deveni o legătură universală între toţi oamenii şi între oameni şi Dumnezeu.

Dragostea de semeni creşte din obişnuinţa dragostei faţă de Dumnezeu şi mai ales din trăirea ei ca extaz pe treapta culminantă a rugăciunii, iar dragostea faţă de Dumnezeu ni se uşurează prin obişnuinţa cu dragostea faţă de semeni. Sufletul plin de dragoste se comportă la fel faţă de Dumnezeu şi faţă de toţi oamenii. El se simte parte din universalul «noi», partener de fiecare clipă al lui Dumnezeu şi gata de a deveni partener în fiecare clipă cu un semen sau altul în legătura dragostei actuale sau extatice.

În bucuria ce o am eu de tine, în iubirea mea de tine, care merge până la uitarea de eu-l meu, ca să te pun în locul lui pe tine, în unirea dintre mine şi tine, natura umană repartizată în persoane îşi biruieşte împărţirea şi se regăseşte pe sine în unitatea ei, fapt care-i produce o bucurie debordantă. Repartizarea în persoane a fost şi este necesară tocmai pentru ca prin iubirea reciprocă dintre ele să-şi descopere o valoare şi o frumuseţe pe care altfel n-ar fi putut-o descoperi.

Unitatea descoperită prin iubire a firii repartizate în subiecte e altfel preţuită şi de aceea alimentează o bucurie şi o afecţiune neîncetată. Binswanger spune : «Acel ”noi” realizat prin dragoste este semn, salut, chemare, revendicare, îmbrăţişare a existenţei umane în ea însăşi, cu un cuvânt: întâlnire». Întâlnirii din dragoste i-am spune noi mai degrabă «regăsire». Acesta e sentimentul încercat de două fiinţe care şi-au deschis sufletele în dragoste. Natura umană îşi regăseşte prin dragoste unitatea divizată prin păcat. De aici, sentimentul celui ce iubeşte, că în cel iubit îşi regăseşte «casa» după ce a rătăcit pe afară. Întrucât «casa» este interioritatea, sediul ultim, vatra de odihnă, putem spune că omul, cât este singur, chiar în stare de «inferioritate», nu e cu adevărat «acasă» la sine, adică în «inferioritatea» sa adevărată.

«Casa» soţului e locul unde se găseşte soţia, şi «casa» soţiei e locul unde se găseşte soţul, sau mai bine zis «casa» este constituită din amândoi, ca expresie a lui «noi».

Un edificiu în care nu mai locuieşte cel iubit a devenit pustiu, ca dovadă că ceea ce-i împrumută şi lui caracterul de «casă» era prezenţa celui iubit. Cei ce se iubesc se primesc unul pe altul în inimă, îşi deschid unul altuia inima, adică intimitatea. Inima care se deschide celui iubit nu e numai autorevelarea subiectului în adâncimile lui infinite, ci şi afecţiunea cu care se deschide acest subiect ca să primească pe celălalt.

Bucuria ce o avem de întâlnirea cu Dumnezeu în iubire ne arată că şi aici e vorba de o regăsire. Natura umană, fiind opera iubirii creatoare a lui Dumnezeu, se află într-o înrudire şi într-o apropiere originară cu El. Unirea realizată prin dragoste îi dă sentimentul de regăsire, de revenire «acasă», de intrare în odihnă, după cuvântul lui Augustin : «Inquietum est cor nostrum donec requiescat in Te». Noi avem sentimentul că în iubirea de Dumnezeu ca extaz, Dumnezeu ne-a deschis inima Sa şi ne-a primit în ea, precum noi ne-am deschis inima noastră ca să între El în ea. Pe de altă parte, revenirea la Dumnezeu, la inima Lui, înseamnă intrarea în casa Lui. «Casa» lui Dumnezeu însă vrea să-i cuprindă pe toţi oamenii, căci în inima Lui încap toţi, iar eu când intru în ea trebuie să simt că mă aflu în ea unificat cu toţi cei dinăuntru. Revenind în Dumnezeu, revenim în «Adăpostul-Persoană» propriu nouă, în casa părintească supremă, împreună cu toţi fiii Părintelui ceresc. A fi în aceeaşi «casă» părintească cu toţi cei iubiţi e structura cea mai înaltă şi mai pură a iubirii. Vom vedea cum această structură se revelează lui Moise sub chipul «cortului» de sus, după care s-a făcut cortul, templul şi Biserica de jos. În această «casă», care e Dumnezeu însuşi, se poate înainta la nesfârşit, fără să se poată intra în fiinţa ei însăşi, în «altar» (în Sfânta Sfintelor). Dar cei ce se iubesc se sălăşluiesc reciproc unul în altul. Nu numai noi intrăm în Dumnezeu, ci şi Dumnezeu în noi. Beţia dragostei de Dumnezeu, experiată la capătul rugăciunii curate, mă umple de pornirea de a iubi pe toţi semenii, de a-i primi pe toţi în inima mea, care se află în inima lui Dumnezeu, de a mă simţi că sunt cu toţii în interiorul aceleiaşi «case» a lui Dumnezeu, care este Biserica.