6. DINAMICA RAPORTULUI DINTRE TEOLOGIA NEGATIVĂ
ŞI CEA AFIRMATIVĂ
Teologia negativă este încă o operaţie mintală, cea din urmă operaţie mintală, amestecată însă, ca şi
rugăciunea, cu o simţire a neputinţei de a cuprinde pe Dumnezeu. Ea stă în legătură cu contemplarea lui Dumnezeu prin natură, prin istorie, prin
Sfânta Scriptură, prin artă, prin dogme şi în general prin tot ce este la
mijloc între noi şi Dumnezeu fie ca realitate externă, fie ca sistem de
concepte şi de imagini simbolice. Întrucât orice realitate,
concept sau imagine simbolică, pe de o parte Îl
oglindeşte pe Dumnezeu, pe de alta trezeşte în noi evidenţa sau simţirea
neexplicită că Dumnezeu e cu totul altfel, în comparaţie cu acestea, ele ne
provoacă la negarea tuturor atributelor pozitive pe care, pe baza lor, le-am
acordat lui Dumnezeu. Toate cele de la mijloc deschizându-ne adică perspectiva
spre Dumnezeu, ne pun totodată în faţa prăpastiei infinite a realităţii divine, pe care n-o putem cuprinde cu mintea noastră, şi care în primul rând nu ne
înfăţişează nimic din ceea ce înfăţişează realităţile create, conceptele şi
imaginile simbolice. Dar mintea noastră în faţa acestei prăpastii încă nu renunţă de a privi şi la lucruri, la concepte şi la imagini
simbolice. Ci îşi plimbă privirea de la acestea la aceea, constatând că acestea
nu îi oferă mijloace pentru caracterizarea aceleia. Încercând,
aşa zicând, să măsoare abisul cu fiecare măsură din lume, adică cu fiecare
însuşire sau imagine, sau cu fiecare concept format pe baza lucrurilor create,
mintea constată că nu se potriveşte niciuna. Şi
atunci, le aruncă rând pe rând. Teologia negativă
este deci o operaţie mintală întrucât cercetează conţinutul
diferitelor însuşiri şi concepte în comparaţie cu abisul divin pe care-l
trăieşte oarecum cu simţirea şi constată că sunt insuficiente.
Într-un anumit sens teologia negativă e încă o
operaţie raţională, fiind o exactă cântărire a fiecărui concept, ale cărui
margini abia acum apar minţii în toată claritatea. Dar întrucât această
cuprindere a conţinutului definit al unui concept se face deodată cu aruncarea
privirii asupra abisului
dumnezeiesc pe care raţiunea nu-l poate cuprinde, ci pe care mintea îl
intuieşte printr-o ochire sau simţire de altă natură, operaţia aceasta, deşi pe de o parte mintală, nu e numai
raţională, nu e numai deductivă, ci are în ea şi un element intuitiv, de
constatare a ceea ce nu are margini şi deci nu poate fi definit. E o
operaţie raţională prin care mintea constată, totuşi, insuficienţa raţiunii. E
o operaţie prin care raţiunea însăşi îşi devine
conştientă de mărginirea ei şi de neputinţa de a sesiza pe Cel infinit şi cu
totul altfel. Mintea nu părăseşte cu privirea ei total ţărmul solid al
celor definite, dar, ajutată de un fel de simţire a ei, şi-o plimbă de la ele la
abisul dumnezeiesc, se cumpăneşte între amândouă. Teologia negativă nu leapădă
sau nu uită, ca fiind cu totul de prisos, conceptele pozitive culese din lumea creată.
Căci chiar dacă constată că ele nu se potrivesc lui Dumnezeu, totuşi numai în comparaţie cu ele constată că Dumnezeu e altfel.
Mintea se gândeşte pe rând la câte unul din aceste concepte, când i le neagă
lui Dumnezeu. De aceea teologia negativă nu face de prisos o îmbogăţire a
spiritului nostru cu concepte tot mai înalte şi tot mai nuanţate. Căci măsurând
şi cu ele dumnezeirea şi găsind-o mereu necuprinsă, ne covârşeşte tot mai mult
simţirea covârşitoarei ei măreţii. În acest sens «cunoaşterea
de Dumnezeu este un proces dinamic», cum zice un gânditor creştin.
«Nu există graniţe, pe care să le poată ridica agnosticismul. E posibilă o
gnoză care cercetează tot mai departe şi mai departe în
adâncime. Cunoaşterea de Dumnezeu este o mişcare nesfârşită
a spiritului. Totuşi misterul continuă mereu să persiste; dumnezeirea nu va putea fi niciodată cunoscută până la capăt» (N. Berdiaev).
Teologia negativă are nevoie de termenii
pozitivi pentru a-i nega. Şi cu cât sunt aceştia mai înalţi, mai subtili, cu
atât exprimă nu numai prin ei înşişi ceva din bogăţia puterii şi imaginaţiei lui
Dumnezeu care a creat realităţile exprimate prin ei, ci prilejuiesc şi prin
negarea lor o icoană (în negativ) a măreţiei divine care e mai presus şi de ei.
Teologia negativă nu justifică o lene a spiritului,
o abdicare de la raţiune, ci pretinde o continuă înălţare a schelelor raţiunii,
pentru ca de pe trepte tot mai înalte nemărginirea oceanului divin să ne apară într-o viziune oare
să ne înfioare tot mai mult. Teologia negativă, departe
de a pretinde renunţarea pentru totdeauna la conceptele raţionale, e dornică de
o sporire a lor. Ea e punctul supraraţional al neobositelor încordări ale
raţiunii care nu trebuie să-şi sfârşească nicicând cercetările ei asupra
naturii, vieţii omeneşti, Scripturii. Orice progres în
cunoaşterea proceselor fizice, biologice, spiritual-umane din sânul creaţiei, înseamnă o nouă treaptă pe schela de pe care
teologia negativă, mânată
de o simţire a minţii, îşi aruncă o ochire şi mai adâncă şi mai cuprinzătoare în
nemărginirea divină, care în acelaşi timp ea însăşi face posibilă înălţarea
continuă a acestei schele. De
aceea, nu socotim potrivit dispreţul cu care vorbesc unii teologi ortodocşi de
teologia pozitivă. Dacă lumea şi Scriptura sunt
revelaţiile lui Dumnezeu, iar ele ne spun ceva pozitiv despre El, evident că
teologia pozitivă îşi are drepturile ei. Ce ar fi dacă n-am mai spune nimic
pozitiv despre Dumnezeu, nici măcar că este ? Nu s-ar periclita, în lipsa
oricărei propovăduiri, însăşi viaţa religioasă ? Ce s-ar întâmpla dacă
n-am spune că Dumnezeu e mare şi plin de iubire ? Dacă
Dumnezeu nu S-ar fi descoperit prin creaţie şi prin revelaţia supranaturală nu
L-am cunoaşte deloc. Dar odată ce a binevoit să Se descopere prin acestea,
trebuie să le folosim pentru a spune câte ceva pozitiv despre El. E drept că teologia pozitivă e o teologie a finitului, dar
departe de a exclude infinitul, face posibilă ridicarea spre el. Numai dacă ea
nu alternează cu teologia negativă devine «o ştiinţă pragmatic-juridică,
exoteric-socială, naturalizând şi raţionalizând realitatea divină», care fiind
infinită şi inepuizabilă nu poate încăpea în concepte raţionale.
De aceea, trebuie să spunem numai că teologia pozitivă are nevoie continuu de cea negativă,
precum şi cea negativă, de cea pozitivă. Cel ce face teologie negativă
împrumută totuşi termenii teologiei pozitive, pe care îi neagă mereu. Mai mult
chiar, el trebuie să fi încercat întâi şi să încerce mereu să se apropie de
dumnezeire cu termenii teologiei pozitive pentru a constata că nu i se
potrivesc şi în consecinţă să-i nege. Cu alte cuvinte, nu poate cineva face
teologie negativă decât în alternanţă cu cea pozitivă. Cauza acestui fapt stă
şi în spiritul omenesc, dar nu stă numai în el, ci e mai adâncă.
Propriu-zis sunt două cauze mai adânci:
a) Pe de o parte ultimul
principiu creator (principiul absolut) care a dat existenţa şi care poate să o explice nu
poate fi ca lumea însăşi; altfel nu ar fi principiul ultim şi transcendent lumii; altfel fiinţa
necreată nu s-ar mai deosebi de lumea creată. Dar pe de altă parte, acest
principiu şi acest izvor trebuie să cuprindă tot ceea ce poate explica
existenţa şi conţinutul lumii. Aşadar, principiul absolut şi transcendent nu
poate cuprinde nici una din calităţile, care se află în lume, sau în vreuna din
părţile sale. El nu poate fi o parte a lumii, nici un fundament al lumii, de aceeaşi
esenţă cu ea, nici existenţa însăşi aşa cum o cunoaştem noi, pentru că existenţa
aceasta îşi cere o explicaţie în ceva superior ei, altfel decât ea. El nu poate
fi decât negaţia existenţei, dacă înţelegem prin aceasta forma imperfectă de
existenţă a lumii, singura pe care o cunoaştem; el e negaţia oricărei categorii a acestei
existenţe, scurt vorbind, el e nonexistenţa.
Dar fiindcă principiul absolut este izvorul puterii care a făcut toate, care a
făcut posibilă existenţa pe care o cunoaştem şi care explică natura tuturor, el
trebuie să stea într-o anumită legătură cu lucrurile şi cu lumea; el trebuie să aibă o anumită
asemănare cu lucrurile al căror principiu creator şi fundament este. Existenţa,
cu întreaga ei varietate, trebuie să aibă ceva în el care o face posibilă în
temeiul anumitor raţiuni şi energii, care corespund diferitelor însuşiri ale
lumii.
Astfel, chiar în raportul acestui principiu
creator cu lumea creată stă cauza pentru care trebuie să vorbim despre el în
termeni contrazicători, de teologie pozitivă şi negativă: lui i se potrivesc
într-un anumit fel toate însuşirile lumii, dar, în acelaşi timp, nici una în
mod adecvat, nici chiar existenţa. Este asemănător tuturor şi se lasă
participat de toate şi în acelaşi timp e absolut «altfel», cu totul neasemenea
lor. Pe de o parte e inaccesibil înţelegerii, pentru că o transcende cu totul; dar
fiindcă, pe de altă parte, ceva care n-ar putea fi înţeles în nici un fel n-ar
putea fi principiul lumii, el trebuie să fie înţeles întrucâtva, ca să poată fi explicate toate prin el.
Astfel ambele căi de apropiere de absolut, cea
pozitivă şi cea negativă, sunt la fel de necesare şi de legitime, pe cât sunt
la fel de insuficiente, cauza primă fiind, cum spune Dionisie Areopagitul, mai
presus de afirmări şi de negaţiuni. Numai amândouă dirijează privirea minţii în
mod just spre El, dar nici amândouă la un loc nu ajung până la El. Dacă
Dumnezeu ar fi numai infinit în raport cu lumea, nu şi altfel decât ea,
teologia negativă n-ar fi necesară. Ar ajunge să întindem cu imaginaţia până la
infinit orice însuşire a lumii prin aşa zisa via eminentiae per analogiam
şi am avea o însuşire a lui Dumnezeu. Dar aceasta ar însemna că Dumnezeu este
într-o continuitate de natură cu lumea. Deci chiar dacă ar fi o deosebire între
El şi ea, aceasta n-ar fi o deosebire de natură între Dumnezeu şi lume.
Dar Dumnezeu nu e numai infinit, ci şi absolut altfel decât
lumea.
Deci nu ajunge numai via eminentiae, sau
metoda analogiei pentru a corecta insuficienţele teologiei pozitive. Dumnezeu
este absolut indeterminabil, nu atât pentru că orice determinaţie este
rotunjire în cadre finite, iar El e infinit, ci mai ales pentru că nici o
categorie a existenţei pe care o cunoaştem nu I se potriveşte, odată ce nici categoria
cea mai generală, aceea de existenţă, nu I se potriveşte. De fapt existenţa Lui
nu se încadrează aşa-zicând în genul cel mai larg al existenţei ca atare. Ci El
e în afară şi deasupra existenţei în general; nici măcar termenul «este» sau
«există», în care desemnăm tot ce e mai general, ceea ce e comun tuturor
lucrurilor şi fiinţelor, nu I se potriveşte, pentru că nu ne scoate nici el din
ordinea creată. De aceea nu ajunge pentru caracterizarea Lui numai amplificarea
la infinit a însuşirilor din lume, nici măcar corectarea lor printr-o atribuire
analogă, ci rămâne şi după aceea necesară teologia negativă, care consideră că
trebuie negată chiar şi ideea echivocă de analogie, oricâte posibilităţi lasă
de a păstra pe Dumnezeu într-o mare deosebire de lume, deşi, pe de altă parte,
cele din lume trebuie să-şi aibă o anumită analogie în Dumnezeu.
b) O altă cauză pentru care teologia negativă
este necesară, dar în alternanţă cu cea pozitivă, este faptul că fiinţa lui Dumnezeu este altfel decât o pot arăta manifestările
ei sau lucrările ei. Toate numirile ce le dăm lui Dumnezeu se referă
la aceste manifestări sau lucrări, care îşi arată efectul în lucrurile şi
însuşirile lumii, nu la fiinţa divină. De aceea, pe de o parte, lui Dumnezeu I
se dau nenumărate numiri, pe de alta, este cel nenumit, cel Căruia după fiinţă
nu I se potriveşte nici un nume. Când ne gândim la manifestările lui Dumnezeu,
facem afirmaţii pozitive despre El; dar când ne gândim la fiinţa Lui, negăm
toate afirmaţiile. Numirile ce le dăm lui Dumnezeu se referă la energiile divine
ce coboară la noi, zice sfântul Vasile, nu la fiinţa Sa ce rămâne inaccesibilă ; se referă la puterile ce se lansează ca nişte
raze din Dumnezeu, creând şi susţinând diferite aspecte ale lumii.
-
Fiinţă e numele ce se dă energiei de fiinţă făcătoare ;
-
înţelepciune, energiei
de înţelepciune dătătoare, zice Dionisie Areopagitul.
Mai presus de acestea este însă «ascunsul»
divin, căruia nu i se poate da nici un nume şi care nu intră în nici o relaţie
şi nu se împărtăşeşte deloc. «Căci toate cele dumnezeieşti şi toate câte ni se
arată se cunosc numai, din împărtăşiri. Ce sunt însă ele în principul şi
reşedinţa lor e mai presus de minte şi de toată fiinţa şi cunoştinţa. De pildă,
dacă numim ascunsul suprafiinţial Dumnezeu, sau viaţă, sau fiinţă, sau lumină, sau cuvânt, nu înţelegem nimic altceva decât puterile, coborâte
din ea până la noi, puteri îndumnezeitoare, de-fiinţă-făcătoare,
de-viaţă-pricinuitoare, sau de-înţelepciune-dătătoare». Dar ascunsul acela rămâne
mai presus de aceste puteri, fiind mai presus de fiinţă, mai presus de
dumnezeire, mai presus de viaţă, mai presus de orice nume şi împărtăşire.
Desigur numirile noastre, împrumutate de la efectele energiilor divine în lume, nu ating în mod adecvat nici măcar aceste energii. De
aceea negarea numirilor e îndreptăţită chiar şi când ne gândim la ele. Dar
totuşi le putem atribui, mai liniştit aceste numiri adăugându-le coeficientul unei
întrebuinţări per analogiam.
Ideea că fiinţa lui Dumnezeu e mai presus de
orice, că toate numirile le desprindem din ceea ce lucrează El în legătură cu
viaţa noastră şi deci se referă la această lucrare multiplă, o dezvoltă pe larg
şi sfântul Grigorie de Nyssa : «Dumnezeu nu e numit ca ceea ce este prin
numirile ce I le dăm, căci fiinţa Celui ce este e negrăită; ci din cele ce le face
în legătură cu viaţa noastră». «Fiindcă nici un nume nu cuprinde fiinţa
dumnezeiască, de aceea ne folosim de multe nume, făcându-se după putinţa de a
le înţelege a fiecăruia din noi o raţiune oarecare a Lui din mulţimea variată a
înţelesurilor lor». Mintea omenească exprimă din lucrări atâta cât cuprinde.
«Căci din măreţia şi frumuseţea făpturilor este contemplat Făcătorul tuturor.
Atribuind aceste numiri fiinţei dumnezeieşti care depăşeşte orice minte, nu
lăudăm prin ele pe aceea, ci ne călăuzim pe noi înşine prin cele spuse spre
înţelegerea celor ascunse».
Sfinţii Părinţi, ca să evidenţieze cum fiinţa
divină nu poate fi cunoscută, fiind altceva decât manifestările ei, ne dau
pildă lucrurile create, a căror fiinţă rămâne de asemenea inaccesibilă. «Noi ne aflăm într-o ignorare a tuturor, zice sfântul
Grigorie de Nyssa. Ne ignorăm întâi pe noi înşine, apoi pe toate celelalte.
Căci cine a ajuns să-şi cuprindă sufletul său ? Cine a cunoscut fiinţa lui ?
Iar dacă nu se cunoaşte pe sine, cum ar cunoaşte ceva din cele mai presus de el
? Şi cel ce-şi dă seama de neştiinţa despre sine oare nu învaţă chiar prin
aceasta să nu se mire că toate cele din afară îi sunt ascunse şi tainice ? De
aceea, şi din stihiile lumii atâta cunoaştem, cât putem primi de la fiecare
spre folosul vieţii noastre». «Precum despre un om, spunând că e de neam
bun, frumos, bogat etc., n-am indicat ce e fiinţa însăşi a acelui om, ci am indicat
câteva trăsături din cele cunoscute în legătură cu el, la fel toate cele ce ni le spune Scriptura despre Dumnezeu, că nu are cauză, că nu e mărginit, sunt
din cele din preajma Lui, dar fiinţa însăşi
a lui Dumnezeu nu poate fi cuprinsă
de cugetarea noastră, nici exprimată de cuvânt, pentru care motiv Scriptura a rânduit să fie venerată prin tăcere, împiedicând cercetarea celor mai adânci, când spune
că nu trebuie pronunţat cuvânt înaintea feţei lui Dumnezeu».
Iar sfântul Grigorie Palama, vorbind de
raportul energiilor celor multe ale lui Dumnezeu cu fiinţa cea simplă a Lui,
zice:
-
«Dumnezeu le are pe toate
acelea, mai bine zis e deasupra tuturor, unitar şi nedespărţit, aşa
cum sufletul are
unitar în el toate puterile prin care se îngrijeşte de trup.
-
Căci precum sufletul, chiar când
ochii sunt orbi şi urechile surde, are în el puterile de îngrijire a trupului,
astfel chiar câta vreme nu e lumea, Dumnezeu are în Sine puterile
proniatoare ale lumii.
-
Şi precum sufletul e unul şi
simplu şi necompus, neînmulţindu-se şi
necompunîndu-se din cauza puterilor ce sunt în el şi ies din el la, fel şi Dumnezeu, deşi e
nu numai multiputernic, ci atotputernic, nu-Şi pierde simplitatea şi unitatea
din cauza puterilor ce pornesc din El.
-
Întrucât Dumnezeu este fiinţă
mai presus de fiinţă, e negrăit şi necugetabil, fără relaţii în afară şi
neîmpărtăşibil; întrucât însă e fiinţa lucrurilor şi viaţa celor vii şi
înţelepciunea celor înţelepţi, e cugetat, numit şi împărtăşit de către cele
create»
Deci, în faptul că după fiinţa cea ascunsă
Dumnezeu e necunoştibil, iar după lucrările Lui care vin în lume şi se
oglindesc în efectele lor create e cunoştibil, stă necesitatea de a exprima pe
Dumnezeu antinomic, adică în termeni pozitivi, înlăturaţi imediat prin cei
negativi.
-
Astfel, pe de o parte, trebuie
să spunem că Dumnezeu e viaţă, după puterea de viaţă-făcătoare, pe care Şi-a
manifestat-o lucrând în lume, pe de altă parte trebuie să spunem că nu e viaţă,
căci fiinţa cea ascunsă din care porneşte puterea
de-viaţă-făcătoare, lucrătoare în lume, nu se identifică cu aceasta, fiind mai
mult decât ea.
-
Dumnezeu e fiinţă, e
înţelepciune, e putere, e bunătate, după puterile ce pornesc din El, după
manifestările din lume, dar fiinţa Lui, ca izvor infinit al nenumăratelor
puteri, nu e niciuna din acestea, nici toate la un loc, fiind mai mult decât
acestea şi fiind cu totul indeterminabilă. Ele toate sunt din fiinţa lui
Dumnezeu, necreate şi neseparate de ea, dar totuşi nu sunt identice cu fiinţa.
Fiinţa lui Dumnezeu nu e nici una din acestea,
dar nu în sens de lipsire de ele, ci de depăşire, zice Palama. Dumnezeu, pe de
o parte, e existenţă, pe de alta, nu e existenţă, dar nu în sensul că n-ar
exista, ci ca Cel ce e mai presus de existenţă.
Sufletul nostru şi
manifestările lui oferă o analogie a acestui raport între fiinţa şi puterile
lui Dumnezeu şi deci o ilustrare a necesităţii de a alterna în legătură cu El
termenii pozitivi şi negativi. De pildă, putem spune că e minte, voinţă,
simţire, mişcare, dacă ne gândim la toate actele Lui de cugetare, de
voinţă, de simţire, de mişcare. Dar îndată trebuie să ne rectificăm, spunând că
nu e nici cugetare, nici voinţă, nici simţire, nici mişcare, căci, ca izvor al
tuturor acestor acte, e mai mult decât toate şi nu Se epuizează în ele,
rămânând mereu pe deasupra, ca un sediu deosebit de acestea şi indeterminabil.
După concepţia Sfinţilor Părinţi există un mister al lucrurilor şi al
fiinţelor, dar mai ales există un mister al fiinţei divine.
În teologia negativă se exprimă conştiinţa acestui
mister al divinităţii, precum în «ştiu că nu ştiu
nimic» al lui Socrate se exprimă
aceeaşi conştiinţă în raport cu misterul general al lucrurilor. Misterul însă
nu e pus ca un zid de întuneric absolut şi nemişcat în faţa
minţii noastre. Aşa ar fi dacă n-ar avea nici o manifestare. Dar din el ţâşnesc lumini fără sfârşit. Şi luminile îi arată prezenţa şi contururile. Misterul înseamnă în definitiv o rezervă interminabilă de
adevăr care, descoperindu-şi la infinit aspectele, rămâne mereu o rezervă
inepuizabilă ; el înseamnă pâinea spirituală a minţii, care, împărtăşindu-se
mereu tuturor minţilor, niciodată nu se sfârşeşte. Fără o fiinţă divină transcendentă cunoaşterii,
veşnic neepuizată în manifestările ei de lumină şi de putere, am termina curînd
opera de cunoaştere a adevărului. Dar aceasta ar însemna că el este mărginit şi
însăşi setea fiinţei noastre de cunoaştere ar fi finită. Dar noi vedem că nu
poate fi aşa. Fiinţa noastră ar ajunge în acest caz la o insuportabilă plictiseală
şi însăşi veşnicia noastră ar fi fără rost. Ca un oarecare paleativ pentru
această plictiseală s-au conceput reîncarnările. Dar şi acestea sunt o
repetiţie sau o varietate în acelaşi plan.
Fără necontenitele emanaţii de lumină, de
putere creatoare şi desăvârşitoare, misterul ar fi lipsit de un rost de
fecundare a spiritului, el ar fi ca şi când n-ar exista, necontribuind cu nimic
la sporirea luminii. Prin luminile ce le
emite necontenit din sine, ni se dă putinţa să formulăm afirmaţii pozitive
despre adevăr. Dar ele nu exprimă întreg adevărul, ci numai aşchii
mereu noi din el. Aceasta insă nu ne descurajează. Existând o fiinţă veşnic
fecundă, avem posibilitatea unui progres infinit în cunoaşterea adevărului.
Misterul acesta veşnic nou este însă Persoana infinită şi setea de ea nu o
poate avea decât o persoană (n.c. adică nu un lucru). Dinamica eternă a cunoaşterii implică nu numai misterul
inepuizabil şi apofatismul ce ţine de el, ci şi relaţia între Persoana supremă
şi persoana creată.
Teologia afirmativă exprimă
fărâmele ce se pot prinde din «fiinţa» adevărului.
Teologia negativă, conştiinţa
sau evidenţa că aceste fărâme nu sunt totul, că prin ele nu s-a terminat
cunoaşterea adevărului.
Ea exprimă conştiinţa sau evidenţa misterului
inepuizabil, care e ca atare izvorul inepuizabil al adevărurilor ce se vor
cunoaşte în viitor. Teologia afirmativă face
bilanţul celor cunoscute până acum. Teologia negativă dă asigurări pentru
cunoaşterea viitoare. Departe, aşadar, de a fi o mărturie descurajatoare,
teologia negativă este tocmai aceea care înviorează spiritul nostru cu
perspectivele nesfârşite pe care misterul, ca sân
inepuizabil de adevăruri, de revelaţii, le deschide spiritului.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu