1) Cuvîntul nostru înaintînd cu bună rînduială, a ajuns la luptătorii şi atleţii lui Hristos. Cu adevărat oricărui rod îi premerge floarea şi oricărei ascultări, înstrăinarea, fie a trupului, fie a sufletului. Căci cu aceste două virtuţi, ca şi cu două aripi de aur, urcă la cer fără preget sufletul cuvios. Poate despre el a cîntat un oarecare purtător de Duh : «Cine îmi va da aripi ca unei porumbiţe şi voi zbura prin smerenie ?» (Ps. 54, 6) 127 bis.
2) Nu vom trece cu vederea să facem vădită prin cuvînt, dacă voiţi, înfăţişarea acestor viteji luptători:
- cum ţin pavăza credinţei în Dumnezeu şi în Susţinătorul credinţei, respingînd prin ea, aşa zicînd, tot gîndul necredinţei, sau al strămutării;
- cum întind necontenit sabia duhului, omorînd toată voia lor ce se apropie de ei;
- cum, îmbrăcaţi în platoşele de fier ale răbdării şi ale blîndeţii, resping prin ele toată ocara şi înţepătura şi săgeata cuvîntului.
- Dar ei au şi coiful mîntuirii, acoperămîntul întîistătătorului prin rugăciune.
- Şi nu stau cu picioarele lipite, ci pe unul îl întind spre slujire, iar pe celălalt îl au nemişcat în rugăciune128.
3)
- Ascultarea stă în a-şi tăgădui cineva cu desăvîrşire sufletul său, fapt arătat în chip vădit prin trup129.
- Sau poate, dimpotrivă: ascultarea este omorîrea mădularelor printr-o cugetare vie130.
- Ascultarea este
.mişcare de neînţeles,
.moarte de bună voie,
.viaţă neiscoditoare131,
.primirea primejdiei fără grijă132,
.răspuns necăutat în faţa lui Dumnezeu,
.netemere de moarte,
.neprimejdioasa plutire pe marea vieţii,
.călătorie în somn133.
5)
- Începutul omorîrii mădularelor trupului şi a voii sufletului se face cu durere.
- Mijlocul e cînd cu durere, cînd fără durere.
- Iar sfîrşitul se arată în nemişcare şi în nesimţirea durerii.
Acest fericit mort viu numai atunci se simte suferind osteneală şi durere, cînd se vede pe sine făcînd voia sa, temîndu-se de povara judecăţii sale137.
6) Toţi cîţi aţi pornit să vă dezbrăcaţi pentru stadionul mărturisirii înţelegătoare138; toţi cîţi voiţi să luaţi jugul lui Hristos pe grumazul vostru; toţi cîţi căutaţi să puneţi sarcina voastră pe grumazul altuia ; toţi cîţi vă grăbiţi să vă înscrieţi cu voia voastră cîştigurile (de pe urma nevoinţelor) şi voiţi ca în schimbul lor să vi se scrie libertatea; toţi cîţi străbateţi marea aceasta uriaşă, plutind înălţaţi pe umerii altora, cunoaşteţi că aţi pornit să străbateţi un drum scurt şi aspru, avînd pe el putinţa unei singure rătăciri: ea se numeşte rînduiala de sine (ideoritmia). Cel ce a lepădat-o cu totul pe aceasta în alegerea celor ce i se par bune şi duhovniceşti şi plăcute lui Dumnezeu a ajuns la ţintă, înainte de a fi pornit la drum 139. Căci ascultarea stă în a nu crede sieşi în cele bune, pînă la sfîrşitul vieţii.
7) Avînd de gînd să ne plecăm grumazul în Domnul şi să credem altuia, în scopul smeritei cugetări sau al mîntuirii de la Domnul, înainte de intrare (în stadion), dacă se află în noi vreo neîncredere şi vreun gînd (de îndoială), să cercetăm pe întîistătător şi să-l judecăm şi, ca să zic aşa, să-l cercăm, ca nu cumva încredinţîndu- ne corăbierului ca unui cîrmaci şi celui pătimaş ca unuia fără patimi şi mării ca portului, să ne pricinuim un naufragiu sigur. Iar după intrarea în stadionul evlaviei şi al supunerii, să nu mai judecăm pe povăţuitorul cel bun al luptei noastre în nici o privinţă, chiar dacă am vedea în el ca într-un om unele uşoare greşeli. Căci de nu, judecîndu-l, la nimic nu ne va folosi supunerea 140.
8) Ε de toată trebuinţa ca cei ce voiesc să aibă pururea o credinţă neîndoielnică în povăţuitorii lor, să păstreze biruinţele lor pururea pomenite şi neşterse în inima lor, ca atunci cînd dracii le vor semăna necredinţa faţă de ei, să le închidă gura cu cele păstrate în amintirea lor. Căci pe cît înfloreşte credinţa în inimă, pe atîta se sileşte şi trupul în slujire. Dar cînd se poticneşte de necredinţă, cade: «Că tot ce nu e din credinţă, e păcat» (Rom. 14, 20).
9) Cînd gîndul tău te sfătuieşte să judeci, sau să osîndeşti pe întîistătător, sari ca din curvie. Să nu dai şarpelui îngăduinţă : nici loc, nici intrare, nici început. Zi către balaurul acesta : o, înşelătorule, nu eu am primit să fac judecata povăţuitorului meu, ci el pe a mea. Nu eu am fost făcut judecător al lui, ci el al meu.
10) Părinţii numesc
- cîntarea, armă;
- rugăciunea, zid;
- lacrima neprihănită, baie.
- Iar fericita ascultare au socotit-o mărturisire (mucenicie)141, fără de care nimenea din cei împătimiţi nu va vedea pe Domnul142.
11) Cel ce se supune dă el însuşi o hotărîre în privinţa sa. Căci dacă ascultă în chip desăvîrşit pentru Domnul, chiar dacă nu i se va părea că o face în chip desăvîrşit, s-a izbăvit de osînda sa. Iar dacă îşi împlineşte voia lui în anumite lucruri, chiar dacă i se pare că ascultă, îşi poartă povara el însuşi143. Dacă întîistătătorul nu încetează să-l mustre, bine face. Iar dacă tace, nu am ce spune144.
12) Cei ce se supun cu simplitate în Domnul străbat drumul cel bun, nemişcînd în ei, prin iscodire de amănunte, viclenia dracilor145.
13) Înainte de toate să ne mărturisim bunului şi singurului nostru judecător. Iar dacă el porunceşte, să ne mărturisim şi tuturor. Căci ranele descoperite nu se vor mări, ci se vor tămădui146.
DESPRE TÎLHARUL POCĂIT
14) Mergînd eu într-o mînăstire de obşte, am văzut judecata înfricoşată a unui bun judecător şi păstor. Căci aflîndu-mă eu acolo, s-a întîmplat ca unul dintr-o ceată de tîlhari să intre în viaţa călugărească. Acestuia acel prea bun doftor şi păstor i-a poruncit să se bucure şapte zile de toată odihna, spre a vedea numai dinafară vieţuirea din acel loc. După a şaptea zi, chemîndu-l păstorul, deosebit, l-a întrebat dacă îi place să locuiască împreună cu ei. Şi după ce l-a văzut pe el învoindu-se cu toată sinceritatea, l-a întrebat iarăşi ce lucru necuvenit a făcut în lume. Şi cînd l-a văzut mărturisind cu cuvîntul toate cu hotărîre, iarăşi a zis încercîndu-l: «Voiesc să descoperi acestea în faţa întregii frăţii». Iar acela urînd cu adevărat păcatul său, călcînd peste toată ruşinea, a făgăduit fără şovăială. «Dacă voieşti, a zis, chiar şi în mijlocul cetăţii lui Alexandru» (În Alexandria).
Apoi păstorul a adunat în biserică pe toţi păstoriţii săi, 230 la număr. Şi săvîrşindu-se dumnezeiasca Liturghie (căci era duminică), după citirea Evangheliei a dus înăuntru pe acel osîndit fără prihană, tras de oarecare fraţi şi lovit cu măsură, cu mîinile legate la spate şi îmbrăcat în sac de păr şi avînd cenuşă pe cap, încît la însăşi vederea lui toţi s-au înspăimîntat şi au început îndată să strige plîngînd, că nu ştia nimeni ce s-a întîmplat, apoi cînd a ajuns aproape de uşile bisericii, a grăit către el acea sfîntă căpetenie, judecător de-oameni-iubitor: «Opreşte-te, că eşti nevrednic sa intri aci!»
Înspăimîntat de glasul păstorului ce răsunase către el din altar (căci credea, după cum pe urmă cu jurăminte m-a încredinţat, că nu auzea glas de om, ci de tunet), căzu îndată pe faţa sa, cutremurat şi scuturat în întregime de frică. Ci zăcînd jos şi udînd pămîntul cu lacrimi, i se porunci iarăşi de către minunatul doftor, care lucra prin toate mîntuirea lui şi dădea tuturor chip de mîntuire şi de smerenie vădită, să spună toate cele făcute de el, după felul lor, în faţa tuturor. Iar acela mărturisi cu frică toate una cîte una, înspăimîntînd auzul tuturor: nu numai păcatele trupeşti cele protivnice firii şi cele după fire, cu făpturile cuvîntătoare şi cu cele necuvîntătoare, ci şi vrăjitoriile, uciderile şi celelalte, care nu e îngăduit a le auzi sau a le preda scrisului. După ce le-a mărturisit, i s-a poruncit să fie tuns şi să fie socotit între fraţi.
15) Iar eu minunîndu-mă de înţelepciunea acestui cuvios, l-am întrebat în deosebi, pentru ce a făcut un lucru străin ca acesta ? Iar acest doftor adevărat a răspuns : «Pentru acestea două: Întîi, ca pe cel ce s-a mărturisit să-l scap prin ruşinea de acum de cea viitoare. Iar aceasta s-a şi întîmplat, căci nu s-a sculat, frate Ioane, de la pămînt, pînă ce n-a dobîndit iertarea de toate. Şi să o crezi aceasta. Căci unul dintre fraţii aflaţi acolo a îndrăznit să-mi spună: «Am văzut pe cineva ţinînd o hîrtie scrisă şi o trestie (un condei) ; şi cînd cel ce zăcea jos îşi spunea un păcat, acela îl ştergea cu trestia». Şi pe drept cuvînt. «Căci am spus, zice, fărădelegea mea Domnului şi mi-a iertat nelegiuirea inimii mele» (Ps. 31, 6). Iar al doilea, pentru că am pe unii care au greşeli nemărturisite şi prin aceasta îi îndemn şi pe aceia la mărturisire, fără de care nimenea nu va dobîndi iertare».
16) Şi multe alte minunate şi vrednice de amintire am văzut la acel pururea pomenit păstor şi în obştea lui, din care voiu încerca să vă fac cunoscute pe cele mai multe. Căci am rămas nu puţină vreme la ei, urmărind vieţuirea lor şi minunîndu-mă mult de ea, cum acei pămînteşti urmau pilda celor cereşti. O legătură de nedesfăcut a iubirii îi lega şi ceea ce e şi mai minunat este că erau izbăviţi de toată îndrăzneala şi grăirea deşartă. Se nevoiau înainte de toate în a nu răni conştiinţa vreunui frate în vreo privinţă147. Iar dacă se arăta careva cu ură faţă de alţii, păstorul îl închidea pe acesta în mînăstirea cea despărţită ca pe un osîndit. Odată prea cuviosul porunci să fie alungat îndată unul dintre fraţi care a bîrfit către el pe aproapele său, neîngăduind să se afle în mînăstire diavol văzut şi nevăzut.
Am văzut la acei cuvioşi lucruri cu adevărat folositoare şi minunate. Era o frăţime după Domnul adunată şi legată, avînd şi lucrarea minunată şi contemplarea (vederea) lui Dumnezeu. Aşa de mult se deprindeau să se sîrguiască în faptele dumnezeieşti, că aproape nu aveau nevoie de îndemnul întîistătătorului, şi unii pe alţii se trezeau spre vegherea dumnezeiască. Căci erau între ei rînduite nişte sfinte şi dumnezeieşti nevoinţe, bine gîndite şi statornicite. De aceea, de se întîmpla vreodată ca vreunul dintre ei să înceapă, cînd nu era întîistătătorul de faţă, să bîrfească, sau să osîndească, sau peste tot să grăiască în deşert148, prin vreun semn care scăpa nevăzut altora, vreun alt frate atrăgîndu-i luare aminte, îl făcea să tacă. Iar dacă acela nu se simţea, poate, cel ce-i atrăgea luare aminte, punînd metanie, pleca149. Iar dacă aveau nevoie să spună ceva, le era îngăduită, la nesfîrşit şi neîncetat, aducerea aminte de moarte şi gîndul la judecata veşnică.
17) Nu voi trece sub tăcere dintre cele văzute acolo nici biruinţa minunată a bucătarului. Văzîndu-l pururea cu mintea adunată în slujirea lui şi cu lacrimi, l-am rugat să-mi spună cum s-a învrednicit de un astfel de har. Iar el, silit de mine a răspuns : «Nu m-am gîndit niciodată că slujesc oamenilor, ci lui Dumnezeu. Şi socotindu-mă nevrednic de orice linişte, am totdeauna în amintire vederea focului văpăii viitoare».
18) Să auzim de o altă izbîndă minunată a lor. Ei nu se opresc nici la trapeză din lucrarea minţii, ci printr-o obişnuinţă vrednică de însemnat şi printr-o aplecare neînţeleasă îşi aduceau fericiţi aminte de rugăciunea din suflet. Dar nu se arătau făcînd aceasta numai în trapeză, ci şi în orice întîlnire şi adunare a lor. Iar dacă vreunul din ei suferea vreo cădere, primea cele mai multe rugăminţi de la fraţi să le lase lor grija şi răspunderea pentru aceasta în faţa păstorului şi să primească ei certare de la acela. Pentru aceasta păstorul cel mare, cunoscînd lucrarea ucenicilor, dădea certări mai mici, ca unul ce ştia că cel certat nu-i atît de vinovat; ba nici nu mai căuta pe cel ce căzuse cu adevărat în greşeală 150.
Unde se pomeneau la dînşii grăire deşartă sau glume ? Iar dacă vreunul dintre ei ar fi început vreo ceartă cu aproapele, trecînd altul şi făcînd metanie, risipea mînia. Şi dacă-i simţea că vor ţine minte răul, vestea îndată celui ce rînduia cele de al doilea după întîistătător şi-i făcea să se împace unul cu altul înainte de apusul soarelui. Iar dacă se învîrtoşau, fie că erau pedepsiţi să nu se împărtăşească de hrană pînă la împăcare, fie că erau izgoniţi din mînăstire.
Iar această rînduială vrednică de laudă era păzită la ei cu grijă şi nu în deşert, căci aducea şi arăta multe roade. Căci mulţi dintre cuvioşii aceia s-au dovedit făptuitori şi văzători avînd darul deosebirii (al dreptei socoteli şi al smeritei cugetări). Şi se putea vedea la ei o privelişte cutremurătoare şi de măreţie îngerească. Se puteau vedea oameni de mare veneraţie şi sfinţenie, petrecînd în ascultare ca nişte copii şi avînd ca cea mai mare laudă smerenia lor.
19) Am văzut acolo bărbaţi trăind în ascultare de vreo cincizeci de ani. Pe aceştia i-am rugat să mă înveţe ce mîngîieri au aflat din atîta osteneală. Unii dintre ei spuneau că au aflat adîncul (abisul) smereniei, prin care alungă de la ei tot războiul. Alţii spuneau că au dobîndit desăvîrşita nesimţire şi lipsa de durere la bîrfeli şi sudalme.
Am văzut pe alţii din acei pururea pomeniţi veniţi acolo în cărunteţe şi cu chip îngeresc după dobîndirea nerăutăţii şi a simplităţii celei duhovniceşti şi întărite cu voinţa; n-am văzut vreunul fără judecată şi neînţelept, ca bătrînii din lume pe care oamenii sînt obişnuiţi să-i socotească smintiţi. Ci pe toţi, blînzi în cele din afară, luminoşi, neprefăcuţi şi nemeşteşugiţi, fără nimic plăsmuit, nici în cuvînt, nici în purtări, lucru care nu se află la mulţi; iar în cele dinăuntru respirînd cu sufletul pe Dumnezeu şi privind pe întîistătătorul ca nişte copii nevinovaţi şi avînd ochiul minţii îndrăzneţ şi tare faţă de draci şi de patimi.
20) Dar nu-mi ajunge timpul vieţii, o, sfinţită căpetenie şi iubitoare de Dumnezeu adunare, să povestesc virtuţile acelor fericiţi şi vieţuirea lor asemenea celei cereşti. Totuşi mai bine este să înfrumuseţăm cuvîntul nostru către voi şi să vă trezim la rîvna de Dumnezeu iubitoare cu sudorile ostenelilor lor, decît cu îndemnurile noastre neputincioase. Căci «fără nici o îndoială, ceea ce e mai mic se împodobeşte cu ceea ce e mai mare» (Evr. 7, 7). Dar vă rog să nu cugetaţi că vă scriu ceva plăsmuit de mine. Căci e un obicei al necredinţei să caute să zădărnicească folosul.
DESPRE ISIDOR
21) Dar să ne întoarcem iarăşi la cele spuse mai înainte. Un bărbat oarecare cu numele Isidor, de neam boieresc din Alexandria, s-a retras din lume înainte de anii aceştia, în mînăstirea amintită, unde l-am apucat şi eu. Primindu-l acel prea cuvios păstor şi văzîndu-l foarte pornit spre rele, crud, aspru şi cutezător, se gîndeşte prea înţelept să înfrîngă viclenia dracilor printr- o rînduire omenească. Şi zice către Isidor: «Dacă te-ai hotărît să iei jugul lui Hristos, voiesc să te deprinzi înainte de toate cu ascultarea». Dar acela a răspuns : «Precum se predă fierul făurarului, aşa şi eu, prea sfinte, mă predau pe mine ţie». Păstorul, bucurîndu- se de această pildă, dădu îndată fierului Isidor regula nevoinţei şi-i zise: «Voiesc să stai, frate, în poarta mînăstirii şi să faci îngenunchere fiecărui suflet care intră şi iese, zicînd: «Roagă-te pentru mine, părinte, că sînt stăpînit de duh rău». Şi ascultă acesta ca îngerul pe Domnul.
Şi făcînd el aşa şapte ani şi ajungînd la cea mai adîncă smerenie şi zdrobire de inimă, pururea pomenitul acela, după cei şapte ani rînduiţi de lege151 şi după răbdarea neînchipuită a bărbatului, voi să-l numere, ca mai mult decît vrednic, în rîndul fraţilor, ba să-l învrednicească şi de hirotonie. Dar acela a îndreptat foarte multe rugăminţi prin alţii şi prin mine, nevrednicul, către păstor, să-l lase să sfîrşească drumul, petrecînd acolo. El îşi vestea prin cuvîntul acesta în chip umbrit sfîrşitul şi chemarea lui apropiată (la Dumnezeu), fapt care s-a şi întîmplat. Căci lăsîndu-l pe el învăţătorul în această rînduială, după zece zile a plecat prin neslăvire în chip slăvit la Domnul, luînd la el în a şaptea zi a adormirii şi pe portarul mînăstirii. Căci îi spusese lui, fericitul, că de va dobîndi îndrăznire la Domnul, nedespărţit îi va fi şi acolo degrabă. Iar aceasta s-a şi întîmplat, spre cea mai mare adeverire a primirii neînfruntate a ascultării şi a smereniei lui, de-Dumnezeu-următoare.
22) Am întrebat pe acest mare Isidor, pe cînd încă trăia, ce lucrare avea mintea lui stînd în poartă ? Şi pururea pomenitul nu a ascuns-o de către mine, căci voia să mă folosească. Spunea deci că la început o avea pe aceasta: «Socoteam că pentru păcatele mele m-am vîndut. De aceea făceam pocăinţă cu toată amărăciunea, cu silire şi cu sînge152. Iar după ce s-a împlinit un an, nu mai aveam întristare în inimă, aşteptînd plata de la Dumnezeu pentru răbdare153. Trecînd iarăşi un an, mă socoteam nevrednic, în simţirea inimii, de petrecerea în mînăstire şi de vederea şi de vorbirea împreună cu părinţii şi de împărtăşirea cu dumnezeieştile Taine şi de privirea cuiva în faţă ; ci căutînd cu ochii în jos, dar şi mai jos cu cugetul, ceream celor ce intrau şi ieşeau să se roage pentru mine».
DESPRE LAURENTIE
23) Şezînd noi odată la masă, acel mare povăţuitor, plecîndu-şi sfînta sa gură la urechea mea, zise : «Voieşti să-ţi arăt cugetare dumnezeiască într-o adîncă cărunteţe ?» Iar eu rugîndu-l să o facă, dreptul acesta strigă de la o a doua masă, pe un oarecare cu numele Laurentie, ce avea în mînăstire vreo patruzeci şi opt de ani şi era al doilea preot slujitor la altar. Acela venind şi îngenunchind în faţa egumenului, acesta îl binecuvîntă. Dar sculîndu-se acela, nu-i spuse nimic, ci-l lăsă să stea în faţa mesei, fără să mănînce (şi era la începutul mesei). Acela rămase aşa un ceas sau chiar două, încît pînă la urmă mă şi ruşinai să privesc la faţa lui; căci era cu părul alb de tot, avînd optzeci de ani. Rămînînd fără răspuns pînă la sfîrşitul mesei, fu trimis de cuviosul să spună mai înainte pomenitului Isidor începutul psalmului 39. Dar eu n-am trecut cu vederea, ca un prea viclean, să ispitesc pe bătrîn. De aceea l-am întrebat ce gîndea cînd stătea înaintea mesei ? Iar el a zis : «Înfăţişîndu-mi în preajma păstorului chipul lui Hristos, am socotit că nu el îmi porunceşte, ci Dumnezeu. Pentru aceea, părinte Ioane, stăteam rugîndu- mă, nu ca înaintea mesei unor oameni, ci ca înaintea altarului lui Hristos, neprimind nici un gînd rău faţă de păstor, datorită credinţei şi iubirii mele faţă de el. Căci s-a zis : «Iubirea nu socoteşte răul» (I Cor. 13, 5). Dar cunoaşte şi aceasta, părinte, că dacă cineva se predă pe sine de bună voie simplităţii şi nerăutăţii, nu mai dă celui rău nici loc, nici vreme împotriva sa».
DESPRE ECONOM
24) Precum acel drept era cu adevărat prin Dumnezeu mîntuitorul şi păstorul oilor sale, la fel îl avea de la Dumnezeu şi pe economul mînăstirii, mai mult decît pe oricare altul, blînd, ca foarte puţini. Împotriva acestuia se porni odată stareţul cu mare mînie spre folosul celorlalţi, în biserică, poruncind să fie scos afară fără nici un motiv. Iar eu ştiindu-l pe acesta nepătat de vina de care îl osîndea păstorul, i-am luat apărarea economului în faţa păstorului, luîndu-l de o parte. Dar înţeleptul spuse şi el : «Ştiu, părinte, şi eu. Dar precum e un lucru de osîndă şi nedrept a răpi pîinea din gura pruncului leşinat de foame, aşa se va păgubi şi pe sine şi pe lucrător întîistătătorul sufletelor dacă nu-i prilejuieşte aceluia atîtea cununi154, cîte ştie că poate răbda acela în tot ceasul, fie prin ocări, fie prin necinstiri, fie prin dispreţuiri şi batjocoriri155. El se face pricina acestor trei păgubiri foarte mari:
Întîi se lipseşte acela însuşi de plata ce vine din certarea povăţuitorului; al doilea, că putând să folosească şi pe ceilalţi din virtutea altuia, nu o face aceasta ; al treilea şi cel mai greu lucru e că şi cei ce par purtători de osteneli, făcîndu-se o vreme fără grijă şi nefiind mustraţi sau certaţi de întîistătătorul, ca unii ce ar fi, chipurile, virtuoşi, se lipsesc de blîndeţea şi de răbdarea ce se cuvine să o aibă. Căci lipsa de apă acoperă şi pămîntul bun şi roditor şi gras de buruienile necinstite şi-l face să odrăslească mărăcinii mîndriei, ai vicleniei şi ai netemerii. Ştiind-o aceasta marele apostol scrie lui Timotei: «Stăruie, mustră, ceartă, îndeamnă cu timp şi fără timp» (II Tim. 4, 2).
Iar eu împotrivindu-mă acelui povăţuitor adevărat şi aducînd înainte slăbiciunea generaţiei noastre şi că mulţi poate pentru certarea fără motiv, sau poate nu fără motiv, se rup de păstor, acel sălaş al înţelepciunii zice iarăşi: «Sufletul legat de Hristos, prin iubirea şi credinţa păstorului, nu se depărtează de el pînă la sînge şi mai ales cel ce s-a tămăduit vreodată prin el de vreo rană oarecare, amintindu-şi de cel ce zice: «Nici îngerii, nici începătoriile, nici puterile, nici vreo altă zidire nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Hristos» (Rom. 8, 38). Iar de cel ce nu e astfel legat şi bine sădit şi lipit mă minunez foarte dacă nu-şi săvîrşeşte în deşert petrecerea cea din locul acesta. Că s-a însoţit cu o ascultare mincinoasă». Şi nu s-a înşelat pe sine acest cu adevărat mare povăţuitor, ci a călăuzit şi a desăvîrşit şi a adus la Hristos oi neprihănite.
DESPRE AVACHIR
25) Să ascultăm înţelepciunea lui Dumnezeu aflată în vase de lut şi să ne minunăm de ea. Mirîndu-mă eu, deci, cînd mă aflam acolo, de credinţa, de răbdarea şi de neclintita stăruinţă a celor nou-sădiţi, cu toate certările şi ocările, ba uneori şi prigonirile nu numai din partea întîistătătorului, ci şi a celor cu mult mai de jos, am întrebat, pentru zidirea mea, pe un oarecare dintre fraţii ce se aflau în mînăstire de cincisprezece ani, pe nume Avachir, pe care îl vedeam nedreptăţit aproape mai mult decît pe toţi, ba uneori alungat şi de la masă dintre slujitori; şi era din fire foarte puţin vorbăreţ.
Deci zisei către el: «Frate Avachir, pentru ce te văd în fiecare zi alungat de la masă şi dormind de multe ori nemîncat ?» Iar el răspunse: «Crede-mă, părinte, că mă încearcă părinţii mei, de sînt bun de călugăr. Dar nu o fac aceasta fără iubire156. Şi eu cunoscînd scopul întîistătătorului şi al celorlalţi, le rabd toate fără greutate. Iată am cincisprezece ani din cei treizeci cît socotesc, precum mi-au spus şi ei la intrarea mea (în mînăstire), că încearcă pe cei ce s-au lepădat de lume. Şi pe drept cuvînt, frate Ioane, căci fără cercare aurul nu se desăvîrşeşte».
Mai rămînînd deci viteazul acesta, Avachir, după intrarea mea în mînăstire, doi ani, s-a mutat la Domnul, spunînd părinţilor cînd avea să plece: «Mulţumesc, mulţumesc Domnului şi vouă. Că ispitindu-mă voi pentru mîntuirea mea, iată am rămas neispitit de draci şaptesprezece ani». Pentru aceasta întîistătătorul, ca un drept judecător, a poruncit să fie aşezat după vrednicie, ca un mărturisitor (mucenic), împreună cu sfinţii adormiţi acolo.
DESPRE ARHIDIACONUL MACEDONIE
26) Aş nedreptăţi, fără îndoială, pe rîvnitorii celor bune, dacă aş îngropa în mormîntul tăcerii lupta şi biruinţa lui Macedonie, a întîiului diacon de acolo. Acesta, aflîndu-se în purtarea de grijă a Domnului, l-a rugat odată pe păstor cu două zile înainte de sărbătoarea sfintelor Teofanii157, să plece în cetatea Alexandriei, pentru oarecare trebuinţă personală, făgăduind să vină repede din cetate pentru pregătirea sa de slujba sărbătorii. Dar diavolul, vrăjmaşul binelui, l-a împiedecat pe arhidiaconul îngăduit de egumen, să vină în sfînta mînăstire la data hotărîtă de întîistătător. Sosind după o zi, păstorul îl scoase din diaconie şi-l aşeză în rîndul celor din urmă începători. Bunul diacon al răbdării şi arhidiacon al statorniciei primi hotărârea şi cuvîntul părintelui fără întristare, ca şi cînd altul ar fi fost pedepsit şi nu el. După ce a rămas în această stare patruzeci de zile, înţeleptul l-a ridicat iarăşi în treapta lui. Dar după o zi de arhidiaconie, acesta îl rugă să-l lase iarăşi în aceeaşi certare şi necinstire de mai înainte, spunînd că a săvîrşit un păcat de neiertat.
Dar cunoscînd cuviosul că acela nu spune adevărul ci cere aceasta din smerenie, s-a învoit cu dorinţa cea bună a slujitorului şi se putea vedea cărunteţea venerată petrecînd în starea începătoare şi cerând tuturor să se roage pentru el «deoarece, zicea, am căzut în curvia neascultării». Mie însă, smeritului, a îndrăznit acest mare Macedonie să-mi mărturisească pentru ce a alergat de bună voie la această smerită vieţuire. «Niciodată, zicea, n-am simţit atîta uşurare de orice război şi n-am văzut dulceaţa luminii dumnezeieşti în mine, ca acum»158.
27) Este propriu îngerilor să nu cadă. Ba poate nici să poată cădea, cum zic unii159. Dar oamenilor le este propriu să cadă şi să se ridice iarăşi de cîte ori s-ar întîmpla aceasta. Numai dracilor le este propriu ca odată căzuţi să nu se mai ridice niciodată 160. Aceasta ne-a mărturisit-o cel încredinţat cu economia mînăstirii. Fiind tînăr, îmi spuse el, şi avînd grija vitelor mînăstirii, mi s-a întîmplat o foarte grea cădere a sufletului. Avînd obiceiul să nu ascund niciodată şarpele înlăuntrul inimii, prinzîndu-l de coadă l-am arătat îndată doftorului. Dar acela cu faţa zîmbitoare, îmi zise lovindu-mă uşor peste obraz: «Du-te, fiule, fă-ţi slujba ca mai înainte şi nu te teme de nimic»161. Iar eu, convins prin credinţa înfocată că voiu lua în puţine zile dovada tămăduirii, am continuat să alerg pe drumul meu bucurîndu-mă şi totodată tremurînd.
28) Toată orînduirea făpturilor are, cum zic unii, multe deosebiri. Deci şi în vieţuirea de obşte a fraţilor sînt deosebiri de înaintări şi păreri. Pentru aceea şi doftorii, observînd pe unii dintre aceştia iubitori de a se arăta la venirea în mînăstire a mirenilor, îi acoperea în faţa acelora cu ocări şi cu slujiri mai puţin cinstite, ca să se retragă cu grabă cînd se întîmpla sosirea cuiva din lume. Şi aşa se putea vedea petrecîndu-se ceva mai presus de fire: însăşi slava deşartă se alunga pe sine şi fugea de oameni161 bis.
DESPRE CUVIOSUL MINA
29) Nevrînd Domnul să mă lipsească de rugăciunile unui cuvios părinte, înainte cu o săptămînă de plecarea mea l-a luat la sine pe cel ce cîrmuia ca ajutor al păstorului, pe un bărbat minunat, cu numele Mina, care avea cincizeci şi nouă de ani în obşte şi împlinise toate ascultările în ea. Deci în ziua a treia, cînd săvîrşeam noi rînduiala adormirii cuviosului, deodată se umplu de bună mireasmă tot locul unde zăcea trupul lui. Drept aceea ne îngăduie marele păstor să desfacem acoperămîntul în care era aşezat. Şi făcîndu-se aceasta, văzurăm toţi pornind din tălpile lui ca din două izvoare, buna mireasmă a mirului. Atunci spuse învăţătorul către toţi : «Vedeţi sudorile picioarelor şi ostenelile lui, cu adevărat s-au adus şi s-au primit ca un mir !»
Dar părinţii locului mi-au povestit şi alte multe isprăvi ale prea cuviosului Mina. Spuneau şi aceasta, că odată întîistătătorul, voind să încerce răbdarea lui de Dumnezeu dăruită, venind acesta la stăreţie şi punînd metania de seară egumenului şi cerînd slobozire ca de obicei, acela l-a lăsat pe el să şadă aşa jos pînă la ceasul canonului. Şi abia atunci dîndu-i blagoslovenie şi ocărîndu-l ca pe un iubitor de slavă şi ca pe un lipsit de răbdare, l-a lăsat să se ridice. Căci ştia cuviosul că va răbda cu bărbăţie. De aceea a dat şi priveliştea aceasta spre zidirea tuturor. Iar ucenicul cuviosului Mina făcîndu-ne cunoscute acestea despre învăţătorul său, zise: «Descusîndu-l eu, dacă nu cumva i-a venit somnul stînd în genunchi înaintea egumenului, m-a încredinţat că şezînd aşa jos a rostit toată psaltirea».
Alte smaralde din cununa ascultarii
30) Nu voiu trece cu vederea să împodobesc cununa cuvîntului şi cu smaraldul următor: Am stîrnit odată la un cuvînt despre liniştire pe unii dintre bătrînii aceia plini de bărbăţie. Iar aceia, cu faţa zîmbitoare şi cu chip vesel mi-au spus : «Noi, părinte Ioane, fiind materiali, avem şi o vieţuire aplecată spre cele materiale. Judecind că trebuie să purtăm războiul după măsura slăbiciunii noastre, am socotit că e mai bine să ne luptăm cu oamenii care uneori sînt furioşi, alteori se căiesc, şi nu cu dracii care sînt totdeauna porniţi şi înarmaţi cu furie împotriva noastră»162.
31) Iarăşi un altul dintre acei pururea pomeniţi, avînd faţă de mine dragostea şi îndrăznirea cea după Dumnezeu, îmi spuse cu bunăvoinţă: «De ai dobîndit cumva, prea înţelepte, lucrarea Celui ce a zis întru simţire: «Toate le pot întru Cel ce mă întăreşte pe mine, Hristos» (Fil. 4, 14), de a venit peste tine Duhul Sfînt ca o rouă curăţitoare, de te-a umbrit puterea răbdării Celui prea Înalt (Lc. 1, 35), încinge ca un bărbat (ca Hristos Dumnezeu) mijlocul tău cu ştergarul ascultării şi ridicîndu-te de la cina liniştei, spală picioarele fraţilor cu duh smerit163. Mai bine zis tăvăleşte-te sub picioarele soţilor tăi cu cuget sporit; pune portar neîndurat şi neadormit în poarta inimii tale; ţine-ţi mintea cea greu de ţinut164 în trupul tău supus împrăştierii; ţine liniştea minţii în mădularele ce se mişcă şi se clatină, care e lucrul cel mai minunat dintre toate; fă-ţi sufletul neturburat în mijlocul turburărilor, opreşte-ţi limba înfuriată, gata să sară la împotrivire 165:
Luptă-te cu stăpîna aceasta în fiecare zi de şaptezeci de ori cîte şapte. Înfige în lemnul sufletului ca într-o cruce, mintea ta, ca o nicovală, care e bătută, batjocorită, ocărită, luată în rîs, nedreptăţită ca de nişte lovituri neîncetate de ciocane, dar se înmoaie, nu suferă nici o sfărîmare, ci rămîne întreagă, netedă şi neclintită166. Leapădă voia ta ca pe o haină a ruşinii şi intră în arenă despuiat de ea167, chiar dacă acesta e un lucru rar şi anevoie de aflat. Îmbracă platoşa credinţei care nu poate fi spartă şi sfărîmată de necredinţa în conducătorul luptei. Ţine în frîul neprihănirii simţul pipăitului care sare cu neruşinare înainte. Înfrînează- ţi cu pomenirea morţii ochiul care voieşte să iscodească în fiecare clipă măreţia trupurilor şi frumuseţea lor. Adu la tăcere, prin grija de ea însăşi, mintea curioasă care voieşte să osîndească pe frate pentru negrijă, arătînd în chip neamăgitor toată iubirea şi mila faţă de apropele. În aceasta vor cunoaşte toţi, cu adevărat, prea iubite părinte, că eşti ucenic al lui Hristos : dacă vom avea în obşte iubire între noi».
«Vino, vino», zicea iarăşi bunul prieten. «Vino şi locuieşte împreună cu noi. Bea în fiecare clipă batjocorirea ca pe o apă vie. Căci David după ce a cercat din toate cele plăcute de sub cer, la sfîrşitul tuturor, mărturisindu- şi neştiinţa, a zis : «Ce este dar bun ? Sau ce e plăcut ? Nu e altceva decît a locui fraţii împreună» (Ps. 132, 1). Iar dacă ne-am învrednicit astfel de o asemenea răbdare şi ascultare, e bine ca, după ce ne-am cunoscut şi slăbiciunea noastră, să nu intrăm în stadionul luptei, ci să fericim pe cei ce luptă şi să le dorim răbdare»168.
Iar eu am fost biruit de frumoasele cuvinte ale părintelui şi prea bunului învăţător, care a nevoit împreună cu mine în chip evanghelic şi proorocesc, sau mai bine zis prietenesc. De aceea am şi hotărît să dau fără şovăire întîietate fericitei ascultări.
32) Dar înainte de a ieşi ca dintr-un rai şi de a înşira cuvintele mele, ca nişte mărăcini urîţi şi nefolositori, voi mai aminti încă o virtute folositoare a acestor fericiţi168bis.
Păstorul a băgat de seamă că de multe ori stînd noi la rugăciune, unii le foloseau ca întîlniri şi ca prilejuri de convorbiri. Acestora poruncindu-le să stea vreme de o săptămînă înaintea bisericii, le-a rînduit să facă metanie celor ce intrau şi ieşeau, chiar dacă erau clerici sau preoţi169.
Văzînd pe careva dintre fraţi stînd la cîntare cu o simţire a inimii mai adîncă decît a multora şi mai ales părînd, prin rostirea cuvintelor însoţită de înfăţişarea fiinţei şi a feţei, că se află în convorbire cu vreunii, l-am întrebat să-mi spună înţelesul fericitului său obicei. Iar el ştiind că e spre folos să nu ascundă aceasta, zise: «M-am obişnuit, părinte Ioane, să-mi adun gîndurile şi mintea, împreună cu sufletul, de la început, chemîndu-le să strige împreună: «Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos, Împăratul nostru Dumnezeu».
Iar pe bucătar iscodindu-l eu, l-am prins făcînd aceasta : văzînd că are o tăbliţă la brîu, am aflat că însemna pe ea în fiecare zi gîndurile sale şi le mărturisea pe toate păstorului. Dar nu numai pe acesta, ci şi pe alţi mulţi i-am văzut făcînd acolo acelaşi lucru. Căci era şi aceasta o poruncă a marelui păstor, precum am auzit 170.
Oarecare dintre fraţi a fost izgonit odată de el, pentru că a bîrfit pe aproapele său către el, că e flecar şi vorbăreţ. Dar el a stăruit în poarta mînăstirii timp de o săptămînă, rugîndu-se să poată intra şi să fie iertat. Cînd a auzit aceasta iubitorul de suflete, cercetînd şi aflînd că acela n-a mîncat nimic în cele şase zile, îi vesti: «Dacă voieşti să-ţi faci sălaşul în întregime în mînăstire, te voiu pune în ceata celor ce se pocăiesc». Şi fiindcă cel ce se pocăia a primit aceasta cu bucurie, păstorul a poruncit să fie dus în mînăstirea rînduită îndeosebi pentru cei ce plîngeau pentru păcatele lor, ceea ce s-a şi întîmplat 171.
33) Dar fiindcă am vorbit despre amintita mînăstire, să spunem ceva pe scurt şi despre ea. Era un loc depărtat cam la o stadie (1 km.) de mînăstirea cea mare. Era o închisoare jalnică. Nu se putea vedea acolo niciodată fum, nici vin, nici ulei pentru mîncare. Nu se găsea altceva decît pîine şi puţine legume. În acest loc îi închidea fără ieşire pe cei ce se poticneau după chemare (la călugărie); nu la un loc, ci îndeosebi şi despărţiţi, sau cîte doi cel mult, pînă ce Domnul îl înştiinţa pe el (pe păstor) despre fiecare. Pusese peste ei şi un mare locţiitor, cu numele Isaac, care cerea celor predaţi grijii lui rugăciune aproape neîncetată. Spre împiedecarea trîndăviei, erau acolo şi stîlpări multe de finic (pentru făcut coşuri şi rogojini).
Aceasta era viaţa, aceasta era starea, aceasta era petrecerea celor ce căutau cu adevărat faţa Dumnezeului lui Iacov (Ps. 23, 6).
Alte învăţături despre ascultare
34) Ε un lucru bun a te minuna de ostenelile sfinţilor. Dar e un lucru pricinuitor de mîntuire a rîvni să faci la fel. Însă a voi să urmezi vieţuirea lor dintr-odată e un lucru nesocotit şi cu neputinţă.
35) Cînd sîntem muşcaţi de mustrări, să ne aducem aminte de păcatele noastre, pînă ce Domnul, văzînd silinţa noastră, a celor ce ne sîrguim, le va şterge pe acestea şi va preface durerea ce ne muşcă în inimă, în bucurie172. «Căci după mulţimea durerilor mele în inima mea, zice, au veselit mîngîierile Tale sufletul meu la vremea cuvenită» (Ps. 93, 19).
36) Să nu uităm pe cel ce zice către Domnul: «Cîte necazuri şi rele mi-ai arătat mie şi întorcîndu-mă m-ai făcut viu şi din adâncurile pămîntului m-ai scos iarăşi după ce am căzut» (Ps. 70, 23).
37) Fericit este cel ce s-a silit pe sine să fie defăimat şi ocărit în fiecare zi pentru Domnul. Acesta va dănţui cu mucenicii şi va sta de faţă cu îngerii, plin de îndrăzneală. Fericit este monahul care se va socoti pe sine în toată clipa vrednic de necinstire şi de defăimare. Fericit este cel ce şi-a omorît pînă la capăt voia sa şi şi-a predat grija de sine învăţătorului său în Domnul. Căci va sta de-a dreapta Celui răstignit173.
38) Cel ce a respins de la sine mustrarea dreaptă sau nedreaptă, a respins însăşi mîntuirea sa. Iar cel ce o primeşte cu durere, sau fără durere, va dobîndi degrabă iertarea păcatelor sale174.
39) Arată în chip nevăzut (cu mintea) lui Dumnezeu credinţa şi dragostea curată ce o ai faţă de părintele tău şi Acela va îndemna pe acesta în chip neştiut să se alipească de tine şi să te apropie de el, după simţirea ta faţă de el175. Cel ce pironeşte pe stîlp orice şarpe, a arătat o credinţă vădită176. Dar cel ce îl ascunde, rătăceşte încă pe locuri fără căi177.
40) De voieşte cineva să ştie că are iubirea de fraţi şi dragostea adevărată, se va încredinţa despre ea cînd se va vedea pe sine plîngînd pentru greşalele fratelui şi veselindu-se de înaintările şi de darurile lui178.
41) Cel ce voieşte să rămînă biruitor într-o convorbire cuvîntul său, să ştie că suferă de boala diavolului, chiar dacă cuvîntul său e adevărat179. Şi dacă face aceasta într-o convorbire cu cei deopotrivă cu el, va fi tămăduit poate de certarea celor mai mari. Dar dacă face aşa şi faţă de cei mai mari, sau mai înţelepţi, boala lui nu poate fi vindecată de oameni.
42) Cel ce nu se supune cuvîntului nu se supune nici lucrului. Căci cel ce e necredincios în ceea ce e puţin, e necredincios şi neîncovoiat şi în ceea ce e mare. Acela se osteneşte în zadar, neagonisindu-şi din cuvioasa ascultare nimic altceva decît osînda.
43) Cel ce şi-a făcut conştiinţa curată la culme, în supunere faţă de părintele său, acela, aşteptînd în fiecare zi moartea ca pe un somn, mai bine zis ca pe viaţa sa, nu se înspăimîntă, ştiind că în ceasul despărţirii nu el, ci întîistătătorul va avea să dea socoteală180.
44) Cel ce, primind nesilit de la părintele său în Domnul slujba unei ascultări, a pătimit în ea vreo poticnire neaşteptată, să pună vina nu pe cel ce a dat arma, ci pe cel ce a primit-o. Căci a primit arma spre lupta cu vrăjmaşul, dar a îndreptat-o spre inima sa. Iar de s-a silit pe sine pentru Domnul şi a dezvăluit slăbiciunea sa de mai înainte celui ce i-a dat-o, să îndrăznească, căci chiar dacă a căzut, nu a murit181.
45) Am uitat, o, prieteni, să vă pun în faţă şi pîinea aceasta dulce a virtuţii: anume, am văzut acolo ascultători în Domnul care se zdrobeau prin ocări şi se defăimau pentru Dumnezeu, ca să fie pregătiţi prin obişnuire să nu se mîhnească de necistirile ce li se vor aduce din afară182.
46) Sufletul care se gîndeşte la mărturisire e ţinut de aceasta ca de un frîu, să nu păcătuiască. Dimpotrivă, păcatele pe care nu avem de gînd să le mărturisim, le săvîrşim fără frică, ca în întuneric.
47) Cînd, lipsind întîistătătorul, ne închipuim faţa lui şi, socotind că stă în faţa noastră, ocolim orice întîlnire, sau cuvînt, sau mîncare, sau somn, sau altceva care ştim că nu-i place, împlinim cu adevărat o ascultare nemincinoasă. Copiii maşteri socotesc lipsa învăţătorului (a tatălui) prilej de bucurie, dar cei adevăraţi o socotesc pe aceasta o pagubă.
48) Am întrebat odată pe careva dintre cei mai încercaţi, rugîndu-l să-mi spună cum se dobîndeşte prin ascultare smerenia. Iar el zise: «Chiar dacă ascultătorul recunoscător ar învia morţi, chiar dacă ar dobîndi lacrimi, chiar dacă s-ar izbăvi de războaie, el socoteşte în chip neîndoielnic că acestea le-a făcut rugăciunea părintelui său duhovnicesc. Astfel el rămîne străin de închipuirea deşartă de sine. Căci cum se va mîndri cu acelea, cel ce spune că le-a făcut prin ajutorul părintelui şi nu prin sîrguinţa sa ?»
49) Cel ce se linişteşte (isihastul = sihastrul) nu cunoaşte lucrarea celor spuse183. Căci părerea de sine şi-a cîştigat stăpînire în el, socotind că faptele amintite sînt săvîrşite de el prin sîrguinţa sa. Dar cel aflat în ascultare, biruind două vicleşuguri, rămîne robul veşnic supus al lui Hristos184.
50) Dracul luptă uneori să întineze pe cei ascultători, cu murdării şi-i face învîrtoşaţi la inimă ; alteori, să-i turbure protivnic obiceiului; şi iarăşi alteori să-i facă pe unii uscaţi şi neroditori, trîndavi şi greoi la rugăciune, somnoroşi şi întunecaţi, ca să nu se mai folosească cu nimic din ascultare, ba să dea şi înapoi şi să iasă din ascultare. Căci nu le îngăduie să înţeleagă că retragerea prin iconomie a bunătăţilor ce ni se pare că sînt în noi, ni se face pricină de cea mai adîncă smerită cugetare185.
51) Înşelătorul amintit a fost adeseori respins de către unii prin răbdare. Dar apoi, încă vorbind acesta, alt «înger» înfăţişîndu-se, încearcă după puţin timp să ne amăgească186.
52) Am văzut ascultători ajunşi la multă umilinţă, blînzi, înfrînaţi, sîrguincioşi, nerăzboiţi, fierbinţi sub acoperămîntul părintelui, de care apropiindu-se dracii le-au semănat gîndul că sînt întăriţi acuma pentru liniştire (pentru sihăstrie), sau pentru lupta desăvîrşită şi prin ea pot ajunge la nepătimire. Şi amăgiţi astfel şi ieşind din port la largul mării, apoi prinzîndu-i furtuna şi neavînd cîrmaci, s-au primejduit jalnic de această mare murdară şi sărată.
53) Ε de trebuinţă ca marea să se turbure şi să se înfurie în chip sălbatic, ca prin aceasta să arunce iarăşi pe pămînt conţinutul ei şi tot gunoiul şi iarba pe care le-au adus în ea rîurile patimilor187.
54) Cel ce uneori ascultă, alteori nu ascultă de părinte, este asemenea celui care uneori pune în ochi leacuri, alteori var nestins. Căci «unul zidind, iar altul dărîmînd, care altul va fi folosul, decît osteneala ?» (Eccl. 22, 28).
55) Nu te lăsa amăgit, o, fiule ascultător al Domnului, de duhul închipuirii de sine şi spune păcatele tale învăţătorului tău, ca şi cînd le-ar spune altă persoană. Căci nu te poţi izbăvi de ruşine, fără ruşine188. Dracii au adesea obiceiuri să ne convingă fie să nu ne mărturisim, fie să defăimăm pe alţii ca vinovaţi de păcatul nostru.
56) Dezgoleşte-ţi, dezgoleşte-ţi rana în faţa doftorului şi nu te ruşina. «A mea e buba, părinte, a mea e rana. Din nepăsarea mea s-a pricinuit, şi nu din a altuia. Nimeni altul nu e pricinuitorul ei: nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci negrija mea!» Fă-te la mărturisire şi cu purtarea şi cu chipul şi cu gîndul, ca un osîndit, plecîndu-te spre pămînt şi dacă se poate udînd cu lacrimi picioarele doftorului şi judecătorului ca ale lui Hristos.
57) Dacă toate atîrnă de obişnuinţă şi îi urmează ei, cu mult mai mult, fără îndoială, cele bune, care au ca împreună-lucrător pe Dumnezeu. Nu te vei osteni mulţi ani, fiule, să afli în tine fericita odihnă189, de te vei preda de la început ocărilor, cu tot sufletul.
58) Nu socoti lucru nevrednic de tine a-ţi face mărturisirea în chip smerit ca înaintea lui Dumnezeu, înaintea ajutătorului tău 190. Căci am văzut osîndiţi înmuind printr-o înfăţişare prea întristată şi printr-o mărturisire adîncă aspirmea judecătorului şi preschimbînd mînia lui în înduioşare. De aceea şi Ioan Înaintemergătorul cerea de la cei ce se rugau mărturisirea înaintea botezului, neavînd el însuşi nevoie de aceasta, ci prilejuind prin ea mîntuirea lor.
59) Să nu ne speriem dacă sîntem războiţi şi după mărturisire. Căci e mai bine să ne luptăm cu gîndurile decît cu mîndria191.
60) Nu alerga după cele din povestirile sihaştrilor şi ale părinţilor pustnici şi nici nu te înălţa spre ele192. Căci tu înaintezi cu oştirea întîiului mucenic (Ştefan).
61) Nu ieşi din locul de luptă nici cînd cazi193. Căci cu mult mai mult avem atunci nevoie de doftor194. Dacă şi-a poticnit piciorul de o piatră cel ce avea ajutor, cel lipsit de ajutor nu se va poticni numai, ci va şi muri.
62) Cînd cădem, îndată dracii venind lîngă noi iau şi ne înfăţişează ca pricină binecuvîntată, sau mai bine-zis nebinecuvîntată, liniştea. Scopul vrăjmaşilor noştri e să adauge la căderea noastră în chipul acesta, o nouă rană.
63) Cînd un doftor îşi mărturiseşte neputinţa, e nevoie să mergem la altul. Căci rar sînt cei ce se tămăduiesc fără doftor.
64) Cine e deci cel ce socoteşte că ni se poate împotrivi cînd spunem că, dacă orice corabie ce are un cîrmaci încercat poate ajunge în primejdie de înecare, fără cîrmaci se va pierde în chip sigur ? 195.
65) Din ascultare se naşte smerenia, din smerenie, nepătimirea, dacă «întru smerenia noastră Şi-a adus aminte de noi Domnul şi ne-a izbăvit pe noi de vrăjmaşii noştri» (Ps. 135, 23). Drept aceea, nimic nu ne va împiedica să spunem că din ascultare se naşte nepătimirea, prin care vine culmea smereniei. Căci nepătimirea începe de la smerenie, precum legea, de la Moise. Dar fiica desăvîrşeşte pe maică, precum Maria, Adunarea196.
66) Bolnavii care, după îngrijirea din partea unui doftor şi după folosul avut de la el, părăsesc pe acesta alegînd pe altul înaintea tămăduirii desăvîrşite, sînt vrednici de toată osînda de la Dumnezeu.
67) Nu fugi de mîinile celui ce te-a adus la Domnul. Că nu te vei ruşina în toată viaţa ta de altcineva ca de acela197.
68) Nu e fără primejdie pentru un ostaş neîncercat să se despartă de mulţimea ostaşilor ca să se lupte de unul singur198. Şi nu e fără primejdie pentru călugăr să pornească pe calea liniştirii înainte de multă cercare şi nevoinţă în lupta cu patimile sufleteşti. Cel dintîi se primejduieşte trupeşte, al doilea, sufleteşte. «Mai buni sînt, zice Scriptura, doi decît unul» (Eccl. 14, 19). Adică mai bine este fiului să se lupte împreună cu părintele său împotriva gîndurilor care pun stăpînire pe el înainte de a băga de seamă199.
69) Cel ce lipseşte pe orb de călăuză, turma de păstor, pe cel ce rătăceşte de povăţuitor, pe prunc de tatăl său, pe bolnav de doftor, corabia de cîrmaci, pricinuieşte tuturor primejdii, iar cel ce încearcă să se lupte fără ajutor cu duhurile, e omorît de acelea.
70) Cei ce vin în spital, să-şi facă de la început cunoscute suferinţele lor. Iar cei ce vin la ascultare, să arate smerenia ce li se cuvine. Celor dintîi, uşurarea suferinţelor, iar celor de al doilea, adausul cunoştinţei de sine li se va arăta, mai mult decît oricare altul, ca un semn neînşelător al însănătoşirii lor.
71) Să-ţi fie conştiinţa oglinda supunerii tale şi-ţi va fi de ajuns 200
72) Cei ce se supun, în viaţa lor de liniştire, părintelui lor201 au numai pe draci lucrători împotriva lor, dar cei ce se află în obşte luptă deodată şi cu dracii şi cu oamenii. Cei dintîi păzesc mai cu de-amănuntul poruncile lui Dumnezeu prin necontenita privire a învăţătorului. Cei de al doilea, adeseori prin lipsa învăţătorului le calcă puţin pe acestea. Dar de se vor face sîrguincioşi şi iubitori de osteneală prin răbdarea poticnelilor şi a mustrărilor, vor umple lipsa cu prisosinţă şi vor dobîndi cununi îndoite.
73) Să ne păzim pe noi luînd seama la noi cu toată străjuirea. Căci portul plin de corăbii uşor le poate sfărîma pe acestea; mai ales pe cele roase în ascuns de mînie, ca de un vierme 202.
74) Să ne deprindem cu tăcerea cea mai deplină şi cu neştiinţa faţă de întîistătător. Căci bărbatul tăcut este fiul înţelepciunii, cîştigînd totdeauna multă cunoştinţă 203. Am văzut pe unul din cei de sub ascultare răpind povestirea din gura întîistătătorului şi deznădăjduit de supunerea lui. Şi l-am văzut agonisind din aceasta, nu smerenie, ci mîndrie.
75) Să veghem cu toată vegherea, să luăm aminte cu grijă şi să ţinem seama cu trezvie, cînd şi cum trebuie să dăm întîietate slujirii şi nu rugăciunii. Căci nu trebuie să se întîmple aceasta întotdeauna. Ia aminte la tine însuţi cînd te afli cu fraţii şi nu te grăbi să te arăţi nicidecum mai drept ca ei în ceva. Căci vei săvîrşi atunci două rele: pe aceia îi vei răni prin sîrguinţa ta cu chip mincinos, iar ţie îţi vei pricinui mîndrie prin purtarea ta.
76) Fii sîrguincios cu sufletul, nearătînd-o aceasta nicidecum prin trup : nici prin înfăţişare, nici prin vreun cuvînt deschis, nici prin vreun cuvînt cu subînţeles. Fă aşa, dacă ai încetat să dispreţuieşti pe aproapele. Iar dacă eşti aplecat spre aceasta, fă-te fraţilor tăi asemenea şi nu neasemenea prin închipuirea de sine 204.
77) Am văzut un ucenic neîncercat fălindu-se în faţa altora cu isprăvile învăţătorului său. Dar socotind să-şi cîştige sie-şi slavă din roada altuia, şi-a primit mai degrabă necinste. Căci toţi au zis către el: «Dar cum a odrăslit un pom bun, o ramură neroditoare ?»
78) Să nu ne socotim răbdători atunci cînd răbdăm cu bărbăţie batjocorirea din partea părintelui nostru, CI cînd sîntem dispreţuiţi şi răniţi de orice alt om. Căci pe părintele îl suportăm avînd ruşine de el şi fiind îndatoraţi la aceasta.
79) Bea cu inima bună, ca pe o apă a vieţii, batjocorirea din partea oricărui om care voieşte să te adape cu apa care te curăţă de neînfrînare. Căci atunci va răsări curăţia adîncă în sufletul tău şi lumina lui Dumnezeu nu va mai lipsi din inima ta.
80) Nimeni să nu se fălească în cugetul său văzînd adunarea frăţimii odihnindu-se sub el 205. Căci tîlharii stau împrejur.
81) Amintindu-ţi, aminteşte-ţi de cel ce a zis: «Cînd veţi face toate cele poruncite, ziceţi că slugi netrebnice sîntem, că ceea ce eram datori să facem, am făcut» (Lc. 17, 10). Iar judecata ostenelilor o vom cunoaşte în vremea ieşirii (morţii).
82) Chinovia (mînăstirea de obşte) este cer pămîntesc 206. Drept aceea, precum îngerii liturghisesc Domnului, aşa să facem să se simtă inima noastră. Uneori cei ce se află în cerul acesta se simt cu inima ca de piatră. Alteori iarăşi sînt mîngîiaţi de umilinţă. Aceasta, pentru ca să scape şi de închipuirea de sine, dar să se şi mîngîie în osteneli prin lacrimi 207.
83) Un foc mic înmoaie ceară multă. Şi o mică necinstire ce vine adesori înmoaie, îndulceşte şi alungă dintr-odată toată sălbătăcia, nesimţirea şi împietrirea.
84) Am văzut odată doi inşi şezînd ascunşi şi luînd seama şi ascultînd la suspinele şi ostenelile celor ce se nevoiau. Dar unul, ca să le rîvnească; iar celălalt, ca la vreme potrivită, să le dea pe faţă cu ocară, şi pe lucrătorul lui Dumnezeu să-l oprească din buna lui lucrare.
85) Nu fi un tăcut fără rost, pricinuind altora turburare şi amărăciune; nici molîu în vieţuire şi în păşire, cînd ţi se porunceşte să te sîrguieşti 208. Iar de nu, te-ai făcut mai rău decît cei furioşi şi pricinuitori de turburare.
86) Am văzut adeseori, precum zice Iov (Iov 16, 2), suflete suferind pentru purtarea lor molîie, iar altele din pricina destoiniciei lor şi m-am minunat cît de felurită e răutatea 209.
87) Cel de la mijloc nu poate cîştiga din cîntare, cît poate din rugăciune210. Căci risipirea în cîntare aduce neorînduială în suflet.
88) Luptă-te neîncetat cu cugetarea, adunînd-o din împrăştierea ei, spre tine însuţi. Dumnezeu nu cere celor ascultători o rugăciune neîmprăştiată211. De aceea nu te descuraja cînd eşti furat (de vreun gînd în rugăciune), ci încurajează-te adunîndu-ţi mintea de fiecare dată, căci numai îngerul nu e furat.
89) Cel ce s-a convins pe sine în chip tainic să nu iasă din locul de luptă pînă la ultima răsuflare, chiar de ar avea de suportat mii de morţi ale trupului şi sufletului212, nu va cădea uşor în nici una din acestea. Dar îndoiala inimii şi neîncrederea în locuri213, obişnuieşte să pricinuiască pururea poticneli şi primejdii.
90) Cei ce se mută dintr-un loc în altul cu uşurinţă sînt cu totul necercaţi. Căci nimic nu pricinuieşte atît de mult nerodirea ca nerăbdarea214.
91) Dacă ai intrat într-un spital necunoscut şi ai întîlnit un doftor, fii ca un trecător şi ca unul care cauţi să cunoşti, fără să fii băgat de seamă, meşteşugul tuturor celor de acolo215. Iar dacă simţi vreun folos de la doftori şi de la felcer în boalele tale, şi mai ales în umflătura sufletului, pentru care te cauţi216, rămîi acolo şi te vinde pe aurul smereniei, prin zapisul ascultării şi prin contractul slujirii, întărit cu mărturiile îngerilor.
92) Rupe odată cu acestea zapisul voii tale. Căci umblînd din loc în loc, ai pierdut preţul cu care te-a răscumpărat Hristos217.
93) Locul acesta să-ţi fie ţie mormînt înainte de mormînt. Şi nimenea nu iese din mormînt înainte de învierea cea de obşte. Iar de au ieşit unii, ia seama că mai înainte au murit. Să rugăm pe Domnul să nu pătimim şi noi aceasta.
94) Cînd cei mai trîndavi simt că poruncile sînt grele, încearcă să dea întîietate rugăciunii. Iar cînd le sînt mai uşoare, fug de rugăciune ca de foc218.
95) Este cîte unul care, împlinind vreo slujire, o părăseşte cînd i se cere aceasta pentru odihna (mîngîierea) vreunui frate; şi este cîte unul care o părăseşte din trîndăvie. Şi este iarăşi cîte unul care nu o părăseşte, din slavă deşartă. Dar este şi cîte unul care nu o părăseşte, din rîvna sufletului219.
96) De te-ai prins prin tocmeli (prin făgăduieli) şi-ţi vezi ochiul sufletului nesporind, nu te feri de despărţire ; dar cel cercat este cercat oriunde şi tot aşa şi cel dimpotrivă 220.
97) Defăimările cele lumeşti pricinuiesc multe despărţiri, iar lăcomiile pîntecelui satisfăcute în tovărăşii dau naştere la toate căderile şi călcările de lege.
98) Dacă vei stăpîni această stăpînă (aascultarea), orice loc îţi va pricinui nepătimire; dar de te va stăpîni ea, oriunde te vei primejdui, în afară de mormînt221.
99) Domnul luminează ochii orbi ai celor ascultători prin virtuţile povăţuitorului, iar prin lipsa lor, îi întunecă. Dar urîtorul de bine (diavolul) face dimpotrivă.
100) Chip al celei mai bune supuneri să ne fie, o, prieteni, aşa zisul argint viu. Căci el coborîndu-se dedesubtul tuturor, rămîne curat de orice întinăciune. Cei ce se sîrguiesc, să ia aminte cu atît mai mult la ei înşişi, ca nu cumva, judecând pe cei leneşi, să fie osîndiţi mai mult decît aceia 222. Socotesc că Lot de aceea s-a îndreptăţit, că aflîndu-se în mijlocul acestora, nu i-a osîndit niciodată.
101) Să păzim liniştea şi neturburarea în toate, dar mai mult în cîntări. Căci scopul dracilor este să alunge rugăciunea prin turburări.
102) Slujitor este cel ce cu trupul stă în faţa oamenilor, dar cu mintea bate prin rugăciune în poarta cerurilor223.
103) Înjurăturile, ocările şi cele ca acestea pricinuiesc în sufletul ascultătorilor o amărăciune asemănătoare pelinului; iar laudele, cinstirile şi faima bună, nasc o dulceaţă asemenea mierei, în cei iubitori de dulci împătimiri. Să luăm seama deci la firea ambelor feluri. Cele dintîi obişnuiesc să curăţească toate întinăciunile din lăuntru; cele de al doilea fac să crească puroiul224.
104) Trebuie să credem fără grijă celor ce au primit în Domnul grija de noi, chiar dacă unele din cele poruncite de ei ne par protivnice mîntuirii noastre. Căci mai ales atunci se probează credinţa noastră în ei, ca într-un cuptor al smereniei. Şi acesta este semnul celei mai adevărate credinţe, că privind cele ce se fac protivnic celor nădăjduite, ne supunem fără nici o îndoială celor ce ne poruncesc.
105) Din ascultare se naşte smerenia, cum am apucat să spunem şi mai înainte. Din smerenie, dreapta socoteală, precum a arătat prea frumos şi prea înalt şi marele Casian în «Cuvîntul său despre dreapta socoteală » 225. Din dreapta socoteală, pătrunderea, iar din aceasta, vederea înainte 226. Şi oare cine nu va alerga pe acest drum bun al ascultării, văzînd înaintea lui bunătăţile ce i se pregătesc ? Despre acest mare dar a spus bunul psalmist: «Gătit-ai întru bunătatea Ta săracului ascultător, Dumnezeule, venirea Ta în inima lui» (Ps. 67, 11).
106) Să nu uiţi în toată viaţa ta de acel mare nevoitor care nu a auzit în toţi cei optsprezece ani cu urechile din afară de la povăţuitorul său urarea: «O, de te-ai mîntui»; dar cu urechile dragostei nu auzea de la Domnul numai urarea : «O, de te-ai mîntui» (căci aceasta arată o dorinţă, nu ceva sigur), ci: «Te-ai mîntuit », ceea ce arată ceva hotărît şi sigur 227.
107) Se înşeală pe ei înşişi acei ascultători care simţind pe povăţuitor că se înconvoaie şi se apleacă uşor spre dorinţele lor, îi cer ascultări după voia lor. Căci primindu-le pe acestea, să ştie în chip neîndoielnic că au căzut de la cununa mărturisirii (muceniciei). Pentru că ascultarea este înstrăinarea celui ce o împlineşte, de făţărnicie şi de dorinţele sale.
108) Unul primeşte porunca şi simţind că cel ce a poruncit nu are plăcere de împlinirea ei, nu o împlineşte. Iar altul simţind aceasta, o împlineşte fără şovăială. Ε de întrebat cine a lucrat în chip mai evlavios ?228
109) Este cu neputinţă ca diavolul să se împotrivească voii sale. Să te încredinţeze despre aceasta cei ce vieţ*u iesc în lenevire »s i cei ce stăruie într-o sihăstrie sau într-o mînăstire de obşte.
110) Să ne fie nouă războiul dat în noi, ca să ne depărtăm din anumite locuri, dovadă că acolo bine plăcem lui Dumnezeu 229, dacă a fi războiţi e semn că luptăm 230.
DESPRE CUVIOSUL ACACHIE
111) Nu mă voi face un ascunzător nedrept şi un zgîrcit neomenos, tăinuind faţă de voi ceea ce nu e îngăduit a tăinui. Marele Ioan Savaitul231 mi-a povestit lucruri vrednice de auzit. Iar tu, cuvioase, cunoaşte din experienţa lui că era bărbat nepătimaş şi curat de orice cuvînt mincinos şi de orice faptă vicleană. Acesta mi-a povestit următoarele: « În mînăstirea mea din Asia (căci de acolo pornise dreptul) se afla un bătrîn foarte leneş şi neînfrînat232. O spun aceasta nu judecând, ci ca să mă arăt spunînd adevărul 233.
Acesta, nu ştiu cum a dobîndit un ucenic mai tînăr, pe nume Acachie, simplu la purtări, dar înţelept cu gîndul. Şi atîtea răbda acesta de la bătrîn, cît le-ar părea poate multora de necrezut. Căci îl chinuia pe el nu numai cu ocări şi cu necinstire, ci şi cu lovituri în fiecare zi. Dar răbdarea lui nu era fără judecată.
Văzîndu-l eu deci pe el în fiecare zi, chinuit la culme, ca un rob cumpărat, îi ziceam : «Ce este, frate Acachie ? Cum e în ziua de azi ?» Şi acela îndată îmi arăta uneori ochiul învineţit, alteori grumazul, alteori capul rănit. Dar cunoscîndu-l eu pe el lucrător al ascultării, îi spuneam : «Bine, bine, rabdă şi te vei folosi».
Slujind deci bătrînului acela nouă ani, a plecat la Domnul. Îngropat fiind el în cimitirul părinţilor, după cinci zile, povăţuitorul lui Acachie merse la un mare bătrîn din cei de acolo şi-i spuse: «Părinte, a murit fratele Acachie». Dar bătrînul, cînd auzi, zise celui ce i-a spus : «Crede-mă, bătrîne, nu cred». Acela îi spuse : «Vino şi vezi». Bătrînul se sculă repede şi se duse cu povăţuitorul la mormîntul fericitului nevoitor şi strigă ca unui viu celui ce era cu adevărat viu întru adormire, şi-i zise : «Frate Acachie, ai murit ?» Iar ascultătorul cel prea înţelept, arătînd ascultare şi după moarte, a răspuns marelui bătrîn: «Cum ar fi cu putinţă, părinte, să moară un om lucrător al ascultării ?»234
Atunci bătrînul, fostul aşa numit povăţuitor235, umplîndu-se de frică, a căzut pe faţă în lacrimi. Şi cerînd egumenului Lavrei o chilie aproape de mormîntul lui Acachie, a vieţuit de atunci înainte acolo, spunînd pururea bătrânilor: «Am săvîrşit ucidere». Iar mie mi se pare, părinte Ioane, că însuşi acest mare Ioan este cel ce a vorbit cu mortul.
Dar sufletul lui fericit mi-a istorisit şi altceva despre altul oarecare. Dar acesta era el însuşi, cum am putut afla mai tîrziu în chip sigur.
DESPRE IOAN SAVAITUL SAU ANTIOCH
112) «Ucenicea, zicea acesta, un altul oarecare în această mînăstire din Asia (poate Siria) la un monah oarecare, blînd, blajin şi liniştit. Şi văzîndu-se cinstit şi odihnit (nesupus la osteneli mari) 236 de bătrîn, socotind că aceasta e multora spre primejdie, îl rugă să-l slobozească. Căci avea bătrînul şi alt ucenic şi de aceea nu-l necăjea mult pe acesta. Deci ieşi de la el şi se aşeză, prin scrisoarea povăţuitorului, într-o mînăstire de obşte din Pont. Şi în cea dintîi noapte, în care a intrat în această mînăstire, se văzu pe sine în somn tras de unii la socoteală şi după încheierea acelei înfricoşate socoteli, găsit cu o rămăşiţă neplătită şi deci dator cu o sută litri de aur. Deşteptîndu-se, şi-a tîlcuit vedenia aceea şi a zis: «Sărmane Antioh (căci acesta era numele lui), cu adevărat mare e rămăşiţa neplătită a datoriei noastre».
«Aşa dar, zicea, după ce petrecui în acea obşte trei ani în ascultare fără alegere, umilit şi asuprit de toţi ca un străin (căci nu era în acea mînăstire alt călugăr străin), văzui iarăşi în somn pe cineva, dîndu-mi dovadă despre plătirea a 10 litri de aur din datoria mea. Trezindu-mă, am înţeles vedenia, şi am zis : «Deabia zece ? Cînd voiu plăti oare tot ?» Atunci îmi zisei: «Sărmane Antioh ! Ε nevoie de mai multă osteneală şi necinstire». Am început deci să fac pe prostul, neîncetînd însă cîtuşi de puţin slujirea. De aceea, văzîndu-mă nemilostivii părinţi în această stare şi rîvnă, mă puneau să fac toate lucrurile grele ale mînăstirii.
Stăruind în această petrecere 13 ani, văzui pe cei ce mi se arătau mai înainte, venind iarăşi şi scriindu- mi dovada desăvîrşitei scăpări de datorie. Căci cînd cei din mînăstire mă asupreau cu ceva, răbdam bărbăteşte aducîndu-mi aminte de datoria mea». Acestea mi le-a povestit, părinte Ioane, prea înţeleptul Ioan ca despre altul. De aceea şi-a şi schimbat numele său în Antioch. Dar de fapt el era cel care şi-a rupt zapisul cu bărbăţie prin răbdare.
113) Dar s-auzim la ce dar al deosebirii (al dreptei socoteli) a ajuns cuviosul acela prin răbdare. Şezînd în mînăstirea Sfîntul Sava, au venit la el trei călugări mai tineri vrînd să ucenicească la el. Primindu-i el pe aceştia, îndată i-a ospătat cu bucurie, voind să aline osteneala călătoriei lor. Dar după trei zile, le zise bătrînul : «Fraţilor, eu sînt prin fire un curvar şi nu pot să primesc pe vreunul din voi». Dar aceia nu s-au smintit. Căci cunoşteau lucrarea bătrînului. Deci după ce, rugîndu-se mult ca să-l înduplece, n-au izbutit, s-au aruncat la picioarele lui, rugîndu-l să le rînduiască măcar unde şi cum trebuie să se aşeze.
Drept aceea s-a înduplecat bătrînul şi cunoscînd că vor primi cu smerenie şi cu ascultare sfătuirea, zise unuia : «Domnul voieşte ca tu, fiule, să şezi într-un loc liniştit cu un părinte, întru supunere». Celui de al doilea îi zise : «Mergînd, vinde voile tale şi le dă lui Dumnezeu, apoi ia crucea ta 237 şi stăruie în frăţia şi obştea fraţilor şi vei avea fără îndoială comoară în cer». Apoi zise celui de al treilea: «Ia asupra ta în chip nedespărţit cuvîntul Celui ce zice: «Cel ce va rabdă pînă la sfîrşit se va mîntui» (Mt. 10, 22). Şi mergînd, să alegi, de e cu putinţă, pe cel pe care îl socoteşti că nu e altul între oameni care să lovească mai tare şi mai aspru, ca să te deprindă întru nevoinţă 238. Şi stăruind, bea în fiecare zi batjocura şi luarea în rîs, cum ai bea mierea şi laptele. Iar fratele zise către marele Ioan: «Şi dacă acela ar petrece întru nepăsare, ce voi face ?» Iar bătrînul îi răspunse: «Chiar de l-ai vedea curvind, să nu te desparţi de el, ci zi în sinea ta : «Prietene, cu ce scop ai venit aci ?» Atunci vei vedea pierind din tine mîndria şi învîrtoşarea furioasă».
114) Să ne nevoim cu toată puterea, toţi cei ce voim să ne temem de Domnul, ca să nu dobîndim, în locul nevoinţei noastre pentru virtute, mai degrabă viclenia, răutatea, asprimea, înşelătoria, năravul cel rău şi mînia. Căci nu e de mirare că atîta cît omul e un simplu vieţuitor, sau un corăbier, sau un plugar, duşmanii împăratului nu se înarmează aşa de tare împotriva lui. Dar cînd îl vor vedea că a luat pecetea (semnul de ostaş), pavăza, sabia, arcul, şi s-a îmbrăcat în veşmîntul de ostaş 239, atunci ei scrîşnesc din dinţi împotriva lui şi se sîrguiesc în tot felul să-l răpună. De aceea să nu adormim.
115) Am văzut copii nevinovaţi şi foarte buni venind la şcoală pentru înţelepciune, învăţătură şi folos, dar neînvăţînd nimic decît numai sălbătăciune şi răutate din petrecerea acolo. Cel ce are minte, să înţeleagă. Ε cu neputinţă ca cei ce învaţă din tot sufletul un meşteşug să nu sporească în fiecare zi în el. Dar unii cunosc sporirea, alţii, din iconomie (spre folosul lor), nu.
116) Un zaraf bun îşi socoteşte, fără îndoială, în fiecare seară cîştigul şi pierderea zilei. Dar nu le poate cunoaşte pe acestea lămurit, dacă nu le înseamnă în fiecare ceas într-un caiet. Că socoteala din fiecare ceas o arată pe cea din fiecare zi 240.
117) Cel fără de minte, cînd e osîndit sau certat, se simte înţepat sau e ispitit să răspundă împotrivă, sau face îndată metanie celui ce îl ceartă, dar nu din smerenie, ci pentru că voieşte să oprească mustrările241. Tu, tăcînd cînd eşti lovit, taci şi primeşte şi pe cei ce aplică fierul roşu pe sufletul tău (îl cauterizează), sau mai bine zis pun în lumină curăţia lui. Numai după ce a isprăvit doftorul (operaţia), pune-i metanie. Căci în vremea mîniei lui, nu primeşte poate nici metanie.
118) Să luptăm în fiecare ceas împotriva tuturor patimilor, dar mai mult poate împotriva acestor două, cei ce ne aflăm în mînăstirile de obşte: împotriva neînfrînării pîntecelui şi a pornirii spre mînie. Căci acestea găsesc belşug de hrană în mulţime. Celor aflaţi în ascultare, diavolul le sădeşte pofta unor virtuţi peste putere; iar pe cei din liniştire îi îndeamnă la cele nepotrivite lor 242.
119) Cercetează mintea ascultătorilor necercaţi şi vei afla în ea o năzuinţă greşită: pofta de liniştire, de postire nemăsurată, de rugăciune neîmprăştiată, de cea mai deplină lipsă de slavă deşartă, de neuitată pomenire a morţii, de străpungere neîncetată a inimii, de desăvîrşită nemîniere, de tăcere adîncă, de curăţie covîrşitoare 243. De aceea neavîndu-le pe acestea de la început, dintr-o bună iconomie, au sărit la ele înainte de vreme şi s-au rătăcit. Pentru că vrăjmaşul i-a amăgit să le caute pe acestea înainte de vreme, ca nu cumva, răbdînd, să le afle pe acestea la vremea lor244.
120) Amăgitorul şopteşte în cei ce se liniştesc (isihaşti) lauda grijii de străini a ascultătorilor, slujirea lor, iubirea lor de fraţi, împreuna-vieţuire, îngrijirea bolnavilor, ca să-i facă, amăgitorul, şi pe aceştia fără răbdare, ca şi pe cei de mai înainte 245.
121) Cu adevărat rari sînt cei ce se îndeletnicesc cu liniştirea cu dreaptă judecată. Sînt numai aceia care au dobîndit mîngîierea dumnezeiască a uşurării de osteneli şi a ajutorului lui Dumnezeu în nevoinţele lor246.
122) Să deosebim ascultările ce ni se potrivesc şi să le alegem în chip cuvenit după însuşirile patimilor din noi. Ţie, celui aplecat spre lăcomia pîntecelui, să-ţi fie povăţuitor un nevoitor neîndurat în cele ale hranei şi nu mai degrabă un făcător de minuni şi gata spre primirea şi aşezarea la masă a tuturor. Iar tu, cel cu grumazul ţapăn, să ai un povăţuitor aspru şi neîngăduitor şi nu unul blînd şi de oameni iubitor 247.
123) Să nu căutăm povăţuitori înainte ştiutori, nici înainte văzători, ci înainte de toate smeriţi cu cugetul şi potriviţi cu boalele noastre, prin vieţuirea şi aşezarea lor sufletească.
124) Să-ţi fie chip bun de ascultare, dreptul Avvachir, mai înainte pomenit, socotind pururea că te încearcă întîistătătorul şi nu vei greşi niciodată 248.
125) Cînd, certat fiind de întîistătător neîncetat, ai mai multă credinţă şi dragoste faţă de el, Duhul Sfînt S-a sălăşluit în sufletul tău în chip nevăzut şi puterea Celui Prea înalt te-a umbrit. Dar nu te mîndri, nici nu te bucura, răbdînd bărbăteşte ocărîrile şi necinstirile. Ci mai vîrtos plîngi că ai făcut ceva vrednic de ocărîre şi i-ai turburat sufletul împotriva ta.
126) Nu te minuna de ce-ţi voiu spune. Căci îl am pe Moise ca martor. Ε mai puţin vătămător să păcătuim lui Dumnezeu, decît părintelui nostru 249. Căci cînd Dumnezeu se mînie, povăţuitorul nostru poate să-L împace pe El cu noi. Dar turburîndu-se acesta, nu vom mai avea pe cineva să ne facă pe Dumnezeu milostiv. Dar eu socotesc că amîndouă se întîlnesc 250.
127) Să luăm seama, să chibzuim şi să veghem ca uneori să răbdăm ocările păstorului cu mulţumire şi în linişte, dar alteori să-i dăm de veste ceea ce face. Eu socotesc că în toate cele ce ne pricinuiesc nouă necinstire trebuie să tăcem. Căci e ceas de cîştig. Dar în cele ce se fac altei persoane, să spunem cuvînt de apărare, pentru legătura iubirii şi a păcii care trebuie să rămînă nedesfiinţată251.
128) Cei ce au ieşit din ascultare, vor găsi folosul ei, căci atunci vor cunoaşte în ce cer au fost ei.
129) Cel ce aleargă spre nepătimire şi spre Dumnezeu, în fiecare zi în care nu e ocărît socoteşte că suportă mare pagubă.
130) Precum pomii clătinaţi de vînturi îşi adîncesc rădăcinile, aşa şi cei ce petrec în ascultare dobîndesc suflete tari şi neclintite.
131) Cel ce, petrecînd în linişte, şi-a cunoscut neputinţa lui şi strămutîndu-se s-a predat ascultării, acesta, orb fiind, a privit fără osteneală spre Hristos 252.
132) Staţi, staţi şi iarăşi zic staţi, alergînd 253, fraţi luptători, auzind strigînd despre voi pe acel înţelept: «Domnul i-a cercat pe ei în cuptor, mai bine zis în obşte şi i-a primit pe ei ca pe nişte jertfe ale arderii de tot în sînurile Lui» (Înţ. Sol. 3, 2). Căruia I se cuvine slava şi stăpînirea, împreună cu Tatăl cel fără de început şi cu Duhul Sfînt şi Prea Închinat. Amin.
Pînă aci treapta egală cu numărul Evangheliştilor. Nevoitorul stă alergînd fără frică.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu