03. Despre înstrăinare

03. Despre înstrăinare

1) Înstrăinarea este părăsirea fără întoarcere a tuturor celor din locul de obîrşie, care lucrează în noi împotriva ţintei evlaviei noastre105.
Înstrăinarea este
- purtare necutezătoare,
- înţelepciune necunoscută,
- pricepere nearătată,
- viaţă ascunsă,
- ţintă nevăzută,
- gînd nedescoperit,
- dorire a puţinătăţii,
- poftire a strîmtorării,
- pricină a dorului de Dumnezeu,
- mulţimea dragostei,
- respingerea slavei deşarte,
- adînc de tăcere.

2) Gîndul acesta obişnuieşte şi el la început să supere mereu şi în chip prelungit pe cei îndrăgiţi de Domnul, ca un foc dumnezeiesc106. Căci depărtarea de ai lor îi mînă pe cei îndrăgiţi de Domnul spre El, prin puţinătate şi necazuri. Dar pe cît de mare şi de vrednică de laudă e această înstrăinare, pe atît de multă dreaptă socoteală cere. Căci nu orice înstrăinare dusă la culme e bună107.

3) Dacă nici un prooroc nu e cinstit în patria lui, cum zice Domnul (Lc. 4, 24 ; Mt. 13, 57), să luăm seama ca nu cumva să ni se facă înstrăinarea pricină de slavă deşartă. Căci înstrăinarea este despărţirea de toate pentru a ne face nedespărţit gîndul la Dumnezeu108. Înstrăinatul este iubitorul sau lucrătorul plînsului neîncetat. Străin este cel ce a ieşit din legătura cu toate ale sale şi cu celelalte 109.

4) De te grăbeşti spre înstrăinare şi spre singurătate, nu căuta sufletele îndrăgite de lume. Pentru că furul vine pe neaşteptate. De aceea mulţi, încercînd să mîntuiască împreună cu ei pe unii nepăsători şi greoi, s-au pierdut împreună cu aceştia, focul sufletului lor stingîndu-se cu vremea110. Dacă ai primit flacăra, aleargă111. Căci nu ştii cînd se va stinge şi te va lăsa în întuneric.

5) Nu ni se cere tuturor să mîntuim pe alţii. Căci zice dumnezeiescul Apostol: «Deci fiecare va da, fraţilor, socoteală lui Dumnezeu pentru sine» (Rom. 14, 12). Şi iarăşi: «Învăţând pe altul, nu te înveţi pe tine?» Dar negreşit, ni se cere tuturor să ne mîntuim pe noi înşine.

6) Înstrăinîndu-te, păzeşte-te de dracul nestatorniciei şi iubirii de plăceri. Căci înstrăinarea îi dă prilej de lucru.

7) Bună este despătimirea. Dar maica ei este înstrăinarea 112.

8) Cel ce s-a înstrăinat pentru Domnul să nu mai aibă legături, ca să nu se arate rătăcit din pricina patimilor. Cel ce te înstrăinezi de lume, să nu mai pipăi lumea. Căci patimilor le place să se întoarcă la ea.

9) Eva a fost alungată odinioară fără voie din rai şi monahul pleacă de bună voie din lume. Căci aceea ar fi poftit din nou să mănînce din pomul neascultării, iar el ar fi suferit în chip greşit din partea rudelor după trup.

10) Fugi ca de bici de locurile căderilor. Căci nefiind fructul de faţă, nu-l poftim des.

11) Să nu-ţi rămînă ascuns nici chipul şi vicleşugul acesta al furilor : ei ne sfătuiesc să nu ne despărţim de cele din lume, spunîndu-ne că vom agonisi mare plată dacă, văzînd femeie, ne înfrînăm pe noi înşine. Nu trebuie să ascultăm de aceştia, ci mai degrabă să facem dimpotrivă.

12) Cînd ne despărţim de cele ale noastre pentru o vreme mai scurtă sau mai lungă şi ne cîştigăm puţină evlavie, sau străpungere (umilinţă), sau înfrînare, gîndurile deşertăciunii113, ivindu-se, ne îndeamnă iarăşi să plecăm în lume, spre zidirea multora, chipurile, spre pildă şi folos celor ce au cunoscut faptele noastre păcătoase114. Iar dacă sîntem şi pricepuţi în  cuvînt şi în cunoştinţa simplă115, acestea ne îndeamnă să ne întoarcem în lume ca mîntuitori de suflete şi ca învăţători, pentru ca ceea ce am adunat cum se cuvine în port, să risipim în largul mării116.

13) Să ne sîrguim să urmăm nu pilda soţiei lui Lot, ci pe a lui Lot însuşi (Fac. 19). Căci sufletul, întorcîndu- se de unde a ieşit, se va strica asemenea sării şi va rămîne nemişcat (nelucrător)116 bis.

14) Fugi de Egipt fără să te întorci. Căci inimile ce s-au întors acolo n-au văzut Ierusalimul, sau pămîntul nepătimirii.

15) Ε cu putinţă ca şi la început, dacă am părăsit starea de pruncie, adică cele ale noastre, şi ne-am curăţit cu desăvîrşire, să ne întoarcem spre ele cu folos, cu scopul ca, după ce ne-am mîntuit pe noi, să mîntuim şi pe alţii oarecare. Totuşi chiar şi Moise, văzătorul-de- Dumnezeu, trimis fiind spre mîntuirea neamului său, a avut de îndurat multe primejdii în Egipt, sau în întunecimile lumii.

16) Bine este să mîhnim pe părinţi şi nu pe Domnul. Căci Acesta a zidit şi a mîntuit; iar aceia adesea i-au pierdut pe cei ce i-au iubit şi i-au predat osîndei veşnice.

17) Străin este acela care şade ca unul de altă limbă între cei de limbi străine, întru cunoştinţă 117.

18) Nu ne retragem (din lume), pentru că urîm pe cei ai noştri, sau locurile. Să nu fie! Ci ca să scăpăm de vătămarea ce ne vine de la ei118.

19) Ca în toate celelalte, aşa şi în aceasta ni s-a făcut învăţător Domnul. Căci şi El Se arată părăsind adeseori pe părinţii Săi după trup. Pentru că auzind pe unii spunîndu-i: «Mama Ta şi fraţii Te caută» (Mt. 12, 47), bunul nostru Învăţător îndată ne-a arătat  nouă ura nepătimaşă, zicînd : «Mama Mea şi fraţii Mei sînt cei ce fac voia Tatălui Meu cel din ceruri».

20) Să-ţi fie ţie
- tată cel ce poate şi voieşte să se ostenească împreună cu tine în uşurarea sarcinilor   păcatelor sale ;
- maică, străpungerea inimii, care poate să te spele pe tine de întinăciune ;
- iar frate, cel ce se osteneşte împreună cu tine şi se întrece cu tine pe drumul ce duce  în sus.
- Agoniseşte-ţi ca soţie nedespărţită aducerea aminte de moarte;
- copii prea iubiţi să-ţi fie suspinurile inimii;
- ca slujitor agoniseşte-ţi trupul tău;
- iar ca prieteni, Sfintele Puteri, care în vremea ieşirii (sufletului) pot să te ajute, dacă se vor face prietenii tăi.

«Acesta e neamul celor ce caută pe Domnul» (Ps. 23,6).

21) Dorul lui Dumnezeu a stins dorul de părinţi. Iar cel ce spune că le are pe amîndouă, se amăgeşte pe sine. Căci s-audă : «Nimeni nu poate sluji la doi stăpîni » şi celelalte (Mt. 6, 24)119.

22) N-am venit, zice Domnul, să aduc pace pe pămînt şi iubirea părinţilor faţă de fii şi a fraţilor faţă de fraţii care se hotărăsc să nu-Mi slujească Mie (Mt. 10, 34), ci luptă şi sabie ; adică să despart pe iubitorii de Dumnezeu de iubitorii de lume, pe iubitorii de cele materiale de iubitorii de cele nemateriale, pe iubitorii de slavă de cei smeriţi la cuget. Căci Domnul Se bucură de împerecherea şi de desbinarea ce se naşte din iubirea faţă de El.

23) Ia seama, ia seama, ca nu cumva să ţi se facă ţie, celui ce iubeşti împătimirea de ai tăi, toate umplute de apele păcatelor şi să te pierzi în potopul iubirii de lume. Să nu te înduioşezi de lacrimile părinţilor şi ale prietenilor. Căci altfel vei plînge veşnic.

24) Cînd te vor înconjura ca nişte albine, sau mai bine zis ca nişte viespi, rudeniile tale, plîngînd pentru tine, aţinteşte-ţi repede şi fără întoarcere ochiul sufletului spre moartea ta şi spre faptele tale (cele rele), ca să poţi depărta durerea, cu durere120.

25) Cei ai noştri, care nu sînt ai noştri121, ne făgăduiesc să facă toate cele ce ne plac. Dar scopul lor e să ne împiedece în drumul nostru cel prea bun, ca apoi să ne atragă spre scopul lor.

26) Retragerea din locurile noastre să ne fie în părţile cele mai lipsite de mîngîiere, de slavă deşartă şi în cele mai smerite. Căci dacă nu, zburăm (din lume) împreună cu patima.

27) Ascunde viţa ta de neam bun şi acoperă slava ta cea bună, ca să nu te afli arătîndu-te altfel cu gura şi altfel în faptele tale 122

28) Nimenea nu s-a predat pe sine atît de mult înstrăinării ca acel mare (patriarh) care a auzit: «Ieşi din pămîntul tău şi din rudenia ta şi din casa tatălui tău» (Fac. 12, 1), măcar că l-a chemat într-un pămînt de alt grai şi barbar123.

29) Cîte odată Domnul l-a slăvit pe cel ce s-a înstrăinat ca acel mare (patriarh) chiar mai mult decît pe acela. Dar măcar că slava e dată de Dumnezeu, e bine să ne ferim de ea prin pavăza smereniei.

30) Cînd dracii, sau şi semenii noştri, ne laudă pentru marea faptă a înstrăinării, să ne ducem cu gîndul la Cel ce pentru noi S-a înstrăinat, coborînd din cer pe pămînt, şi ne vom afla pe noi neputînd împlini deplin această faptă în veacul veacului.

31) Cumplită e împătimirea de vreunul din ai noştri, sau şi de vreun străin. Căci ea poate să ne atragă în lume şi să stingă cu desăvîrşire focul căinţei (străpungerii) noastre.

32) Precum e cu neputinţă unui ochi să privească spre cer, iar altuia spre pămînt, tot aşa este cu neputinţă să nu se primejduiască cu sufletul cel ce nu s-a înstrăinat cu gîndul şi cu trupul de toate cele ce sînt ale sale şi nu ale sale.

33) Cu multă osteneală şi durere se înstăpîneşte în noi obişnuinţa cea bună şi bine aşezată. Dar ceea ce dobîndim cu multă osteneală se poate pierde într-o clipită de vreme. Căci «obiceiurile bune sînt stricate de convorbirile rele» (I Cor. 15, 33), lumeşti şi nelumeşti 124.

34) Cine umblă, după lepădarea sa (de lume), cu cei din lume, sau se află aproape de ei, fără îndoială sau va cădea în cursele lor, sau îşi va întina inima prin gîndul la ei, sau neîntinînd-o, prin faptul că va osîndi pe cei întinaţi se va întina şi el.

DESPRE VISURILE CARE URMEAZĂ PE ÎNCEPĂTORI 

35) Ε cu neputinţă de ascuns faptul că înţelesul cunoştinţei noastre e cu totul nedesăvîrşit şi plin de toată neştiinţa. Aşa cum gîtlejul deosebeşte mîncările, auzul înţelesurile, iar soarele vădeşte slăbiciunea ochilor, tot aşa cuvintele dau pe faţă neştiinţa sufletului. Dar legea iubirii ne sileşte şi spre cele mai presus de putere. De aceea socotesc (căci nu mă pot hotărî sigur) că după cuvintele despre înstrăinare, sau mai degrabă odată cu ele, e bine să spun ceva şi despre visuri, ca să ştim ceva şi despre această viclenie a celor vicleni.

36) Visul este mişcarea minţii în vremea nemişcării trupului125.

37) Nălucirea este amăgirea ochilor cînd doarme cugetarea. Nălucirea este ieşirea minţii, cînd trupul veghează. Nălucirea este o vedere a ceva fără ipostas (suport, obiect)126.

38) Pricina pentru care, după cele de mai înainte, am voit să vorbim despre visuri este vădită. Cînd părăsind pentru Domnul casele şi rudeniile noastre, ne vindem pe noi străinătăţii pentru dragostea lui Hristos, dracii încearcă să ne turbure prin visuri, arătîndu-ne rudeniile noastre fie plîngînd, fie murind, fie închise, fie strîmtorate pentru noi. Deci cel ce crede visurilor este asemenea celui ce aleargă după umbra sa şi încearcă să o prindă.

39) Dracii slavei deşarte sînt în visuri prooroci. Ei închipuiesc ca nişte vicleni cele viitoare şi ni le vestesc mai dinainte. Împlinindu-se vedeniile ne minunăm şi ne înălţăm gîndul ca şi cînd am avea darul preştiinţei.

40) În cei ce ascultă de dracul acesta, el s-a făcut adeseori prooroc. Iar faţă de cei ce-l dispreţuiesc, el pururea minte. Căci fiind duh, el vede cele din lăuntrul aerului acesta şi cunoscînd pe cineva că moare, prooroceşte prin visuri celor mai uşurei la minte.

41) Dracii nu ştiu nimic din cele viitoare, dintr-o cunoştinţă de mai dinainte. Căci şi doftorii pot să ne spună moartea de mai înainte.

42) Ei se prefac adeseori în îngeri de lumină şi în chipuri de mucenici şi ne arată pe aceia venind la noi, în visuri127. Iar cînd ne deşteptăm, ne scufundă în mîndrie şi bucurie.

43) Dar aceasta să-ţi fie semnul înşelăciunii. Căci îngerii ne arată osînde şi judecăţi şi despărţiri. Iar odată treziţi ne fac să tremurăm şi să ne întristăm.

44) Cînd începem să credem în vis dracilor, ei îşi bat joc de noi şi cînd sîntem treji. Cel ce crede visurilor e cu totul necercat. Iar cel ce nu crede nici unora, e filozof.

45) Crede numai celor ce-ţi vestesc ţie osîndă veşnică şi judecată. Dar dacă acestea îţi pricinuiesc deznădejdea, şi ele sînt de la dracul.

Iată a treia treaptă deopotrivă la număr cu Treimea. Cel ce a păşit pe ea, să nu caute la dreapta sau la stînga.