1) Precum apa adăugîndu-se cîte puţin în foc, schimbă văpaia cu desăvîrşire, aşa şi lacrima plînsului adevărat stinge toată văpaia mîniei şi a iuţimii. De aceea am şi pus acestea în urma lacrimilor.
2) Nemînierea este dorinţa nesăturată de necinstire, precum în cei iubitori de slavă deşartă dorinţa de laudă este nemărginită.
3) Blîndeţea este starea nemişcată a sufletului, care rămîne aceeaşi, în necinstiri ca şi în laude.
4)
- Începutul nemînierii este tăcerea buzelor în vremea turburării inimii.
- Mijlocul este tăcerea gîndurilor în vremea turburării subţiri a sufletelor.
- Iar sfîrşitul este seninătatea împlîntată în suflarea vînturilor necurate.
5) Mînia este izbucnirea urii ascunse, a ţinerii de minte a răului.
Mînia este pofta de a face rău celui ce ne-a supărat 373.
6) Iuţimea firii este aprinderea inimii, iscată pe neaşteptate.
Amărăciunea este mişcarea fără dulceaţă, ascunsă în suflet.
7) Iuţimea este mişcarea uşor schimbătoare a purtărilor şi o lipsă de aşezare a sufletului.
8) Precum la arătarea luminii se retrage întunerecul, aşa mireasma smereniei face să piară toată amărăciunea şi iuţimea. Unii, schimbîndu-se uşor din pricina iuţimii, nu se îngrijesc de supravegherea şi tămăduirea ei: «Pornirea iuţimii lui, e căderea lui» (Iov 5, 2).
9) Iuţimea este o mişcare iute a morii, care într-o clipă a timpului zdrobeşte şi macină mai mult grîu şi rod al sufletului decît alta într-o zi 374. De aceea să luăm aminte cu grijă.
10) Se aprinde repede o flacără sub suflarea unui vînt puternic care, zăbovind peste flacără, arde şi nimiceşte ogorul inimii.
11) Nu trebuie să uităm, o, prieteni, nici aceasta, că viclenii draci se retrag pentru o vreme, ca neglijînd noi nişte patimi mari, pentru că le socotim mici, să le facem boli de nevindecat. Precum o piatră colţuroasă şi tare, ciocnindu-se şi frecîndu-se de alte pietre, îşi netezeşte întocmirea ei colţuroasă şi vîrtoasă şi se face rotundă, aşa şi sufletul colţuros şi repezit, amestecîndu- se într-o mulţime de oameni aspri şi repeziţi şi vieţuind cu ei, se întîmplă cu el una din două : sau îşi vindecă boala prin răbdare, sau, retrăgîndu-se, îşi cunoaşte slăbiciunea sa, această fugă laşă arătîndu-i, ca o oglindă, slăbiciunea.
12) Omul stăpînit de iuţime, este ca un posedat (epileptic) cu voia, care e îmbrîncit de o părere greşită ce s-a zămislit în el fără voie şi astfel cade. Nimic nu e atît de nepotrivit celor ce se pocăiesc ca iuţimea ce turbură. Dacă întoarcerea cuiva de la păcat la sine însuşi are nevoie de multă smerenie, iuţimea e semnul închipuirii de sine 375.
13) Dacă
- definiţia celei mai înalte blîndeţi este a rămîne senin cu inima şi plin de iubire faţă de cel ce ne supără cînd e de faţă,
- definiţia iuţimii este a te lupta prin cuvinte şi mişcări cu cel ce te-a supărat şi a te înfuria asupra lui chiar cînd eşti singur 376.
14) Dacă
- Duhul Sfînt se socoteşte şi este pacea sufletului, iar
- mînia este şi se numeşte o turburare a inimii,
nimic nu opreşte venireaDuhului Sfînt în noi, ca iuţimea 377.
15) Foarte multe şi cumplite sînt odraslele iuţimii. Dar am cunoscut o nepoată, una singură, folositoare a ei, care însă e nelegitimă. Am văzut pe unii aprinşi nebuneşte, vărsîndu-şi amintirea răului îngrămădită lung timp în ei 378 şi astfel prin patimă izbăvindu-se de patimă, întrucît, chinuiţi de îndelungata întristare au dobîndit, fie pocăinţă, fie împăcare cu cel urît de ei 379.
Şi am văzut pe alţii care păreau pe nedrept îndelung răbdători, căci prin tăcere îngrămădeau în ei ţinerea minte a răului. Pe aceştia i-am socotit mai nefericiţi decît pe cei ce se înfuriau, ca pe unii care au făcut, prin înnegrire, să nu se mai vadă porumbiţa din ei 380.
16) Multă băgare de seamă trebuie să avem faţă de acest şarpe. Căci are şi el împreună-lucrătoare firea noastră, ca şi cel ce ispiteşte trupurile. Am văzut oameni înfuriaţi şi din amărăciune scîrbindu-se de mîncări şi prin această înfrînare fără judecată adăugau venin peste venin.
Şi am văzut pe alţii folosindu-se, ca de o pricină binecuvîntată, mai bine zis nebinecuvîntată, de iuţime şi predîndu-se lăcomiei pîntecelui şi căzînd astfel din groapă în prăpastie. Pe alţii i-am văzut plini de cuminţenie, îmbinîndu-le pe amîndouă (iuţimea şi înfrînarea) ca nişte doftori pricepuţi şi folosindu-se cît se poate de mult de mîngîierea măsurii.
17) Uneori cîntarea cu măsură risipeşte iuţimea în chipul cel mai bun. Alteori, cînd e fără măsură şi la timp necuvenit, se însoţeşte cu iubirea de plăcere. Să ne folosim deci de cîntare, rînduind bine timpurile.
18) Aflîndu-mă afară pentru vreo trebuinţă, am auzit pe unii ce se linişteau sfădindu-se în chilia lor, în ei înşişi, din amărăciune şi iuţime ca nişte potîrnichi şi sărind spre cel ce i-a supărat ca şi cînd ar fi fost de faţă. Pe aceştia i-am sfătuit, cu bună credincioşie, să nu rămînă în singurătate, ca să nu se facă din oameni, draci.
Am văzut iarăşi pe unii neînfrînaţi şi împuţiţi de poftirea plăcerilor, arătînd blînzi şi linguşitori, de se putea spune că sînt iubitori de fraţi şi cu feţe binevoitoare. Pe aceştia i-am îndemnat să folosească liniştea ca un brici împotriva neînfrînării şi duhorii din ei, ca să nu cadă din firea cuvîntătoare în cea necuvântătoare.
Iar fiindcă unii spuneau că sînt purtaţi în chip jalnic spre amîndouă felurile de păcate, i-am oprit să se conducă pe ei înşişi în chip liber. Iar întîistătătorilor lor le-am cerut prieteneşte ca pentru o anumită vreme să le poruncească să împlinească rînduiala aceasta, iar altădată, aceea. Dar prin toate să-şi plece grumazul şi să se supună celui ce îi stăpîneşte şi îi cîrmuieşte.
19) Iubitorul de plăcere obişnuieşte să se vatăme pe sine, dar poate şi pe vreun altul oarecare, prieten de taină. Iar cel stăpînit de iuţime tulbură de multe ori ca un lup toată turma şi necăjeşte multe suflete smerite.
20) Este un lucru urît a tulbura ochiul inimii din mînie, potrivit cu cel ce a zis : «Tulburatu-s-a de mînie ochiul meu» (Ps. 6, 7). Dar mai urît este a arăta pornirea sufletului cu buzele. Iar a face aceasta prin mîini, este cu totul protivnic şi străin vieţuirii călugăreşti, îngereşti şi dumnezeieşti.
21) De voieşti sau mai bine zis socoteşti să scoţi ţandăra din ochiul altuia, să nu o scoţi pe aceasta cu o bîrnă ci cu o pensă. Bîrna este cuvîntul greu sau purtările urîte. Iar pensa este învăţătura blîndă şi mustrarea îndelung răbdătoare381. «Mustră, zice, ceartă, mîngîie» (II Tim. 4, 2). Dar nu şi lovi. Iar dacă ar trebui şi aceasta, fă-o rar şi nu prin tine însuţi.
22) Să privim cu luare aminte şi vom vedea şi pe unii din cei cu o fire stăpînită de iuţime, cum postesc, priveghează şi se liniştesc cu rîvnă. Că scopul dracilor este să ispitească prin mijloacele care fac să crească patima, amăgindu-i cu părerea că le fac acestea pentru pocăinţă 382.
23) Dacă un lup (cu sufletul), cum am spus înainte, poate tulbura turma, luînd ca ajutor un drac, negreşit că şi un frate prea înţelept, plin de untdelemn, ca un foale, poate face să se liniştească valurile şi să scape corabia, avînd ca ajutor un înger 383. Pe cît de mare e judecata pe care o ia cel dintîi, pe atîta îşi ia cel din urmă plata de la Dumnezeu şi se face pildă folositoare tuturor.
24)
- Începutul fericitei neamintiri a răului stă în a primi necinstirile cu sufletul amărît şi îndurerat;
- mijlocul, în a rămîne faţă de ele neîntristat;
- desăvîrşirea (dacă este vreo desăvîrşire), în a le socoti pe acestea ca laude.
Bucură-te, dacă eşti dintre cei dintîi; fii tare, dacă eşti dintre cei de al doilea; fericit eşti dacă eşti dintre cei de al treilea, ca unul ce te veseleşti în Domnul.
25) Jalnică privelişte am văzut arătîndu-ne din mîndrie, fără să-şi dea seama, cei ce se mînie. Căci mîniindu-se, din pricina înfrîngerii s-au mîniat iarăşi. Şi m-am minunat văzîndu-i cum răzbunau căderea cu altă cădere; şi mi-a fost milă văzîndu-i cum săvîrşeau din pricina unui păcat alt păcat; şi m-am înspăimîntat de viclenia dracilor, văzînd că puţin a trebuit să nu deznădăjduiască de viaţa lor.
26) Dacă s-ar vedea cineva cum e înfrînt cu uşurinţă de mîndrie, de fierea mîniei, de răutate şi făţărnicie, şi dacă s-ar gîndi să tragă sabia cu două tăişuri a blîndeţii şi neamintirii răului împotriva lor, ar intra îndată, ca într-o înălbitoare a mîntuirii, într-o ceată de fraţi şi mai ales din cei mai aspri, dacă voieşte să se dezbrace de ele în chip desăvîrşit. Aceasta pentru ca, întins acolo sub valurile ocărilor şi necinstirilor fraţilor şi bătut în chip înţelegător, sau poate şi în chip simţit, şi împuns şi călcat în chip înţelegător, sau poate ţesălat, împuns şi călcat şi în chip simţit, să fie curăţit de petele aflătoare în sufletul său 384.
Însuşi glasul poporului să te convingă să-ţi faci din ocărîre un mijloc de curăţire a patimilor sufletului. Căci spun unii dintre cei din lume, cînd îi aruncă cuiva în faţă necinstirile, lăudîndu-se faţă de alţii: l-am spălat pe cutare. Iar acest lucru este adevărat.
27) Alta este nemînierea din plîns în începători şi alta nemişcarea (mîniei) aflătoare în cei desăvîrşiţi. Mînia dintîi e ţinută de lacrimi ca de un frîu ; cea de a doua a murit ca un şarpe, tăiată de nepătimire, ca de un cuţit. Am văzut trei călugări batjocoriţi deodată. Unul s-a simţit muşcat şi turburat, dar a tăcut; al doilea s-a bucurat pentru sine, dar s-a întristat pentru cel ce l-a ocărît; iar al treilea, întipărind în sine vătămarea aproapelui, a vărsat lacrimi fierbinţi 385.
28) Precum fierbinţeala trupurilor este una, dar multe sînt pricinile înfierbîntării şi nu una, la fel şi fierberea şi mişcarea mîniei, dar poate şi a celorlalte patimi, au multe şi felurite pricini şi prilejuri. De aceea este cu neputinţă a hotărî despre ele într-un singur chip. Îmi dau mai degrabă cu părerea despre sîrguinţa plină de grijă cu care trebuie să caute fiecare din cei ce bolesc de ele, felul tămăduirii lor. Cea dintîi tămăduire ar consta în a cunoaşte cineva pricina patimii lui. Căci odată pricina aflată, noi cei bolnavi vom afla şi leacul tămăduitor prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi prin iscusinţa doftorilor duhovniceşti.
29) De pildă, cei ce voiesc să intre împreună cu noi la Domnul, la judecata înţelegătoare ce ne stă în faţă, să intre, ca să fie cercetaţi într-un chip umbrit, despre patimile mai înainte pomenite sau despre pricinile lor. Să fie deci legată, de aci înainte, tirana mînie în cătuşele blîndeţii. Şi lovită de îndelunga-răbdare, trasă de sfînta iubire, să stea înaintea acestui scaun de judecată a Cuvîntului 386 şi să fie cercetate cele ale ei în chip amănunţit: Spune nouă, o, lipsito de minte şi de ruşine, numele celui ce te-a născut pe tine şi a celei ce ţi-a dat viaţă spre rele, numele fiilor tăi şi ale fiicelor necurate ! Dar nu numai acestea, ci şi semnul celor ce te-au războit şi omorît! Iar aceea, răspunzîndu-ne, va socoti să spună aşa: Naşterile mele sînt multe; şi tatăl meu nu e unul. Iar maicile mele sînt: iubirea de slavă, iubirea de arginţi, lăcomia pîntecelui, iar uneori şi curvia. Şi cea care m-a născut se numeşte trufia. Iar fiicele mele sînt ţinerea de minte a răului, duşmănia, dezvinovăţirea şi ura. Pîrîşele mele, de care sînt ţinută acum legată, sînt cele protivnice acestora : nemînierea şi blîndeţea. Iar cea care unelteşte împotriva mea se numeşte smerita cugetare. Iar cine a născut-o pe aceasta, întrebaţi-o pe ea însăşi la locul ei.
Pe treapta a opta s-a aşezat cununa nemînierii. Cel ce e acoperit cu ea din fire, poate nu va fi acoperit cu alta. Însă cel ce a dobîndit-o din sudori, a trecut peste cele opt pentru totdeauna.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu