02.07 Rugăciunea curată

7. RUGĂCIUNEA CURATĂ

După cum am văzut dintr-un citat dat mai înainte, sfântul Grigorie Palama cunoaşte ca o treaptă superioară teologiei negative un apofatism mai deplin şi mai existenţial, realizat prin rugăciunea curată. E un extaz al tăcerii interioare, o oprire totală a cugetării în faţa misterului divin, înainte de a coborî, în mintea astfel oprită de uimire, lumina dumnezeiască de sus.

Deci înainte de a ne ocupa cu treptele superioare ale cunoaşterii lui Dumnezeu prin tăcere completă şi prin vederea luminii dumnezeieşti, trebuie să ne oprim asupra rugăciunii curate. Rugăciunea ea însăşi, are mai multe trepte, fiecare corespunzând uneia din treptele urcuşului duhovnicesc pe care se află omul. Căci rugăciunea trebuie să însoţească permanent pe om în urcuşul său.

Făcând abstracţie de rugăciunea care cere bunuri materiale şi, care este o rugăciune inferioară, am putea judeca progresul în rugăciunea vrednică de laudă după două criterii:

-         după obiectul ei şi după concentrarea mai mult sau mai puţin desăvârşită, şi

-         după starea de linişte a sufletului, ce se roagă.

În ce priveşte primul criteriu, Evagrie recomandă ca

-         mai întâi să te rogi: «să te curăţeşti de patimi,

-         al doilea să te izbăveşti de neştiinţă şi uitare;

-         al treilea, de toată ispita şi părăsirea».

În generalitatea lor aceste trei feluri, de rugăciuni deosebite după cuprinsul lor  ar corespunde cu cele trei faze ale urcuşului duhovnicesc:

-         a purificării,

-         a iluminării şi

-         a unirii.

În ce priveşte al doilea criteriu, pe orice treaptă rugăciunea adevărată trebuie să tindă a ţine mintea nefurată de vreun gând, vreo grijă. În măsura în care reuşeşte să alunge mai deplin şi pentru mai multă vreme gândurile, e o rugăciune mai desăvârşită. Rugăciunea cu adevărat desăvârşită este rugăciunea curată, adică aceea pe care o face mintea când a ajuns la capacitatea de a alunga uşor şi pentru multă vreme orice gânduri în vreme ce se roagă. Dar la această capacitate ajunge omul numai după ce a dobândit libertatea de patimi. Nici măcar gândurile nevinovate nu mai trebuie să tulbure mintea în vreme ce se roagă, în vremea rugăciunii desăvârşite. De aceea, rugăciunea curată se face numai după ce mintea s-a ridicat de la contemplarea firii văzute şi de la lumea conceptelor, când mintea nu-şi mai face nici o imagine şi nici un concept. De aceea, socotim că rugăciunea curată se cunoaşte şi după faptul că nu mai are vreun obiect, ci, după ce a trecut peste toate în ordinea valorii lor tot mai înalte, mintea nu mai cere decât mila lui Dumnezeu, simţindu-L ca Stăpânul de a cărui milă atârnă.

S-ar mai putea adăuga însă două criterii cu care se măsoară progresul rugăciunii:

-         împuţinarea cuvintelor şi

-         înmulţirea lacrimilor.

Pe culmile sale, rugăciunea e rugăciune curată prin faptul că nu mai are nici un obiect şi nu mai foloseşte nici un cuvânt, ci mintea adunată din toate este conştientă că se află faţă în faţă cu Dumnezeu; de aceea - se mai numeşte şi rugăciunea minţii.

Desigur, nici pe cele mai înalte culmi ale vieţii duhovniceşti nu se poate afla mintea tot timpul golită de orice conţinut, chiar şi de idei simple, nepătimaşe ale lucrurilor. Dacă totuşi i se cere celui ce se străduieşte după desăvârşire să-şi facă rugăciunea tot mai neîntrerupt, aceasta e propriu-zis o pomenire tot mai neîncetată a numelui lui Dumnezeu sau al lui Iisus, însă nu cu excluderea ideilor nevinovate, ci paralel cu ele, ca un mijloc de menţinere a sa în curăţie. Deci «rugăciunea neîncetată» este altceva decât «rugăciunea curată sau mintală», în vremea căreia mintea nu mai are nici o idee, nici un gând, afară,de gândul fără formă la Dumnezeu.

Desigur între «rugăciunea neîncetată» şi «rugăciunea curată sau mintală» este o strânsă legătură. Aceleaşi puţine cuvinte le foloseşte şi una şi alta. Pe urmă, nu poate ajunge cineva dintr-o dată la rugăciunea desăvârşită, care este rugăciunea curată, dacă nu s-a obişnuit să aibă mereu pe Dumnezeu în cuget, dacă nu i-a devenit o dulceaţă gândul la Dumnezeu. De aceea rugăciunea curată nu e decât flacăra care se ridică din ce în ce mai des din focul rugăciunii neîncetate.

În general spiritualitatea răsăriteană recomandă următoarele condiţii pentru ca mintea să ajungă la starea, rugăciunii curate :

1) Ca mintea să se întoarcă de la lucrurile din afară, în lăuntrul său, spre «inima» sa, părăsind orice obiect.

Prin minte se înţelege desigur lucrarea minţii, revărsată spre lumea sensibilă, cum explică sfântul Grigorie Palama. Iar inima, spre care trebuie să se întoarcă, nu e decât centrul minţii, unde aflându-se nu mai priveşte în afară, spre lucruri, ci spre Dumnezeu. Mintea, întorcându-se în inimă, se întoarce «acasă», se spune în Metoda lui Nichifor din singurătate. Diadoh zice acestui centru, când «cămările minţii», când «adâncul inimii». Iar când prin «minte» înţelege lucrarea ei, atunci centrul ei este numit inimă, şi când prin minte înţelege fiinţa minţii, atunci centrul este numit «adâncul minţii», sau «cămările inimii» etc.

2) Să menţină în preocuparea ei numai câteva cuvinte adresate lui lisus, adică pomenirea Lui stăruitoare, ca mijloc care o ajută să se strângă din împrăştiere şi o îndrumează spre ţinta cea unică la care trebuie să ajungă, odată ce chiar şi rugăciunea cea mai curată tot trebuie să păstreze gândul prezenţei lui lisus.

La Diadoh al Foticeii aceste cuvinte se reduc numai la două, adică la strictul esenţial pentru a ţine gândul la lisus ca stăpân al nostru: «Doamne Iisuse». Mai târziu la aceste cuvinte s-au mai adăugat câteva. Prin ele nu se exprimă o cerere parţială, căci aceasta ar da minţii un obiect, o formă definită, ci numai cererea generală a milei lui Hristos, sau simţirea necesităţii milei Lui. Iată cuprinsul obişnuit al acestei scurte rugăciuni: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul». Ele cuprind, deodată cu conştiinţa prezenţei lui lisus, conştiinţa păcătoşeniei proprii şi a trebuinţei de a fi miluit de lisus. Ele exprimă un raport al dependenţei omului, nu de o forţă, impersonală, ci de mila iubitoare a Persoanei supreme. Această simţire nu are trebuinţă de concepte pentru a fi trăită, ci creează şi susţine a stare unitară, simplă, existenţială, de umilinţă în faţa milostivului lisus.

Prima cerinţă se leagă în mod necesar cu a doua. Dacă mintea poate renunţa la imagini şi la concepte, nu poate renunţa în general la o lucrare şi la o simţire oarecare, afară de scurte momente de tăcere sau de răpire interioară, obţinute la capătul rugăciunii. De aceea dacă i se taie minţii ieşirile în afară şi e silită să se întoarcă spre centrul său, «spre inimă», trebuie să i se dea un alt conţinut; adică acel conţinut unic în care vrem să se adune. De aceea spune Diadoh : «De patima moleşitoare şi aducătoare de toropeală vom scăpa de ne vom ţine cu tărie cugetul nostru între hotare foarte înguste, căutând numai la pomenirea Iui Dumnezeu. Căci numai întorcându-se mintea la căldura ei va putea să se izbăvească fără durere de acea împrăştiere. Când îi închidem minţii toate ieşirile cu pomenirea lui Dumnezeu, ea cere o ocupaţie care să dea de lucru hărniciei ei. Trebuie să-i dăm pe Doamne Iisuse».

Prin întoarcerea minţii, adică a lucrării ei, în inimă, sau în adâncul ei, având ca preocupare necontenită scurta rugăciune adresată lui Iisus, se obţin mai multe lucruri:

a)     Mintea (lucrarea ei), nemaipetrecând în privirea lucrurilor externe, nu mai e primejduită să fie furată de gânduri pătimaşe. Astfel, mintea îşi biruie nestatornicia şi împrăştierea, devenind unitară şi concentrată sau simplificată.

b)     Prin această concentrare şi prin numele lui Iisus îşi fereşte şi lăuntrul său de gânduri păcătoase. Uneori se spune că trebuie păzită inima ca să nu intre în ea gândurile pătimaşe, sau trebuie curăţită de gândurile ce o stăpânesc. Dar Diadoh al Foticeii a explicat că această inimă în care pot intra gânduri pătimaşe nu e inima propriu-zis, ci regiunile din preajma inimii, deci în general interiorul sufletului. În el caută să pătrundă «duhurile de jos», cum zice Sfântul Grigorie Palama, din subconştientul pătimaş. Păzirea inimii, în acest sens, înseamnă să nu laşi nesupravegheată vreo parte a sufletului, sau vreo mişcare a trupului. În alt sens, păzirea inimii înseamnă în fond păzirea minţii, ca ea să nu plece din inimă.

c)     Dar, chiar dacă nu pot intra în inima însăşi gândurile acestea, îngrămădindu-se în jurul ei, nu o mai lasă să se deschidă. Punându-se ca un nor de jur împrejurul ei, ea pierde obişnuinţa de a mai privi deschis spre cer. Acesta a devenit pentru ea o simplă virtualitate, care nu-şi mai face simţită existenţa.

De aceea, la început, mintea ce vrea să se întoarcă spre inimă găseşte anevoie locul ei. Trebuie să lupte mult cu gândurile din jurul ei, ca să-şi facă drum spre ea şi s-o deschidă. Adică mintea îşi recâştigă greu obişnuinţa de a privi prin inimă spre Dumnezeu, de a se preocupa cu El, de a-şi redeschide ochiul a cărui funcţiune este să vadă cele spirituale. Când lucrarea minţii obişnuită să se ocupe cu cele exterioare şi-a recâştigat obişnuinţa de a se preocupa cu Dumnezeu, când s-a întors adică deplin în interior, în inimă, deschizând-o pe aceasta, atunci ea se întâlneşte acolo faţă în faţă cu Dumnezeu, fără ca să-L vadă prin vreo imagine, sau să-L cugete printr-un concept, ci trăind prezenţa Lui direct sau simţindu-se în prezenţa Lui. Pătrunzând în inimă, dă de Iisus Hristos, aflat acolo de la botez. Cu alte cuvinte, lucrarea conştientă a minţii pătrunde în supra - sau transconştientul nostru, în care se află harul lui lisus Hristos şi pune în lucrare marile comori de acolo şi capacitatea de a sesiza realităţile dumnezeieşti. Căci se pune într-o comunicare vie cu Hristos însuşi, izvorul tuturor puterilor şi înţelesurilor mai presus de fire.

Rugăciunea curată sau mintală nu mijloceşte o cunoaştere a lui Dumnezeu prin făpturi, ci prin adâncurile sufletului propriu, prin «inimă». Aceasta e propriu zis o simţire directă a Lui, căci omul uită şi de inimă atunci când, adunat în ea, se simte în prezenţa lui lisus Hristos, în atmosfera împărăţiei cerurilor, aflată în lăuntrul său. Sfântul Isaac Sirul spune că atunci încetează din minte chiar şi mişcarea rugăciunii, căci e răpită de dumnezeirea şi de măreţia Stăpânului, a Cărui prezenţă minunată e simţită. El spune : «Deci rugăciunea se întrerupe în vremea rugăciunii din mişcarea ei şi mintea e prinsă şi scufundată în uimirea răpirii şi uită de dorinţa din cererea ei».

d)     Starea aceasta se mai numeşte deschidere a inimii şi pentru faptul că ea este străbătută de dragostea faţă de lisus. Şi până nu începe să simtă mintea o plăcere de a pomeni stăruitor numele lui lisus, căutând totodată spre cele din lăuntru, e semn că încă nu a aflat «inima», sau că aceasta nu, s-a deschis, Dar ajunge ca mintea să facă acest efort de întoarcere în sine şi de pomenire a numelui lui lisus în mod stăruitor. Căci făcând aşa, Însuşi Domnul îi dă la o parte zidul inimii şi Se arată, atrăgând mintea la Sine, sădind în ea iubirea faţă de El. Sau: «Harul însuşi cugetă atunci împreună cu sufletul şi strigă împreună cu el: Doamne Iisuse Hristoase. Căci numaidecât avem trebuinţă de ajutorul Lui, ca unind şi îndulcind El toate gândurile noastre cu dulceaţa Sa, să ne putem mişca din toată inima spre pomenirea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru».

Pentru ca cele două cerinţe esenţiale mai sus amintite, care se potrivesc oarecum şi rugăciunii neîncetate, să poată fi realizate mai uşor, s-a căutat în lumea monahismului răsăritean să se găsească şi anumite metode, care constau într-o sprijinire a efortului minţii de a se întoarce în interior prin anumite procedee în care e angajat şi trupul. Aceste procedee se bazează în general pe interdependenţa sufletului cu trupul, sau pe unitatea mişcărilor lor. Precum stările sufleteşti se prelungesc în atitudinile exterioare şi în mişcări trupeşti, aşa gesturile şi poziţiile exterioare, dacă sunt însoţite de concentrarea gândului asupra lor, au o influenţă considerabilă asupra stărilor sufletului. Un suflet smerit face trupul să îngenunche, dar şi o îngenunchere însoţită de concentrarea gândului la Dumnezeu provoacă o stare de smerenie în suflet. Spiritualismul abstract al unei părţi a creştinismului apusean, manifestat pe terenul practicii religioase, e nefiresc. El a forţat atitudinile lui, realizându-se numai printr-o oprire silită a valului de simţire care născându-se în suflet porneşte spre trup, sau născându-se printr-o atitudine trupească se întinde asupra sufletului.