luni, 14 aprilie 2014

02.06 Dinamica raportului dintre teologia negativă şi cea afirmativă


6. DINAMICA RAPORTULUI DINTRE TEOLOGIA NEGATIVĂ ŞI CEA AFIRMATIVĂ


Teologia negativă este încă o operaţie mintală, cea din urmă operaţie mintală, amestecată însă, ca şi rugăciunea, cu o simţire a neputinţei de a cuprinde pe Dumnezeu. Ea stă în legătură cu contemplarea lui Dumnezeu prin natură, prin istorie, prin Sfânta Scriptură, prin artă, prin dogme şi în general prin tot ce este la mijloc între noi şi Dumnezeu fie ca realitate externă, fie ca sistem de concepte şi de imagini simbolice. Întrucât orice realitate, concept sau imagine simbolică, pe de o parte Îl oglindeşte pe Dumnezeu, pe de alta trezeşte în noi evidenţa sau simţirea neexplicită că Dumnezeu e cu totul altfel, în comparaţie cu acestea, ele ne provoacă la negarea tuturor atributelor pozitive pe care, pe baza lor, le-am acordat lui Dumnezeu. Toate cele de la mijloc deschizându-ne adică perspectiva spre Dumnezeu, ne pun totodată în faţa prăpastiei infinite a realităţii divine, pe care n-o putem cuprinde cu mintea noastră, şi care în primul rând nu ne înfăţişează nimic din ceea ce înfăţişează realităţile create, conceptele şi imaginile simbolice. Dar mintea noastră în faţa acestei prăpastii încă nu renunţă de a privi şi la lucruri, la concepte şi la imagini simbolice. Ci îşi plimbă privirea de la acestea la aceea, constatând că acestea nu îi oferă mijloace pentru caracterizarea aceleia. Încercând, aşa zicând, să măsoare abisul cu fiecare măsură din lume, adică cu fiecare însuşire sau imagine, sau cu fiecare concept format pe baza lucrurilor create, mintea constată că nu se potriveşte niciuna. Şi atunci, le aruncă rând pe rând. Teologia negativă este deci o operaţie mintală întrucât cercetează conţinutul diferitelor însuşiri şi concepte în comparaţie cu abisul divin pe care-l trăieşte oarecum cu simţirea şi constată că sunt insuficiente.

Într-un anumit sens teologia negativă e încă o operaţie raţională, fiind o exactă cântărire a fiecărui concept, ale cărui margini abia acum apar minţii în toată claritatea. Dar întrucât această cuprindere a conţinutului definit al unui concept se face deodată cu aruncarea privirii asupra abisului dumnezeiesc pe care raţiunea nu-l poate cuprinde, ci pe care mintea îl intuieşte printr-o ochire sau simţire de altă natură, operaţia aceasta, deşi pe de o parte mintală, nu e numai raţională, nu e numai deductivă, ci are în ea şi un element intuitiv, de constatare a ceea ce nu are margini şi deci nu poate fi definit. E o operaţie raţională prin care mintea constată, totuşi, insuficienţa raţiunii. E o operaţie prin care raţiunea însăşi îşi devine conştientă de mărginirea ei şi de neputinţa de a sesiza pe Cel infinit şi cu totul altfel. Mintea nu părăseşte cu privirea ei total ţărmul solid al celor definite, dar, ajutată de un fel de simţire a ei, şi-o plimbă de la ele la abisul dumnezeiesc, se cumpăneşte între amândouă. Teologia negativă nu leapădă sau nu uită, ca fiind cu totul de prisos, conceptele pozitive culese din lumea creată. Căci chiar dacă constată că ele nu se potrivesc lui Dumnezeu, totuşi numai în comparaţie cu ele constată că Dumnezeu e altfel. Mintea se gândeşte pe rând la câte unul din aceste concepte, când i le neagă lui Dumnezeu. De aceea teologia negativă nu face de prisos o îmbogăţire a spiritului nostru cu concepte tot mai înalte şi tot mai nuanţate. Căci măsurând şi cu ele dumnezeirea şi găsind-o mereu necuprinsă, ne covârşeşte tot mai mult simţirea covârşitoarei ei măreţii. În acest sens «cunoaşterea de Dumnezeu este un proces dinamic», cum zice un gânditor creştin. «Nu există graniţe, pe care să le poată ridica agnosticismul. E posibilă o gnoză care cercetează tot mai departe şi mai departe în adâncime. Cunoaşterea de Dumnezeu este o mişcare nesfârşită a spiritului. Totuşi misterul continuă mereu să persiste; dumnezeirea nu va putea fi niciodată cunoscută până la capăt» (N. Berdiaev).

Teologia negativă are nevoie de termenii pozitivi pentru a-i nega. Şi cu cât sunt aceştia mai înalţi, mai subtili, cu atât exprimă nu numai prin ei înşişi ceva din bogăţia puterii şi imaginaţiei lui Dumnezeu care a creat realităţile exprimate prin ei, ci prilejuiesc şi prin negarea lor o icoană (în negativ) a măreţiei divine care e mai presus şi de ei. Teologia negativă nu justifică o lene a spiritului, o abdicare de la raţiune, ci pretinde o continuă înălţare a schelelor raţiunii, pentru ca de pe trepte tot mai înalte nemărginirea oceanului divin să ne apară într-o viziune oare să ne înfioare tot mai mult. Teologia negativă, departe de a pretinde renunţarea pentru totdeauna la conceptele raţionale, e dornică de o sporire a lor. Ea e punctul supraraţional al neobositelor încordări ale raţiunii care nu trebuie să-şi sfârşească nicicând cercetările ei asupra naturii, vieţii omeneşti, Scripturii. Orice progres în cunoaşterea proceselor fizice, biologice, spiritual-umane din sânul creaţiei, înseamnă o nouă treaptă pe schela de pe care teologia negativă, mânată de o simţire a minţii, îşi aruncă o ochire şi mai adâncă şi mai cuprinzătoare în nemărginirea divină, care în acelaşi timp ea însăşi face posibilă înălţarea continuă a acestei schele. De aceea, nu socotim potrivit dispreţul cu care vorbesc unii teologi ortodocşi de teologia pozitivă. Dacă lumea şi Scriptura sunt revelaţiile lui Dumnezeu, iar ele ne spun ceva pozitiv despre El, evident că teologia pozitivă îşi are drepturile ei. Ce ar fi dacă n-am mai spune nimic pozitiv despre Dumnezeu, nici măcar că este ? Nu s-ar periclita, în lipsa oricărei propovăduiri, însăşi viaţa religioasă ? Ce s-ar întâmpla dacă n-am spune că Dumnezeu e mare şi plin de iubire ? Dacă Dumnezeu nu S-ar fi descoperit prin creaţie şi prin revelaţia supranaturală nu L-am cunoaşte deloc. Dar odată ce a binevoit să Se descopere prin acestea, trebuie să le folosim pentru a spune câte ceva pozitiv despre El. E drept că teologia pozitivă e o teologie a finitului, dar departe de a exclude infinitul, face posibilă ridicarea spre el. Numai dacă ea nu alternează cu teologia negativă devine «o ştiinţă pragmatic-juridică, exoteric-socială, naturalizând şi raţionalizând realitatea divină», care fiind infinită şi inepuizabilă nu poate încăpea în concepte raţionale.

De aceea, trebuie să spunem numai că teologia pozitivă are nevoie continuu de cea negativă, precum şi cea negativă, de cea pozitivă. Cel ce face teologie negativă împrumută totuşi termenii teologiei pozitive, pe care îi neagă mereu. Mai mult chiar, el trebuie să fi încercat întâi şi să încerce mereu să se apropie de dumnezeire cu termenii teologiei pozitive pentru a constata că nu i se potrivesc şi în consecinţă să-i nege. Cu alte cuvinte, nu poate cineva face teologie negativă decât în alternanţă cu cea pozitivă. Cauza acestui fapt stă şi în spiritul omenesc, dar nu stă numai în el, ci e mai adâncă.


Propriu-zis sunt două cauze mai adânci:

a) Pe de o parte ultimul principiu creator (principiul absolut) care a dat existenţa şi care poate să o explice nu poate fi ca lumea însăşi; altfel nu ar fi principiul ultim şi transcendent lumii; altfel fiinţa necreată nu s-ar mai deosebi de lumea creată. Dar pe de altă parte, acest principiu şi acest izvor trebuie să cuprindă tot ceea ce poate explica existenţa şi conţinutul lumii. Aşadar, principiul absolut şi transcendent nu poate cuprinde nici una din calităţile, care se află în lume, sau în vreuna din părţile sale. El nu poate fi o parte a lumii, nici un fundament al lumii, de aceeaşi esenţă cu ea, nici existenţa însăşi aşa cum o cunoaştem noi, pentru că existenţa aceasta îşi cere o explicaţie în ceva superior ei, altfel decât ea. El nu poate fi decât negaţia existenţei, dacă înţelegem prin aceasta forma imperfectă de existenţă a lumii, singura pe care o cunoaştem;  el e negaţia oricărei categorii a acestei existenţe, scurt vorbind, el e nonexistenţa. Dar fiindcă principiul absolut este izvorul puterii care a făcut toate, care a făcut posibilă existenţa pe care o cunoaştem şi care explică natura tuturor, el trebuie să stea într-o anumită legătură cu lucrurile şi cu lumea;  el trebuie să aibă o anumită asemănare cu lucrurile al căror principiu creator şi fundament este. Existenţa, cu întreaga ei varietate, trebuie să aibă ceva în el care o face posibilă în temeiul anumitor raţiuni şi energii, care corespund diferitelor însuşiri ale lumii.

Astfel, chiar în raportul acestui principiu creator cu lumea creată stă cauza pentru care trebuie să vorbim despre el în termeni contrazicători, de teologie pozitivă şi negativă: lui i se potrivesc într-un anumit fel toate însuşirile lumii, dar, în acelaşi timp, nici una în mod adecvat, nici chiar existenţa. Este asemănător tuturor şi se lasă participat de toate şi în acelaşi timp e absolut «altfel», cu totul neasemenea lor. Pe de o parte e inaccesibil înţelegerii, pentru că o transcende cu totul; dar fiindcă, pe de altă parte, ceva care n-ar putea fi înţeles în nici un fel n-ar putea fi principiul lumii, el trebuie să fie înţeles întrucâtva, ca să poată fi explicate toate prin el.

Astfel ambele căi de apropiere de absolut, cea pozitivă şi cea negativă, sunt la fel de necesare şi de legitime, pe cât sunt la fel de insuficiente, cauza primă fiind, cum spune Dionisie Areopagitul, mai presus de afirmări şi de negaţiuni. Numai amândouă dirijează privirea minţii în mod just spre El, dar nici amândouă la un loc nu ajung până la El. Dacă Dumnezeu ar fi numai infinit în raport cu lumea, nu şi altfel decât ea, teologia negativă n-ar fi necesară. Ar ajunge să întindem cu imaginaţia până la infinit orice însuşire a lumii prin aşa zisa via eminentiae per analogiam şi am avea o însuşire a lui Dumnezeu. Dar aceasta ar însemna că Dumnezeu este într-o continuitate de natură cu lumea. Deci chiar dacă ar fi o deosebire între El şi ea, aceasta n-ar fi o deosebire de natură între Dumnezeu şi lume.

Dar Dumnezeu nu e numai infinit, ci şi absolut altfel decât lumea.

Deci nu ajunge numai via eminentiae, sau metoda analogiei pentru a corecta insuficienţele teologiei pozitive. Dumnezeu este absolut indeterminabil, nu atât pentru că orice determinaţie este rotunjire în cadre finite, iar El e infinit, ci mai ales pentru că nici o categorie a existenţei pe care o cunoaştem nu I se potriveşte, odată ce nici categoria cea mai generală, aceea de existenţă, nu I se potriveşte. De fapt existenţa Lui nu se încadrează aşa-zicând în genul cel mai larg al existenţei ca atare. Ci El e în afară şi deasupra existenţei în general; nici măcar termenul «este» sau «există», în care desemnăm tot ce e mai general, ceea ce e comun tuturor lucrurilor şi fiinţelor, nu I se potriveşte, pentru că nu ne scoate nici el din ordinea creată. De aceea nu ajunge pentru caracterizarea Lui numai amplificarea la infinit a însuşirilor din lume, nici măcar corectarea lor printr-o atribuire analogă, ci rămâne şi după aceea necesară teologia negativă, care consideră că trebuie negată chiar şi ideea echivocă de analogie, oricâte posibilităţi lasă de a păstra pe Dumnezeu într-o mare deosebire de lume, deşi, pe de altă parte, cele din lume trebuie să-şi aibă o anumită analogie în Dumnezeu.

b) O altă cauză pentru care teologia negativă este necesară, dar în alternanţă cu cea pozitivă, este faptul că fiinţa lui Dumnezeu este altfel decât o pot arăta manifestările ei sau lucrările ei. Toate numirile ce le dăm lui Dumnezeu se referă la aceste manifestări sau lucrări, care îşi arată efectul în lucrurile şi însuşirile lumii, nu la fiinţa divină. De aceea, pe de o parte, lui Dumnezeu I se dau nenumărate numiri, pe de alta, este cel nenumit, cel Căruia după fiinţă nu I se potriveşte nici un nume. Când ne gândim la manifestările lui Dumnezeu, facem afirmaţii pozitive despre El; dar când ne gândim la fiinţa Lui, negăm toate afirmaţiile. Numirile ce le dăm lui Dumnezeu se referă la energiile divine ce coboară la noi, zice sfântul Vasile, nu la fiinţa Sa ce rămâne inaccesibilă ; se referă la puterile ce se lansează ca nişte raze din Dumnezeu, creând şi susţinând diferite aspecte ale lumii.

-         Fiinţă e numele ce se dă energiei de fiinţă făcătoare  ;
-         înţelepciune, energiei de înţelepciune dătătoare, zice Dionisie Areopagitul.

Mai presus de acestea este însă «ascunsul» divin, căruia nu i se poate da nici un nume şi care nu intră în nici o relaţie şi nu se împărtăşeşte deloc. «Căci toate cele dumnezeieşti şi toate câte ni se arată se cunosc numai, din împărtăşiri. Ce sunt însă ele în principul şi reşedinţa lor e mai presus de minte şi de toată fiinţa şi cunoştinţa. De pildă, dacă numim ascunsul suprafiinţial Dumnezeu, sau viaţă, sau fiinţă, sau lumină, sau cuvânt, nu înţelegem nimic altceva decât puterile, coborâte din ea până la noi, puteri îndumnezeitoare, de-fiinţă-făcătoare, de-viaţă-pricinuitoare, sau de-înţelepciune-dătătoare». Dar ascunsul acela rămâne mai presus de aceste puteri, fiind mai presus de fiinţă, mai presus de dumnezeire, mai presus de viaţă, mai presus de orice nume şi împărtăşire. Desigur numirile noastre, împrumutate de la efectele energiilor divine în lume, nu ating în mod adecvat nici măcar aceste energii. De aceea negarea numirilor e îndreptăţită chiar şi când ne gândim la ele. Dar totuşi le putem atribui, mai liniştit aceste numiri adăugându-le coeficientul unei întrebuinţări per analogiam.

Ideea că fiinţa lui Dumnezeu e mai presus de orice, că toate numirile le desprindem din ceea ce lucrează El în legătură cu viaţa noastră şi deci se referă la această lucrare multiplă, o dezvoltă pe larg şi sfântul Grigorie de Nyssa : «Dumnezeu nu e numit ca ceea ce este prin numirile ce I le dăm, căci fiinţa Celui ce este e negrăită; ci din cele ce le face în legătură cu viaţa noastră». «Fiindcă nici un nume nu cuprinde fiinţa dumnezeiască, de aceea ne folosim de multe nume, făcându-se după putinţa de a le înţelege a fiecăruia din noi o raţiune oarecare a Lui din mulţimea variată a înţelesurilor lor». Mintea omenească exprimă din lucrări atâta cât cuprinde. «Căci din măreţia şi frumuseţea făpturilor este contemplat Făcătorul tuturor. Atribuind aceste numiri fiinţei dumnezeieşti care depăşeşte orice minte, nu lăudăm prin ele pe aceea, ci ne călăuzim pe noi înşine prin cele spuse spre înţelegerea celor ascunse».

Sfinţii Părinţi, ca să evidenţieze cum fiinţa divină nu poate fi cunoscută, fiind altceva decât manifestările ei, ne dau pildă lucrurile create, a căror fiinţă rămâne de asemenea inaccesibilă. «Noi ne aflăm într-o ignorare a tuturor, zice sfântul Grigorie de Nyssa. Ne ignorăm întâi pe noi înşine, apoi pe toate celelalte. Căci cine a ajuns să-şi cuprindă sufletul său ? Cine a cunoscut fiinţa lui ? Iar dacă nu se cunoaşte pe sine, cum ar cunoaşte ceva din cele mai presus de el ? Şi cel ce-şi dă seama de neştiinţa despre sine oare nu învaţă chiar prin aceasta să nu se mire că toate cele din afară îi sunt ascunse şi tainice ? De aceea, şi din stihiile lumii atâta cunoaştem, cât putem primi de la fiecare spre folosul vieţii noastre». «Precum despre un om, spunând că e de neam bun, frumos, bogat etc., n-am indicat ce e fiinţa însăşi a acelui om, ci am indicat câteva trăsături din cele cunoscute în legătură cu el, la fel toate cele ce ni le spune Scriptura despre Dumnezeu, că nu are cauză, că nu e mărginit, sunt din cele din preajma Lui, dar fiinţa însăşi a lui Dumnezeu nu poate fi cuprinsă de cugetarea noastră, nici exprimată de cuvânt, pentru care motiv Scriptura a rânduit să fie venerată prin tăcere, împiedicând cercetarea celor mai adânci, când spune că nu trebuie pronunţat cuvânt înaintea feţei lui Dumnezeu».

Iar sfântul Grigorie Palama, vorbind de raportul energiilor celor multe ale lui Dumnezeu cu fiinţa cea simplă a Lui, zice:

-         «Dumnezeu le are pe toate acelea, mai bine zis e deasupra tuturor, unitar şi nedespărţit, aşa cum sufletul are unitar în el toate puterile prin care se îngrijeşte de trup.
-         Căci precum sufletul, chiar când ochii sunt orbi şi urechile surde, are în el puterile de îngrijire a trupului, astfel chiar câta vreme nu e lumea, Dumnezeu are în Sine puterile proniatoare ale lumii.
-         Şi precum sufletul e unul şi simplu şi necompus, neînmulţindu-se şi necompunîndu-se din cauza puterilor ce sunt în el şi  ies din el la, fel şi Dumnezeu, deşi e nu numai multiputernic, ci atotputernic, nu-Şi pierde simplitatea şi unitatea din cauza puterilor ce pornesc din El.
-         Întrucât Dumnezeu este fiinţă mai presus de fiinţă, e negrăit şi necugetabil, fără relaţii în afară şi neîmpărtăşibil; întrucât însă e fiinţa lucrurilor şi viaţa celor vii şi înţelepciunea celor înţelepţi, e cugetat, numit şi împărtăşit de către cele create»

Deci, în faptul că după fiinţa cea ascunsă Dumnezeu e necunoştibil, iar după lucrările Lui care vin în lume şi se oglindesc în efectele lor create e cunoştibil, stă necesitatea de a exprima pe Dumnezeu antinomic, adică în termeni pozitivi, înlăturaţi imediat prin cei negativi.

-         Astfel, pe de o parte, trebuie să spunem că Dumnezeu e viaţă, după puterea de viaţă-făcătoare, pe care Şi-a manifestat-o lucrând în lume, pe de altă parte trebuie să spunem că nu e viaţă, căci fiinţa cea ascunsă din care porneşte puterea de-viaţă-făcătoare, lucrătoare în lume, nu se identifică cu aceasta, fiind mai mult decât ea.
-         Dumnezeu e fiinţă, e înţelepciune, e putere, e bunătate, după puterile ce pornesc din El, după manifestările din lume, dar fiinţa Lui, ca izvor infinit al nenumăratelor puteri, nu e niciuna din acestea, nici toate la un loc, fiind mai mult decât acestea şi fiind cu totul indeterminabilă. Ele toate sunt din fiinţa lui Dumnezeu, necreate şi neseparate de ea, dar totuşi nu sunt identice cu fiinţa.

Fiinţa lui Dumnezeu nu e nici una din acestea, dar nu în sens de lipsire de ele, ci de depăşire, zice Palama. Dumnezeu, pe de o parte, e existenţă, pe de alta, nu e existenţă, dar nu în sensul că n-ar exista, ci ca Cel ce e mai presus de existenţă.

Sufletul nostru şi manifestările lui oferă o analogie a acestui raport între fiinţa şi puterile lui Dumnezeu şi deci o ilustrare a necesităţii de a alterna în legătură cu El termenii pozitivi şi negativi. De pildă, putem spune că e minte, voinţă, simţire, mişcare, dacă ne gândim la toate actele Lui de cugetare, de voinţă, de simţire, de mişcare. Dar îndată trebuie să ne rectificăm, spunând că nu e nici cugetare, nici voinţă, nici simţire, nici mişcare, căci, ca izvor al tuturor acestor acte, e mai mult decât toate şi nu Se epuizează în ele, rămânând mereu pe deasupra, ca un sediu deosebit de acestea şi indeterminabil.

După concepţia Sfinţilor Părinţi există un mister al lucrurilor şi al fiinţelor, dar mai ales există un mister al fiinţei divine.

În teologia negativă se exprimă conştiinţa acestui mister al divinităţii, precum în «ştiu că nu ştiu nimic» al lui Socrate se exprimă aceeaşi conştiinţă în raport cu misterul general al lucrurilor. Misterul însă nu e pus ca un zid de întuneric absolut şi nemişcat în faţa minţii noastre. Aşa ar fi dacă n-ar avea nici o manifestare. Dar din el ţâşnesc lumini fără sfârşit. Şi luminile îi arată prezenţa şi contururile. Misterul înseamnă în definitiv o rezervă interminabilă de adevăr care, descoperindu-şi la infinit aspectele, rămâne mereu o rezervă inepuizabilă ; el înseamnă pâinea spirituală a minţii, care, împărtăşindu-se mereu tuturor minţilor, niciodată nu se sfârşeşte. Fără o fiinţă divină transcendentă cunoaşterii, veşnic neepuizată în manifestările ei de lumină şi de putere, am termina curînd opera de cunoaştere a adevărului. Dar aceasta ar însemna că el este mărginit şi însăşi setea fiinţei noastre de cunoaştere ar fi finită. Dar noi vedem că nu poate fi aşa. Fiinţa noastră ar ajunge în acest caz la o insuportabilă plictiseală şi însăşi veşnicia noastră ar fi fără rost. Ca un oarecare paleativ pentru această plictiseală s-au conceput reîncarnările. Dar şi acestea sunt o repetiţie sau o varietate în acelaşi plan.

Fără necontenitele emanaţii de lumină, de putere creatoare şi desăvârşitoare, misterul ar fi lipsit de un rost de fecundare a spiritului, el ar fi ca şi când n-ar exista, necontribuind cu nimic la sporirea luminii. Prin luminile ce le emite necontenit din sine, ni se dă putinţa să formulăm afirmaţii pozitive despre adevăr. Dar ele nu exprimă întreg adevărul, ci numai aşchii mereu noi din el. Aceasta insă nu ne descurajează. Existând o fiinţă veşnic fecundă, avem posibilitatea unui progres infinit în cunoaşterea adevărului. Misterul acesta veşnic nou este însă Persoana infinită şi setea de ea nu o poate avea decât o persoană (n.c. adică nu un lucru). Dinamica eternă a cunoaşterii implică nu numai misterul inepuizabil şi apofatismul ce ţine de el, ci şi relaţia între Persoana supremă şi persoana creată.

Teologia afirmativă exprimă fărâmele ce se pot prinde din «fiinţa» adevărului.

Teologia negativă, conştiinţa sau evidenţa că aceste fărâme nu sunt totul, că prin ele nu s-a terminat cunoaşterea adevărului.

Ea exprimă conştiinţa sau evidenţa misterului inepuizabil, care e ca atare izvorul inepuizabil al adevărurilor ce se vor cunoaşte în viitor. Teologia afirmativă face bilanţul celor cunoscute până acum. Teologia negativă dă asigurări pentru cunoaşterea viitoare. Departe, aşadar, de a fi o mărturie descurajatoare, teologia negativă este tocmai aceea care înviorează spiritul nostru cu perspectivele nesfârşite pe care misterul, ca sân inepuizabil de adevăruri, de revelaţii, le deschide spiritului.




0 comentarii:

 

Copyright © Manuale pentru duhovnicie Design by Free CSS Templates | Blogger Theme by BTDesigner | Powered by Blogger