00.01 Ţinta spiritualităţii ortodoxe şi drumul spre ea

INTRODUCERE

Spiritualitatea ortodoxă prezintă procesul înaintării creştinului pe drumul desăvârşirii în Hristos, prin curăţirea de patimi şi prin dobândirea virtuţilor, proces care se săvârşeşte într-o anumită ordine. Cu alte cuvinte, ea descrie modul în oare creştinul poate înainta de la o curăţire de o patimă, la curăţirea de alta şi, deodată cu aceasta, la dobândirea diferitelor virtuţi, acestea înscriindu-se pe o anumită scară de desăvârşire şi culminând în iubire, starea care reprezintă curăţirea de toate patimile şi dobândirea tuturor virtuţilor. Înaintând spre această culme, omul înaintează totodată în unirea cu Hristos şi, odată cu aceasta, în cunoaşterea Lui prin experienţă, care e totodată şi îndumnezeirea sa.

In lumina spiritualităţii ortodoxe, morala creştină nu mai apare ca o simplă împlinire a unor datorii impuse de poruncile lui Dumnezeu, datorii care în viaţa aceasta nu-l duc nicăieri, ci îi asigură doar mântuirea ca răsplată exterioară în viaţa viitoare. Creştinul creşte în Dumnezeu încă în cursul vieţii acesteia, căci împlinirea acestor porunci efectuează o transformare treptată în fiinţa lui, sau o umplere a lui tot mai mult de prezenţa lucrătoare a lui Dumnezeu.

1. ŢINTA SPIRITUALITĂŢII ORTODOXE ŞI DRUMUL SPRE EA

Spiritualitatea ortodoxă urmăreşte desăvârşirea credinciosului în Hristos. Şi cum desăvârşirea nu se poate dobândi în Hristos, decât prin participarea la viaţa Lui divino-umană, se poate spune că ţinta spiritualităţii ortodoxe este desăvârşirea omului credincios prin unirea lui cu Hristos şi întipărirea lui tot mai deplină de chipul umanităţii lui Hristos, plină de Dumnezeu.

Se poate spune deci că ţinta spiritualităţii creştine ortodoxe este unirea omului credincios cu Dumnezeu, în Hristos. Dar cum Dumnezeu este nesfârşit, ţinta unirii cu El, sau a desăvârşirii noastre, nu corespunde niciodată unui capăt, de la care să nu se mai poată înainta. Toţi părinţii răsăriteni spun, de aceea, că desăvârşirea nu are hotar.

Astfel, desăvârşirea sau unirea noastră cu Dumnezeu este nu numai o ţintă, ci şi un progres nesfârşit. Totuşi, pot fi distinse pe acest drum doua mari etape : una, a Înaintării spre desăvârşire, prin eforturi de purificare de patimi şi de dobândire a virtuţilor; şi o alta, de viaţă mereu mai înaintată în unirea cu Dumnezeu, în care lucrarea omului este înlocuită cu lucrarea lui Dumnezeu, omul dând din partea sa mai mult receptivitatea, sau deschiderea pentru umplerea lui de tot mai multă viaţă dumnezeiască.

Din cele spuse se pot desprinde următoarele trăsături ale spiritualităţii creştine ortodoxe:

1. Starea culminantă a vieţii spirituale este o unire a sufletului cu Dumnezeu, trăită sau experimentată.
2. Această unire se realizează prin lucrarea Duhului Sfânt, dar până la obţinerea ei omul este dator cu un îndelungat efort de purificare.
3. Această unire se înfăptuieşte atunci când omul a ajuns la «asemănarea cu Dumnezeu» şi ea este totodată cunoaştere şi iubire.
4. Efectul acestei uniri constă, între altele, într-o considerabilă intensificare a energiilor spirituale din om, însoţită de multe feluri de harisme.

în Răsărit se mai foloseşte, pentru caracterizarea acestei uniri, şi termenul îndrăzneţ de îndumnezeire sau de participare la dumnezeire. Ţinta spiritualităţii creştine ortodoxe ar fi, aşadar, trăirea stării de îndumnezeire sau de participare la viaţa dumnezeiască. Experienţa, exprimată pregnant ca stare de îndumnezeire, cuprinde mai întâi două învăţături generale :

1. Ea reprezintă ultima treaptă a desăvârşirii omului, fapt pentru care faza aceasta supremă din viaţa pământească a omului credincios sau ţinta întregii lui vieţi se mai numeşte şi desăvârşire.
2. Această îndumnezeire se realizează prin participarea omului credincios la puterile dumnezeieşti, prin revărsarea în el a nemărginirii divine.

Întrucât această experienţă reprezintă treapta celei mai înalte desăvârşiri pe pământ, ea înseamnă o normalizare şi o actualizare supremă a puterilor omeneşti; iar întrucât ea este o stare de îndumnezeire — de cunoaştere, de iubire, de forţă spirituală — experimentată de credincios, această stare se află mai presus de limita puterilor noastre, alimentându-se din puterea dumnezeiască.

Starea culminantă a vieţii duhovniceşti este starea omului credincios ridicat mai presus de nivelul puterilor sale, nu prin sine, ci prin lucrarea Duhului Sfânt. «Mintea noastră iese afară din sine şi aşa se uneşte cu Dumnezeu, devenită mai presus de minte», spune sfântul Grigorie Palama. Căci ea n-ar putea vedea ceea ce vede «numai prin faptul că are simţul mintal, aşa precum nici ochiul omului n-ar putea vedea fără o lumină sensibilă exterioară ei şi deosebită de ea». In vremea acestei vederi a lui Dumnezeu, mintea se depăşeşte pe sine însăşi şi toate lucrările ei mintale primesc o lucrare a lui Dumnezeu.

Dacă ţinta spiritualităţii creştine este viaţa tainică, de unire cu Dumnezeu, calea spre ea cuprinde urcuşul care duce spre acest pisc. Ca atare, calea aceasta, pe de o parte se deosebeşte de acel pisc, pe de altă parte, stă cu el într-o legătură organică, aşa cum stă urcuşul muntelui, cu piscul său.

La starea de desăvârşire şi de unire tainică cu Dumnezeu nu se poate ajunge decât prin îndelungatele eforturi sau nevoinţe, iar eforturile care nu tind spre încoronarea cu acel moment final al nevoinţelor, sau spre unirea tainică cu Dumnezeu, apar ca un lucru fără scap.

Dar legătura între nevoinţe şi unirea tainică cu Dumnezeu este şi mai strânsă decât cea dintre drum şi ţintă, întrucât, deşi trăirea acelei uniri se înfăptuieşte la capătul final al tuturor străduinţelor ascetice, aurora ei în suflet începe de mai înainte, în cursul acelor nevoinţe.

Deci, perfecţiunea creştină cere un şir întreg de străduinţe până la dobândirea ei. Apostolul Pavel compară aceste străduinţe cu exerciţiile trupeşti la care se supuneau atleţii pentru a deveni biruitori în lupte. Fără a folosi termenul, sfântul Pavel a folosit icoana vechilor exerciţii trupeşti pentru a caracteriza nevoinţele creştinului în vederea dobândirii desăvârşirii. Clement Alexandrinul şi Origen introduc apoi şi termenii de asceză şi ascet. Treptat termenii aceştia capătă în Răsărit un colorit monahal. Mânăstirile se numesc locuri de exerciţiu, iar «ascetul» este monahul, care se străduieşte să obţină desăvârşirea prin observarea tuturor regulilor de înfrânare şi de curăţire de patimi. Origen dă numele de asceţi creştinilor râvnitori, oare se exercitau în mortificarea patimilor şi în alte deprinderi în vederea desăvîrşirii.

O comparaţie amănunţită, a ascetului duhovnicesc cu luptătorul din arenă ne oferă sfântul Nil Ascetul în Cuvântul ascetic. Ascetica este deci acea parte a spiritualităţii care se ocupă cu regulile şi cu eforturile ce duc pe om de la prima treaptă a urcuşului spre desăvârşire, până la contemplaţie şi unirea cu Dumnezeu. Ascetica indică partea activă a vieţii spirituale, partea de cooperare pe care Dumnezeu ne-o cere nouă, silinţele ce se cer din partea noastră; iar unirea tainică cu Dumnezeu, dimpotrivă, indică aspectul suportării pasive a lucrării harului în noi, iniţiativele lui Dumnezeii, pe care noi trebuie numai să le urmăm şi care nu-I aparţin decât Lui.

Desigur că aceasta nu înseamnă că eforturile ascetice nu sunt ajutate de har, nici că pasivitatea din faza unirii este inerţie ; ci numai că experienţa spirituală culminantă nu-şi are izvorul în puterile spirituale umane, ci exclusiv în Dumnezeu, pe când eforturile ascetice se datorează şi unei contribuţii active a puterilor sufleteşti ale omului. J. Hausherr, vorbind despre activitate şi pasivitate în legătură cu purificarea activă şi pasivă, zice : «Activ şi pasiv sunt alte două idei neclare sau false. In contabilitate şi poate în mecanică ele comportă o întrebuinţare sigură, pentru că datoria se distinge net de avuţie, şocul primit, de şocul dat. Dar în psihologie ? Omul care nu reacţionează în nici un fel este un mort, şi a reacţiona este a acţiona. Deci nu există pasivitate pură. Cu atât mai mult în morală şi în spiritualitate, actul uman singur este moral sau imoral, meritoriu sau nu. Acţiunea divină nu sfinţeşte fără acceptarea umană; şi a accepta nu este numai a suporta, ci şi a face un act de primire. Nu există deci pentru adult sfinţire pur pasivă, nici purificare pur pasivă. Dar nici purificare pur activă! Creatura nu are iniţiativa absolută, chiar în ordinea naturii. In ordinea graţiei, trebuie repetat cu sfântul Irineu : «facere est proprium benignitatis Dei, fieri autem proprium est hominis». Acolo unde psihologia nu observă decât acţiunea şi starea, metafizica şi teologia ştiu că este mai întâi pătimirea şi primirea.

Asceza este «omorârea morţii» din noi, ca să se elibereze firea de sub robia ei, cum spune sfântul Maxim Mărturisitorul. Căci sunt două morţi: cea dintâi este produsă de păcat şi este moartea firii, cea de a doua este moartea după asemănarea lui Hristos, care este moartea păcatului şi a morţii produse de el. Dar precum moartea firii, ca descompunere produsă de păcat, nu vine numai în momentul final, ci roade ca un vierme vreme îndelungată, aşa şi moartea morţii, sau a păcatului, nu este numai ceva de moment, ci ceva ce trebuie pregătit vreme multă prin mortificare ascetică. Asceza deci este o eliminare treptată a otrăvii care duce firea la descompunere, la corupţie. Este, cu alte cuvinte, o eliminare a bolii ce duce firea spre moarte şi deci fortificarea firii. Asceza este mortificare de-viaţă-făcătoare , cum îi zice sfântul Simeon Noul Teolog. Ea este omorârea treptată a păcatului şi a tuturor tendinţelor spre el.

In opinia curentă cuvântul asceză este asociat cu un sens negativ. Asceza ar fi pe toată linia reţinere, înfrânare, strădanie negativă. Această părere se explică prin faptul că tendinţele păcătoase ale firii, obişnuinţele care duc spre moartea ei, au ajuns să fie considerate ca latura pozitivă a vieţii. în fond strădania în asceză, în aparenţă negativă, înfruntă elementul negativ din firea noastră, urmărind, prin opoziţia permanentă ce i-o face, eliminarea lui.

In realitate, asceza are un scop pozitiv. Ea urmăreşte fortificarea firii şi eliberarea ei de viermele păcatului care o roade, care promovează stricarea ei. Asceza sădeşte în locul patimilor virtuţile, care presupun o fire cu adevărat întărită. Este adevărat că ultima ţintă a ascezei este să elibereze firea nu numai de mişcarea poftelor păcătoase, ci şi de ideile lucrurilor care se ivesc în minte după curăţirea de patimi. Dar aceasta, numai pentru a-şi câştiga o independenţă faţă de lucrurile create, care au robit prin patimi firea, şi pentru a-L dori şi mai mult pe Dumnezeu.

Este adevărat că asceza trebuie să pregătească lui Dumnezeu, pe ultima treaptă a eforturilor ei, şi o minte golită de toate întipăririle lucrurilor create, de toate preocupările pământeşti, o minte pură. Dar acest «gol» nu este nici el ceva cu totul negativ. Căci oricât se vorbeşte de pasivitatea factorului uman sub lucrarea slavei dumnezeieşti, nicăieri nu se spune că această pasivitate ar echivala cu o inerţie, cu un minus total. «Golul» minţii, oferit lui Dumnezeu, reprezintă pozitiv o sete exclusiv de El după ce o îndelungată experienţă l-a convins despre stricăciunea tuturor preocupărilor pătimaşe şi despre relativitatea tuturor preocupărilor intelectuale orientate spre lucrurile create, pe care, ca urmare, le-a lepădat de la sine pentru a primi in locul lor pe Dumnezeu

Slăbiciunea firii se arată, după sfinţii părinţi, în lipsa ei de fermitate, In nestatornicia ei. Iar această nestatornicie este vădită de uşurinţa cu care este atrasă de plăcere şi este împinsă de durere. Ea nu are forţa să stea dreaptă în faţa acestora, ci ajunge de o vibratilitate foarte puţin bărbătească, ca o trestie bătută de vânt. Voinţa şi judecata ei dreaptă, două din elementele esenţiale ale firii, îşi pierd orice putere. Firea ajunge ca o minge în mâna patimilor, purtată încoace şi încolo de toate împrejurările, de toate impresiile. Ea nu mai stă tare în libertatea ei, a ajuns de o slăbiciune spirituală care poartă toate semnele stricăciunii; ea nu trădează nicidecum o incoruptibilitate care să-i asigure eternitatea.

Dar omorârea acestei slăbiciuni de moarte strecurată în fire, fortificarea firii prin asceză, a devenit posibilă prin mortificarea şi moartea de-viaţă-făcătoare a lui Iisus Hristos. Puterea dumnezeirii I-a ajutat Lui să biruie iubirea de plăcere şi frica de moarte a firii Lui, să o facă, aşadar, fermă. Iar legătura tainică, în care se află potenţial firea din orice ipostas omenesc cu firea omenească din ipostasul Lui divino-omenesc, devenind printr-o credinţă vie şi lucrătoare o legătură tot mai efectivă, face ca forţa redobândită de firea Lui omenească să se comunice şi firii celorlalţi oameni ce cred în El.

Eforturile ascetice sunt mijloacele prin care firea omenească, pe care o purtăm fiecare, participă tot mai mult la forţa firii Lui omeneşti; căci în eforturile noastre este prezentă şi forţa din firea omenească a lui Hristos. Legătura potenţială cu Hristos ni se face efectivă prin credinţa în El, şi forţa Lui devine forţa noastră. De aceea, asceza noastră este moarte treptată cu Hristos, ca desfăşurare de putere, o moarte a omului vechi, o prelungire prin voinţă a botezului. Nu este numai o imitare a lui Hristos, ca în Apus, ci o mortificare eroică cu Hristos şi în Hristos. Noi suntem uniţi cu Hristos încă înainte de starea culminantă a unirii tainice cu El, încă în actul prelungit al mortificării noastre. Nu numai că înviem cu Hristos, ci şi murim cu El; sau, nu înviem cu Hristos dacă nu şi murim cu El, mai întâi.

învierea cu Hristos urmează ca o continuare a mortificării, sau a morţii, nu ca o schimbare de direcţie. Este adevărat că, in unirea cu Hristos în moarte, prezenţa Lui nu ne este atât de vizibilă; dar aceasta ţine de faptul că în vreme ce noi murim treptat după omul cel vechi, moare şi Hristos cu noi dar moartea Lui este şi o smerire, o ascundere a slavei. Hristos nu se vede în etapa mortificării, dar este prezent şi se ştie că este. Iar întemeierea siguranţei noastre despre prezenţa Lui în noi, pe credinţă şi nu pe vedere, vădeşte din nou caracterul eroic al fazei ascetice.

Prezenţa aceasta a lui Hristos, ca forţă nevăzută, o indică sfinţii părinţi Marcu Ascetul şi Maxim Mărturisitorul, când spun că Hristos este fiinţa virtuţilor. Dacă virtutea înseamnă bărbăţie, tărie, iar fiinţa acestei tării este Hristos, evident că în asceza noastră lucrează forţa lui Hristos. Faptul că prin asceză nu se urmăreşte numai curăţirea de patimi, ci, In acelaşi timp, dobândirea virtuţilor, arată din nou că asceza nu este ceva negativ, ci o fortificare a firii. In cursul ascezei se suprimă, prin stăruinţă îndelungată, deprinderile vicioase şi se sădesc în fire deprinderi virtuoase. Şi trebuie multă tenacitate pentru a împiedica vechile obişnuinţe să răsară din nou şi pentru a consolida noile deprinderi bune

In această caracterizare generală a ascezei se cuvine să remarcăm şi unul din aspectele formale ale ei. Ea urmează un drum determinat, o ordine şi o înşiruire de etape ce nu poate fi nesocotită, o disciplină precisă care ţine seama de legile dezvoltării normale a vieţii sufleteşti, pe de o parte, şi de principiile credinţei, pe de altă parte. Această luptă după lege înseamnă că drumul ei este stabilit în conformitate cu o raţiune bine întemeiată. Faptul acesta aruncă o lumină şi asupra fazei finale a vieţii spirituale.

Unirea tainică cu Dumnezeu, spre care duce asceza, nu stă la bunul plac al oricui în orice clipă. Ea este cu totul altceva decât stările de confuză afectivitate, în care se poate transpune cineva după bunul plac, sau care pot veni peste cineva întâmplător. După parcurgerea drumului ascetic în care fiecare moment este aşezat, nu fără raţiune, la locul lui, mintea trebuie să treacă prin etapa cunoaşterii «raţiunilor » lucrurilor create, cum zice sfântul "Maxim Mărturisitorul, şi abia după ce a străbătut şi această fază, însuşindu-şi raţiunile create şi depăşindu-le, pătrunde în lumina unirii şi cunoaşterii tainice. Întrucât această fază de cunoaştere a raţiunilor reale şi de depăşire a lor se înşiră şi ea pe scara ascezei, este evident că unirea tainică cu Dumnezeu, situată la capătul final al acestui urcuş, nu este ceva iraţional, ci ceva supraraţional, nu este o stare dobândită de pe urma unei debilităţi a raţiunii şi a unei ignorări a raţiunilor lucrurilor, ci de pe urma depăşirii tuturor posibilităţilor raţiunii, dusă la suprema forţă şi agerime, ca şi de pe urma cunoaşterii complete a înţelesurilor raţionale ale lucrurilor.

Asceza, ca drum al celei mai riguroase raţiuni practice şi al celei mai depline cunoaşteri a raţiunilor lucrurilor, este dovada că la trăirea unirii cu Dumnezeu nu se ajunge prin ocolirea raţiunii, ci prin folosirea prealabilă a tuturor posibilităţilor ei, pentru ca şi din aceasta să se aleagă firea cu o supremă capacitate de a se face vas al înţelegerii supraumane, comunicate de harul Duhului Sfânt. Dumnezeu este Raţiunea supremă, izvorul raţiunilor tuturor lucrurilor. Mintea care se ridică, în faza unirii cu Dumnezeu, la contemplarea nemijlocită a acestei Raţiuni, trebuie să se fi pregătit pentru înţelegerea acestui sân al tuturor raţiunilor, prin cunoaşterea cât mai multora din ele, deşi nemărginit mai-multul pe care îl cunoaşte acum pune în umbră modul de cunoaştere de mai înainte.

Pe de altă parte, trebuie remarcat că asceza creştină nu este o tehnică artificială şi unilaterală, care ar produce prin ea însăşi trăirea unirii tainice cu Dumnezeu. O asemenea asceză falsă are ca urmare o încoronare falsă, care se caracterizează prin următoarele semne:
a), ea nu implică nici o condiţie morală, ci este o chestiune de temperament
b) extazul este căutat pentru el însuşi, el fiind scopul suprem ;
c) acest fel de extaz este steril, când nu este degradant; omul nu revine din el nici mai instruit, nici mai bun ;
d) acest extaz se aseamănă cu o «mână întinsă în vid, din care nu aduce decât neant».

Prima cauză a acestor concepţii eronate despre asceză şi despre culminaţia ei în unirea cu Dumnezeu este părerea greşită că omul are în posesiunea sa toate mijloacele care-l pot duce la treapta spirituală supremă şi depinde numai de un anumit antrenament, mai mult sau mai puţin ingenios, pentru a le scoate Ia iveală.

Spre deosebire de această concepţie falsă, creştinismul socoteşte că la vederea nemijlocită a lui Dumnezeu nu se poate ajunge fără harul dăruit de El, iar pentru primirea acestui har este necesară o perfecţionare morală a întregii fiinţe umane prin necontenitul ajutor dumnezeiesc şi nu ajunge un antrenament pur omenesc pentru a trezi din somnul ei cine ştie ce putere adormită în firea noastră. In creştinism, Dumnezeu nu are o natură asemănătoare cu un obiect, pe care-l putem cuceri printr-o incursiune omenească dirijată de o tactică bine pusă Ia punct; El este Persoană şi ca atare, fără o iniţiativă din partea Lui, nu poate fi cunoscut. Iar pentru această autodescoperire a lui Dumnezeu într-o vedere tainică, trebuie să ne facem vrednici în mod sincer, curaţi şi buni. Căci El este mai presus de orice ofensivă ce uzează de forţă sau de şiretenie. Deci asceza creştină este un drum luminat de raţiune, dar nu numai de raţiune, ci şi de credinţă, de rugăciune şi de ajutorul lui Dumnezeu, un drum de-a lungul căruia întreaga noastră fire se purifică de păcat şi se fortifică moral.