06. Despre pomenirea morţii

1) Oricărui cuvînt îi premerge un gînd. Plînsului şi tînguirii îi premerge pomenirea morţii şi a greşelilor. Pentru aceea se pun acestea la acest loc în cuvîntul nostru.

2) Aducerea aminte de moarte este o moarte de fiecare zi. Aducerea aminte de moarte e un suspin de fiecare ceas.

3) Frica de moarte este o însuşire a firii, intrată în ea prin neascultare. Iar tremurarea de moarte este semnul păcatelor nepocăite.

4) Hristos are frică de moarte, dar nu tremură, ca să arate limpede însuşirile celor două firi.

5) Precum pîinea e cea mai de trebuinţă dintre toate mîncările, aşa aducerea aminte de moarte e cea mai de trebuinţă dintre toate lucrările (de curăţire de patimi).

6) Celor aflători în mijlocul (obştii), aducerea aminte de moarte le pricinuieşte osteneli, împliniri de ascultări, necinstiri. Celor din afară de zgomote, le pricinuieşte lepădarea grijilor, rugăciunea neîncetată şi păzirea minţii. Acestora pomenirea morţii le este şi maică şi fiică 293.

7) Precum cositorul se deosebeşte de argint, chiar dacă la vedere se aseamănă, aşa pentru cei ce au darul deosebirii, frica firească de moarte se deosebeşte in chip vădit de cea protivnică firii.

8) Semnul adevărat al celor ce-şi aduc aminte de moarte întru simţirea inimii, este despătimirea de bună voie de toată zidirea şi părăsirea desăvîrşită a voii lor. Cel ce o aşteaptă pe aceasta în fiecare zi e om cercat. Cel ce o doreşte în fiecare ceas e sfînt.

9) Nu toată poftirea morţii e bună. Căci
- sînt unii care, greşind neîncetat din forţa deprinderii, o doresc pe aceasta cu smerenie.
- Şi sînt iarăşi alţii care nu vor să se pocăiască, şi aceştia o cer din deznădejde.
- Şi sînt alţii care nu au frică de moarte, deoarece se socotesc pe ei nepătimaşi, din mîndrie.
- În sfîrşit sînt unii care cer plecarea lor de aici prin lucrarea Duhului Sfînt.

10) Unii dintre bine-credincioşi se întreabă cu nedumerire : pentru ce, dacă pomenirea morţii ne face atîta bine, Domnul ne-a ascuns cunoaşterea ei de mai înainte ? Ei nu ştiu că Dumnezeu ne lucrează prin aceasta în chip minunat mîntuirea noastră. Căci nimenea, dacă ar cunoaşte mai dinainte moartea sa, nu ar veni îndată la botez, sau la viaţa călugărească, ci şi-ar petrece toate zilele în fărădelegi şi s-ar năpusti spre botez şi spre pocăinţă numai în ceasul ieşirii. Dar dobîndind calitatea păcatului din obişnuinţa îndelungată cu el, ar rămîne cu totul neîndreptat294.

11) Plîngînd, să nu primeşti niciodată pe cîinele acela care îţi strecoară gîndul că Dumnezeu e iubitor de oameni. Căci scopul lui este să alunge de la tine plînsul şi frica neînfricată295. Acest gînd îţi este bun numai cînd te vezi pe tine tîrît în adîncă deznădejde296.

12) Cel ce voieşte să ţină pururea în sine pomenirea morţii şi a judecăţii lui Dumnezeu, dar s-a predat pe sine grijilor şi împrăştierilor lumeşti, este asemenea celui ce înoată, dar voieşte să-şi ciocnească palmele 297.

13) Pomenirea conştientă a morţii depărtează mîncarea. Iar mîncarea înlăturată cu smerenie, depărtează patimile.

14) Lipsa de durere a inimii învîrtoşează mintea298. Iar mulţimea bucatelor usucă izvoarele 299. Setea şi privegherea aduc zdrobirea inimii. Iar din inima zdrobită ţîşnesc apele (lacrimile) 300.

15) Cele spuse sînt aspre celor lacomi de mîncare şi de necrezut celor trîndavi. Dar bărbatul făptuitor le va cerca prin rîvna lui. Şi cel ce le-a cunoscut prin cercare va zîmbi gîndindu-se la ele. Dar cel ce caută încă să le cunoască e mai trist301.

16) Precum părinţii spun că iubirea desăvîrşită nu poate cădea, aşa spun eu că simţirea desăvîrşită a morţii este lipsită de frică.

17) Multe sînt lucrările minţii făptuitoare. Amintesc dintre acestea :
- gîndul la dragostea lui Dumnezeu,
- pomenirea lui Dumnezeu,
- aducerea aminte de Împărăţia cerurilor,
- aducerea aminte de rîvna mucenicilor,
- aducerea aminte de Dumnezeu care e de faţă, potrivit cu cel ce a spus : «Văzut-am înaintea mea pe Domnul» (Ps. 15, 8),
- aducerea aminte de sfintele Puteri înţelegătoare,
- aducerea aminte de moarte, de răspuns, de hotărîre, de pedepsire.

Începem cu cele mari şi sfîrşim cu cele care nu trebuie uitate.

18) Mi-a povestit odată un călugăr egiptean că «după împlîntarea pomenirii morţii întru simţirea inimii, voind odată, mînat de nevoie, să mîngîi puţin lutul, am fost împiedicat de pomenirea aceasta, ca de un judecător; şi ceea ce e minunat, e că, deşi am voit, n-am putut să mai scap de ea» 302.

19) Un alt oarecare, locuind aci, în aşa zisa Thola, işi ieşea de multe ori, din pricina acestui gînd (al morţii), din sine. Şi aflat de fraţi de parcă era leşinat, sau cuprins de epilepsie, era dus de ei aproape fără suflare.

20) Nu voi tăcea să-ţi fac cunoscută şi povestirea despre Isichie Horevitul 303. Acesta petrecea totdeauna într-o totală lenevie, neavînd nici o grijă de sufletul său. Îmbolnăvindu-se odată cu trupul pînă la marginea vieţii, încît părea că peste un ceas va muri, dar venindu- şi iarăşi în fire, ne rugă pe toţi să plecăm îndată. Zidind apoi uşa chiliei, a rămas înăuntru 12 ani fără să mai iasă vreodată la vreo vorbă cu cineva. Nu mai gusta nimic altceva, decît pîine cu apă. Şedea numai acolo, cu mintea ţintă (în extaz) la cele ce le văzuse în această ieşire (în extaz). Era atît de adunat cu mintea în sine, că nu şi-a mai schimbat niciodată acest fel de vieţuire, fiind pururea ieşit din sine şi vărsînd lacrimi fierbinţi, în tăcere 304.

Dar cînd era să se săvîrşească, deschizînd uşa am intrat înăuntru. Şi rugîndu-l mult, numai atîta am auzit de la e l : «Iertaţi-mă! Nimenea de va avea pomenirea morţii, nu va putea să păcătuiască vreodată». Iar noi ne-am minunat văzînd pe cel odinioară atît de nepăsător, preschimbat atît de repede cu o schimbare şi prefacere fericită. Şi înmormîntîndu-l cu cuvioşie în cimitirul apropiat al castrului, după un număr de zile căutînd sfintele lui rămăşiţe, nu le-am aflat. Domnul a încredinţat, şi în felul acesta, despre pocăinţa lui plină de grijă şi vrednică de laudă, pe toţi cei ce voiesc să se îndrepte după o lenevire îndelungată.

21) Precum unii socotesc nemărginit adîncul (abisul), căci îl numesc loc fără fund, aşa gîndul morţii e nesfîrşit atît în curăţia, cît şi în lucrarea lui. Iar ceea ce am spus e întărit de amintitul cuvios. Unii ca aceştia adăugând neîncetat frica, la frică, nu se odihnesc pînă nu se va topi şi însăşi puterea oaselor305.

22) Să ne încredinţăm că, pe lîngă toate bunătăţile, şi aceasta este un dar al lui Dumnezeu 306. Pentru că altfel, cum se explică faptul că, chiar venind la morminte, unii rămîn fără lacrimi şi învîrtoşaţi, dar pe de altă parte chiar aflîndu-ne departe de această vedere, de multe ori sîntem străpunşi la inimă ?307

23) Cel ce a murit tuturor, şi-a adus aminte de moarte 308. Dar cel ce e încă legat de ele, nu încetează de a lucra el însuşi împotriva sa.

24) Nu voi să încredinţezi pe toţi despre iubirea ta faţă de ei. Ci cere lui Dumnezeu să le-o arate El însuşi aceasta în chip negrăit. Iar de nu, nu-ţi va ajunge timpul şi pentru legături (pentru relaţii) şi pentru străpungere 309.

25) Nu te amăgi, lucrătorule fără minte, că poţi să înlocuieşti timpul (pierdut) cu alt timp. Căci nu va ajunge ziua să împlineşti datoria ei faţă de Stăpînul 310.

26) Nu e cu putinţă, zice cineva, nu e cu putinţă a străbate ziua de faţă cu bună credincioşie, de nu va fi socotită ca cea din urmă a întregii vieţi311. Ε de mirare cu adevărat cum au rostit acest cuvînt elinii. Căci socotesc şi ei că e propriu filozofiei să cugete la moarte312.

Aceasta a fost a şasea treaptă. Cel ce s-a suit pe ea nu va păcătui nici odată, dacă e adevărat ce s-a spus : «Adu-ţi aminte de cele de pe urmă ale tale şi în veac nu vei păcătui» (Înţ. Sir. 7, 38).