01. Despre lepădarea de viaţa deşartă şi despre retragere

1) Bunul şi cel mai presus de bunătate şi atotbunul Dumnezeu şi Împărat al nostru (căci e bine să începem scrierea către slujitorii Lui de la Dumnezeu), a cinstit toate făpturile zidite de El cu demnitatea libertăţii raţionale 53. De aceea, dintre acestea, unele sînt prietene  ale Lui, altele, slugi adevărate, altele netrebnice, altele cu totul înstrăinate, altele — deşi neputincioase — totuşi protivnice Lui.

2) Şi prieteni ai Lui am aflat, o, sfinţită căpetenie, noi cei neînvăţaţi că făpturile sînt 

- fiinţele înţelegătoare şi netrupeşti din jurul lui Dumnezeu; 
- slugi adevărate, toţi cei ce fac şi au făcut neobosit şi fără încetare voia Lui; 
- slugi netrebnice, cei ce socotesc că s-au învrednicit de botez dar n-au păzit cu adevărat legămintele faţă de El; 
- străini şi protivnici îi socotim pe cei ce sînt fie necredincioşi, fie rău-credincioşi. 
- În sfîrşit, vrăjmaşi sînt cei ce nu numai că au respins porunca Domnului şi au lepădat-o de la ei, ci şi duc un războiu tare împotriva celor ce o împlinesc pe aceasta.

3) Dar fiecare dintre cei mai sus pomeniţi cere un cuvînt anume şi potrivit lui, iar nouă celor neînvăţaţi nu ne este de folos să înfăţişăm acestea cu deamănuntul în scrierea de faţă. De aceea întinzînd cu ascultare nepricepută, nevrednica noastră mînă spre slujitorii adevăraţi ai lui Dumnezeu, care ne-au silit cu evlavie şi ne-au îndatorat cu credinţă la aceasta prin poruncile lor, şi primind de la cunoştinţa lor trestia cuvîntului şi muind-o în trista şi luminoasa smerită cugetare54, vom atinge-o pe aceasta (trestia) de inimile lor netede şi albe55 ca de nişte hîrtii, mai bine zis ca de nişte table duhovniceşti, şi vom zugrăvi în ele cuvintele sau mai bine zis seminţele dumnezeieşti, zicînd aşa :

4) Dumnezeu este al tuturor ; este viaţa tuturor celor ce voiesc ; este mîntuirea tuturor : al celor ce cred şi al celor ce nu cred; al celor drepţi şi nedrepţi; al celor cinstitori de Dumnezeu şi necinstitori; al celor nepătimaşi şi pătimaşi; al călugărilor şi al mirenilor ; al înţelepţilor şi al celor neînvăţaţi; al celor sănătoşi şi al celor bolnavi; al tinerilor şi vîrstnicilor56. Căci e ca răspîndirea luminii, ca arătarea soarelui, ca schimbarea ceasurilor. Şi altfel nu poate fi. «Că la Dumnezeu nu e căutare la faţă» (Rom. 2, 11). 

Necinstitor de Dumnezeu este cel părtaş de firea raţională (cuvîntătoare), muritoare, care fuge de bună voie de viaţă şi socoteşte pe Făcătorul său, cel pururea existent, ca neexistent57.

5) Călcător de lege este cel ce răstălmăceşte legea lui Dumnezeu cu mintea lui cea sucită şi cel ce socoteşte că crede, dar se împotriveşte în chip eretic lui Dumnezeu.

6) Creştin este cel ce urmează lui Hristos pe cît e cu putinţă oamenilor prin cuvinte şi fapte şi crede cu o cugetare dreaptă şi neprihănită în Sfînta Treime58.

7) Iubitor de Dumnezeu este cel ce se face părtaş de toate cele fireşti şi fără păcat şi care nu pregetă de a face după putere cele bune59.

8) Înfrînat este cel ce, petrecînd în mijlocul ispitelor şi curselor şi tulburărilor, se străduieşte să imite cu toată puterea purtările celui ridicat deasupra tulburărilor.

9) Călugăr este cel ce, în trup material fiind, petrece în treapta, rînduiala şi starea fiinţelor netrupeşti. Călugăr este cel ce se ţine numai în hotarele şi cuvintele lui Dumnezeu în toată vremea, în tot locul şi lucrul 60. Călugăr este cel ce supune firea sa unei sile neîncetate şi simţurile sale unei paze neîntrerupte61. Călugăr este cel ce şi-a făcut trupul neîntinat, gura curăţită şi mintea luminată. Călugăr este sufletul apăsat de durere, care petrece, în veghe şi în somn, întru necontenită pomenire a morţii.

10) Retragere din lume este ferirea de bună voie de materia lăudată şi tăgăduirea firii pentru dobîndirea celor mai presus de fire62.

11) Toţi cei ce au părăsit de bună voie cele ale vieţii au făcut aceasta fără îndoială 

- fie pentru Împărăţia viitoare, 
- fie pentru mulţimea de păcate, 
- fie pentru dragostea de Dumnezeu. 

Iar dacă nu au avut în vedere nici unul din scopurile amintite, retragerea lor e fără judecată. 

Dar oricare ar fi ţinta la care ajungem, Bunul Orînduitor al nevoinţei noastre ne aşteaptă.

12) Cel ce a ieşit din lume pentru a se uşura de sarcina păcatelor sale să urmeze pilda celor ce şed înaintea mormintelor din afara cetăţii; şi să nu înceteze din lacrimile fierbinţi şi înfocate şi din vaietele fără glas ale inimii pînă nu va vedea şi el pe Iisus venit şi rostogolind piatra cea învîrtoşată a inimii şi dezlegînd mintea noastră, ca pe un alt Lazăr, din legăturile păcatelor şi poruncind îngerilor : «Dezlegaţi-l din patimi şi lăsaţi-1 să plece spre fericita nepătimire»63. Iar de nu va face aşa, nici un folos nu va avea.

13) Toţi cei ce voim să ieşim din Egipt şi să fugim de faraon64, avem negreşit şi noi nevoie de un Moise (Ieş. 15) oarecare, ca mijlocitor către Dumnezeu şi după Dumnezeu, care stînd pentru noi la mijloc cu făptuirea şi cu vederea (contemplarea), să întindă mîinile spre Dumnezeu, ca să trecem, povăţuiţi de el, marea păcatelor şi să punem pe fugă pe Amalic, căpetenia patimilor. S-au înşelat deci cei ce s-au încrezut în ei înşişi şi au socotit că n-au nevoie de nici un povăţuitor 65.

14) Cei ce au ieşit din Egipt au avut ca povăţuitor pe Moise, iar cei ce au fugit din Sodoma, un înger. Şi cei dintîi se aseamănă celor tămăduiţi de patimile sufleteşti prin îngrijirea doftorilor. Aceştia sînt cei ce au ieşit din Egipt. Cei de al doilea doresc să se dezbrace de necurăţia nenorocitului de trup. De aceea au nevoie de un înger, sau, ca să zic aşa, de cineva deopotrivă cu îngerul, Care să-i cureţe. Căci, pentru curăţirea trupului de rane, avem nevoie de un foarte iscusit doftor 66.

15) Cei ce au pornit să se suie la cer cu trupul au nevoie cu adevărat de silire şi de dureri neîncetate67. Mai ales la începutul lepădării lor, pînă ce trec de la năravul lor iubitor de plăceri şi de la inima neîndurerată68, la iubirea de Dumnezeu şi la curăţie prin plînsul învederat.

16) Osteneală cu adevărat, osteneală şi amărăciune multă şi anevoie de răbdat ni se cere mai ales nouă celor fără de grijă, pînă ce ne vom face mintea, acest cîine iubitor de măcelării şi lacom de mîncare, iubitoare de curăţie şi de supraveghere prin simplitate, blîndeţe adîncă şi sîrguinţă 69. Dar să îndrăznim noi cei împătimiţi şi neputincioşi şi să aducem lui Hristos, cu credinţă neîndoielnică, slăbiciunea şi neputinţa noastră sufletească, mărturisindu-le. Şi negreşit vom primi ajutorul Lui mai presus de vrednicia noastră dacă ne vom pogorî neîncetat în adîncul smeritei cugetări70.

17) Să cunoască toţi cei ce au venit la lupta cea bună, aspră, strîmtă şi uşoară, că au venit să sară în foc, dacă primesc să locuiască în ei focul cel nematerial71. Să se cerceteze fiecare pe sine şi numai după aceea să mănînce din pîinea aceasta amestecată cu ierburi amare şi să bea din paharul acesta amestecat cu lacrimi, ca să nu-i fie lupta spre osîndă (I Cor. 11, 29) 72.

18) Dacă nu tot cel ce se botează se mîntuieşte, voi trece sub tăcere ceea ce urmează73. Cei ce vin (la călugărie) vor trebui să renunţe la toate, să dispreţuiască toate, să rîdă de toate, ca să pună o temelie bună.

19) Temelia cea bună are trei straturi şi trei stâlpi: nerăutatea, postul şi neprihănirea. Toţi cei prunci în Hristos să înceapă de la ele, luînd ca pildă pruncii cu trupul. Nici o răutate, nici o viclenie nu-şi află vreodată loc în aceştia. Nu se află la ei săturare nesăturată, stomac nesătul, trup înfierbîntat sau sălbăticit. Căci numai după ce cresc prin sporirea hranei, le vine pofta şi fierbinţeala.

20) Cu adevărat urît lucru şi primejdios este a se moleşi un luptător de la începutul luptei, dînd tuturor dovada despre înjunghierea lui.

21) Din tăria începutului vom avea negreşit folos şi în vremea moleşirii de după aceea. Căci sufletul îmbărbătat şi apoi moleşit e îmboldit de amintirea sîrguinţei de la început ca de un ac. De aceea unii au prins adeseori aripi şi din aceasta.

22) Cînd sufletul, predîndu-se pe sine (trîndăviei), va pierde căldura fericită şi vrednică de iubit74, să caute cu sîrguinţă să afle din ce pricină s-a lipsit de ea şi să pornească iarăşi războiul şi sîrguinţa împotriva ei. Căci nu poate să se întoarcă (la căldura aceea) decît pe poarta pe care a ieşit75.

23) Cel ce şi-a făcut lepădarea (de viaţa din lume) din frică, se aseamănă tămîiei ce arde, care răspîndeşte la început buna mireasmă, dar pe urmă sfîrşeşte în fum. Iar cel ce a făcut aceasta pentru nădejdea răsplăţii, e ca o piatră de moară ce se mişcă pururea la fel. Dar cel ce a ales retragerea din dragoste de Dumnezeu a dobîndit foc îndată de la început, care, aruncat în materie, aprinde o văpaie din ce în ce mai mare76.

24) Sînt unii care clădesc cărămizile peste pietre. Şi sînt alţii care înalţă stîlpii pe pămînt. Şi iarăşi sînt alţii care umblînd puţin pe jos şi încălzindu-li-se muşchii şi încheieturile, umblă şi mai iute. Cel ce înţelege, să înţeleagă acest cuvînt cu tîlc77.

25) Fiind chemaţi de Dumnezeu şi Împăratul, să alergăm cu rîvnă, ca nu cumva avînd viaţă scurtă, să ne aflăm în ziua morţii fără rod şi să murim de foame78. Să ne facem plăcuţi Domnului, ca ostaşii împăratului. Căci după intrarea în oaste, ni se cere să ne facem slujba cu cea mai mare luare aminte.

26) Să ne temem de Domnul ca de fiare. Căci am văzut oameni care ducîndu-se să fure, nu se temeau de Dumnezeu, dar auzind lătrat de cîini în acel loc, s-au înapoiat îndată; şi ceea ce n-a făcut frica de Dumnezeu, a făcut frica de fiare.

27) Să iubim pe Domnul cum îi cinstim pe prietenii noştri. Căci am văzut adeseori pe unii supărînd pe Dumnezeu şi neavînd nici o grijă de aceasta, dar mărind pe cei iubiţi de ei pentru vreun lucru neînsemnat şi folosind orice mijloc, născocind orice gînd, răbdînd orice necaz, făcîndu-le orice declaraţie (de cinstire), ei înşişi, sau prin prieteni, sau trimiţîndu-le orice fel de daruri, ca să-i întoarcă.

28) Să lucrăm virtuţile chiar de la începutul lepădării cu osteneală şi cu durere. Iar înaintînd, să ne simţim în ele fără întristare, chiar dacă sîntem întristaţi puţin79. Dar cînd cugetul nostru muritor va fi copleşit şi stăpînit de rîvna din noi, le vom lucra pe acestea cu toată bucuria, sîrguinţa, dorinţa şi văpaia dumnezeiască.

29) Pe cît de vrednici de laudă sînt cei ce lucrează virtuţile şi împlinesc poruncile îndată de la început cu bucurie şi rîvnă, pe atît de vrednici de plîns sînt cei ce, deşi se nevoiesc de multă vreme, le lucrează pe acestea încă cu osteneală, chiar dacă le lucrează 80.

30) Să nu dispreţuim şi să nu osîndim nici lepădările (de viaţa lumească) făcute din împrejurări nevoite. Căci am văzut pe unii fugind, întîlnindu-se fără voie cu împăratul ce le venea în cale şi, ajungînd în garda lui, au intrat împreună cu el în palat şi stînd la masă cu el81.

31) Am văzut sămînţa căzînd fără voie în pămînt şi aducînd rod mult şi bine crescut. Dar am văzut şi lucruri dimpotrivă.

32) Am văzut pe oarecine intrînd în spital pentru vreo altă pricină şi ţinut de doftor şi lecuit cu multă bunăvoinţă şi, prin aceasta, scăpat de ceaţa ce-i acoperea lumina ochilor. Astfel i s-au făcut cele fără de voie temei şi mai de folos decît cele de bună voie.

33) Nimenea să nu se socotească pe sine nevrednic de făgăduinţa călugărească, dînd ca motiv greutatea şi mulţimea păcatelor. Şi să nu creadă că se smereşte, dacă, nevrînd să rămînă lipsit de dulcea împătimire, îşi dă ca pricini pentru stăruirea în păcate înseşi păcatele sale. Căci unde e mult puroi, e nevoie şi de multă doftorie ca să se lepede întinăciunea82. Căci nu vin în spital cei sănătoşi83.

34) Dacă, atunci cînd împăratul pămîntesc ne cheamă şi voieşte să ne facem ostaşi slujind în faţa lui, nu zăbovim, nici nu căutăm pricini pentru neascultare, ci lăsînd toate, ne ducem de grabă la el, să luăm aminte la noi înşine, ca nu cumva — chemîndu-ne Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor şi Dumnezeul dumnezeilor la această slujire cerească — să o respingem din lene şi nepăsare şi să ne aflăm la Marea Judecată fără apărare.

35) Ε cu putinţă să umble cineva şi cînd e legat cu lucrurile vieţii şi cu grijile de fier; dar greu. Căci şi cei legaţi cu fiare la picioare umblă adeseori, dar se poticnesc des şi-şi pricinuiesc răni.

36) Cel necăsătorit în lume, fiind legat numai de lucruri, se aseamănă cu cel legat cu fiare la mîini. De aceea cînd voieşte să alerge la viaţa călugărească, nu se împiedecă. Dar cel căsătorit se aseamănă cu cel legat şi de mîini şi de picioare.

37) Am auzit pe unii care petrec în lume cu nepăsare, zicînd către mine: «Cum putem noi cei ce vieţuim împreună cu soţiile (sau cu soţii) noastre, să petrecem viaţa călugărească ?>> Acestora le-am răspuns : «Toate lucrurile bune pe care le puteţi face, faceţi-le : 

- nu defăimaţi pe nimenea, 
- nu furaţi de la nimeni, 
- nu minţiţi faţă de nimeni, 
- nu vă înălţaţi faţă de nimeni, 
- nu urîţi pe nimeni, 
- nu vă despărţiţi de adunările de la slujbele din biserică, 
- pătimiţi împreună cu cei lipsiţi, 
- nu pricinuiţi nimănui sminteală ; 
- de aceea ce e al altuia să nu vă apropiaţi;
- îndestulaţi-vă cu ceea ce vă pregătesc femeile voastre. 

De veţi face aşa, nu veţi fi departe de Împărăţia cerurilor».

38) Să purtăm cu bucurie şi cu frică lupta cea bună, netemîndu-ne de vrăjmaşii noştri. Căci deşi nu se văd, ei privesc la faţa sufletului nostru 84. Şi dacă o văd pe aceasta schimbîndu-se de frică, se înarmează mai amarnic împotriva noastră, înţelegînd, viclenii, că ne-am înfricoşat. Deci să ne înarmăm cu curaj împotriva lor. Căci nimenea nu se războieşte cu cel ce se luptă cu hotărîre.

39) Domnul a uşurat cu iconomie războaiele împotriva celor de curînd sădiţi (în viaţa călugărească, n.n.), ca să nu se întoarcă îndată de la început în lume. De aceea bucuraţi-vă totdeauna în Domnul toţi cei ce slujiţi Lui, cunoscînd că acesta e cel dintîi semn în voi al dragostei Stăpînului faţă de voi; şi că El însuşi ne-a chemat pe noi.

40) Dar Dumnezeu Se face adesea cunoscut, lucrînd şi aceasta: văzînd adică sufletele, bărbăteşti, le îngăduie să intre în războaie îndată de la început, voind să le încununeze pe acestea degrabă.

41) Domnul a ascuns celor din lume greutatea, mai bine zis uşurinţa luptei din stadion. Căci dacă ar fi cunoscut-o ei pe aceasta, nu s-ar fi lepădat de lume, nici de trup85.

42) Dă lui Hristos cu rîvnă ostenelile tinereţilor tale; şi te vei bucura la bătrîneţe de bogăţia nepătimirii. Cele adunate în tinereţe hrănesc şi mîntuie la bătrîneţe pe cei obosiţi. Să ne ostenim, tinerilor, cu înfocare; să alergăm cu trezvie. Căci nu ştim cînd vine moartea 86.

43) Avem vrăjmaşi cu adevărat răi, cumpliţi, vicleni, meşteri în uneltiri, puternici, neadormiţi, nemateriali, care ţin focul în mîini şi doresc să aprindă biserica (locaşul) lui Dumnezeu prin flacăra din ei87.

44) Nimenea, cît e tînăr, să nu primească pe vrăjmaşii lui draci, care-i zic: să nu-ţi sfărîmi trupul, ca să nu cazi în boală şi neputinţă88. Căci de-abia se mai află cineva, mai ales în generaţia de faţă, care să vrea să-şi omoare trupul, chiar de s-ar lipsi de multele şi îndulcitoarele mîncări. Dar scopul acestui drac este să facă însăşi intrarea noastră în stadion (în luptă), moleşită şi plină de nepăsare, deci şi sfîrşitul, potrivit începutului.

45) Cei ce s-au hotărît să slujească cu sinceritate lui Hristos vor căuta şi vor face înainte de toate aceasta: să-şi aleagă, prin părinţi duhovniceşti şi prin conştiinţa lor, locurile, chipurile (de virtute) şi îndeletnicirile potrivite cu ei înşişi89. Căci nu se potrivesc tuturor mînăstirile de obşte, din pricina lăcomiei; nici sihăstria, din pricina iuţimii lor. Fiecare se va gîndi pentru care e potrivit.

46) În aceste trei chipuri de viaţă stă toată vieţuirea călugărească : 

- fie în nevoinţă retrasă şi singuratică, 
- fie în liniştire cu unul sau cu doi, 
- fie în şederea cu răbdare în obşte. 

Ecclesiastul zice: «Să nu te abaţi la dreapta sau la stînga. Ci umblă pe calea împărătească» (Pilde 14, 27), căci chipul de la mijloc e multora cel mai potrivit din cele spuse. Căci zice : «Vai celui singur», (Eccl. 4, 10). Că de va cădea în trîndăvie, sau în somn, sau în nepăsare, sau în deznădejde, nu este cine să-l scoale dintre oameni. Iar «unde sînt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sînt şi Eu în mijlocul lor», a spus Domnul (Mt. 18, 20)90.

47) Care e deci călugărul credincios şi înţelept ? Cel care şi-a păzit căldura lui nestinsă şi n-a încetat să adauge pînă la ieşirea (moartea) lui, în fiecare zi, foc la foc şi căldură la căldură şi sîrguinţă la sîrguinţă.

Iată prima treaptă: cel ce ai păşit pe ea, să nu te întorci la cele dinapoi.